Noaptea a urcat pe
munte luând cu sine roua de pe cuvinte. Întins în iarbă, tac, aşteptând să apară
printre tufele de trandafiri ghimpaţi, prada. Am mai măturat o dată cu
obiectivul DSRL-ului banca strălucind albă la capătul aleii. Ultima, din parcul
imens, la care nu mai ajunge nimeni.
Alături, găleata cu
vopsea şi pensula mă provocau să testez aparatul imortalizând cadrul nefiresc.
Dar o mişcare imperceptibilă a aerului m-a neclintit ca un arc întins. Era
aceeaşi rochie uşoară, albă, ce-i mângâia pulpele pendulând ca o limbă de
clopot în mintea mea. El s-a aşezat pe bancă şi ea în braţele lui sărutându-l.
Simţeam pe buze gustul ştiut de rodie. Uitasem pentru ce venisem. Imagini vechi
se dedublau în focarul obiectivului, disimulându-se ca o pânză de apă peste
memoria peliculei unui film vechi, mut. Timpul s-a comprimat îndelung.
Când s-a ridicat de
pe bancă, bărbatul avea pe spate dungi albe de la scândurile proaspăt vopsite.
Rochia ei se şifonase puţin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu