Dacă una măcar din cele opt vieţi
ale lui Homer ar fi dăinuit până azi, legendarul poet epic n-ar fi putut lipsi din
tribuna Rod Levar din Melbourne, la încleştarea teribilă
dintre uriaşii Rafa şi Nole.
Operat de un mare chirurg
oftalmolog rus, bandajul de la ochi i-a fost desprins doar cu câteva clipe înainte
de începerea partiei, ca să-i poată fi dăruită bucuria luminii o dată cu fiorul
fremătător al mulţimii în aşteptare.
Ce mic era Zeus cocoţat în scaunul
lui de arbitru! Şi Afrodita asta logodnica sârbului, răcnind în spatele meu,
pare mai războinică decât Atena.
Î n faţa oştilor pe locul
marcat cei doi eroi s-au prins în luptă. Inima oprită a mulţimii fâlfâie când şi
când ca o flamură subţire mişcată de vânt, de o parte şi de alta a fileului. Cădeau amândoi şi se ridicau să o ia de la capăt
sorbind putere din sticlele rânduite printre bulgări de gheaţă, unde se păstrează
proapătă apa vie.
După ce urcase dealul, soarele
scobora întârziind să se piardă de partea cealaltă în orizontul fără de margini
al întunericului. Braţele încă mânuiau din inerţie lama rachetei ca un snop de
raze, dar se-nmuiaseră genunchii, pare că înotau în nisip.
Transfigurat Nole, cu o ultimă
licărire de vlagă îşi ridică privirea către Dumnezeu. Acesta pare să-l fi auzit
şi dând cu o mână un nor la o parte (acelaşi nor scuturat mai devreme), îşi întoarse
faţa către el.
Ultima minge izbăvitoare. Fulgerătoare
ca o părere de rău.
A fost un meci atât de lung şi
atât de frumos.
Homer a plecat. Numai el poate
scrie o epopee cu doi învingători.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu