Morăriţa. Publicat revista Argeş. Iunie 2012

Lumea văzută de Ion I

Morăriţa. Frgment. Tobârlanii.

                                              Ion Toma IONESCU

– Eu, sunt două cu amândouă maică! Priveam nedumerit încercând să traduc (în mintea mea) expresia care probabil voia să spună: „Nu aveţi habar cât de a dracului am putut să fiu! Aşa mică de stat cum mă ştiţi voi, nu m-a luat ameţeala, la înălţimi!” Vârsta, probabil lucrase pe dedesubt precum cari la statuia mătuşei mele şi, de la „comunista”, cum o strigau prietenii în tinereţe când lua în piept dealul, devenise „morăriţa”din ultima parte a drumului, când o iei la vale. Dar şi atunci era vizitată de activişti de partid sau înalţi funcţionari din minister, trimişi de Doncea, veniţi în Argeş în vre-o inspecţie.

Pe lângă moară, slujea Bambina, o ţigancă bătrână. N-am mai văzut o femeie atât de cinstită, curată şi cumsecade! O primise democraţia populară la pachet cu neamţ cu tot, de la boierul ce deţinuse înainte moara. Neamţul avea grijă de motorul morii pe care îl mângâia cu lavetele din bumbac, tot timpul. Strălucea motorul mare cât o locomotivă. Picătură de ulei nu era pe jos. Bambina avea în grijă câţiva porci şi un cârd amestecat de curcani şi gâşte ce se hrăneau cu de-ale morii. În plus învârtea treburile casei. O casă cu trei camere, bucătărie şi birou, în partea de curte unde nu aveau voie căruţele şi maşinile ce descărcau saci cu porumb şi grâu, adunaţi din zece sate din jur. Când veneau musafiri importanţi la morăriţă, Bambina putea să stea la bucătărie legate trei zile şi, gătea feluri de bucate de se topeau în gură. Nu se arăta la faţă, petrecăreţilor.

Noi, nepoţii, partea asta o apucasem în vacanţele petrecute la Stolnici, ţinându-i de urât verişoarei Melania când ea nu se afla în vre-o tabără, sau la Râmnidcu Vâlcea la rudele tatălui său – ofiţerul acela înalt bine făcut pe care îl văzusem o singură dată la moartea tatei (aveam opt ani), stând stingher în drumul tuturor în curtea aia vie, plină de oameni trişti care veniseră să-l petreacă.

– Ionele, ai venit şi tu la Toma? Îl întrebă ţaţa, cea mai mare dintre cele patru surori ale tatei ce încremenise trist şi mirat în coşciug, nemaiputând cuprinde atâta puhoi de lume.

Nimeni nu m-a lămurit niciodată, dar am înţeles că erau divorţaţi, dacă pe verişoara Melania o chema Popescu, iar pe tanti Gica la fel ca pe tata. Cu numele astea din neam am încă o problemă nerezolvată şi, nu mai e nimeni dintre cei bătrâni să mă ajute. Cei trei fraţi mai mari, Nicu, Ionel şi Gogu purtau numele de Sima, cum probabil s-a numit până la un anumit moment şi tatamare Tobârlan, dar el şi-a schimbat numele. Nu ştiu de ce! N-a putut şi porecla. Astfel că surorile cele patru şi tata, au primit numele de Ionescu.

Tobârlan, tatamare a avut opt copii.

Dar să revin. Dualismul personajului „tanti Gica” încă neclar, stătea pe scaun la mine acasă. Eram  cu frati-meu Dan în jurul unei mese, unde contau mai mulţi cu paharele pline, dar doar noi trei acaparasem discuţia. Ceilalţi ascultau curioşi.  Ştiam că spusele-i nu erau doar fanfaronadă.

– He-hei, sunt multe! O să scriu eu şi cartea noastră cu toată viţa în ea.

Complotasem cu frati-miu Dan pe care şcoala îl făcuse istoric, dar pe care eu îl simţeam cu vână de prozator, s-o prindem în zi de poveste odată pe tanti Gica, „comunista”, cea care în tinereţea ei ratase măritişul cu Ceauşescu. Şi iată că venise momentul.

Nu l-a plăcut pe ucenicul cizmar. Terminase croitoria de lux în Piteşti. S-au întâlnit de câteva ori, au mers la film, era timid, a ţinut-o de mână dar n-a sărutat-o lipiţi în întuneric. I-a povestit lui Tanţi, pe care fratisu ăl mare, „nenea Gogu” n-a dus-o ca mireasă la biserică decât la 70 de ani. A scutit o cheltuială unind ceremonia religioasă a căsătoriei cu nunta de argint. Gica locuia în casa lor. De fapt „nenea Gogu” a ţinut-o la şcoală.

Despre căsătoria religioasă a lui Tanţi cu „nenea Gogu”, amănunţesc altădată. O poveste homerică! Nu credeam, să-mi fi garantat cineva că n-avem să ajungem în duminica aia la miliţie! Ginerele, administrator în CEAIR, Blocul7, la pensie, fost sef în construcţii cu casă mare şi bazin cu peşti la curte, pe Livezilor în buricul târgului, pânâ când blocurie muncitoreşti ale susnumitului cartier s-au apropiat, dărâmându-l şi pe el. În calitate de şef în construcţii, a asistat când escavatorul ca un balaur a muşcat în zid. Dinţii au scrâşnit, zidul a rezistat, dar el nu. Obidit şi-a luat găleţile cu peşti şi, din poartă-n poartă pe strada în pantă către centru a bătut la casele rămase încă în picioare, să împartă peştele de care el nu s-a putut atinge.

Îl cunoştea tot oraşul. Oraşul mic, toţi aşteptau evenimentul nunţii.

Şi-a pus cort uriaş în faţa blocului până-n gardul de trandafiri şi întorşi de la biserică n-am plecat de la distracţie mult după miezul nopţii. Neamul mare. Nepoţii crescuseră. Şi copii lor au mişunat un timp printre scaune ca să-şi aducă aminte de poveste. Nunta, cu dar. Ginerele şi-a luat avânt, s-a urcat pe masă şi în entuziasmul general a intonat cu glas tunător. Cântase în corul bisericii la Curtea de Argeş, înainte să fugă de la Şcoala normală sărind peste gard la internatul de maici, tânăr, frumos, costeliv, l-au păstrat tinerele novice un şir de nopţi. Fericit şi eliberat de complexe în definitiv nu mai avea nimic de ascuns s-a dezlănţuit:

– Oci ciorneia, o ce craci avea!...,iar noi nepoţii răspundeam în cor cu urări tradiţionale pentru viitor, de casă nouă: „Şi la anul şi golanul!” Bietul de el! Singurul copil îi murise de mic. De atunci a rămas Tanţi mai neajutorată.

Cum spuneam, Tanţi a sfătuit-o pe Gica:

– Lasă golanul ăla că nu e de nasul tău! Am vorbit ieri cu Constantineasca, soţia proprietarului cismăriei de-l ţine de calfă. Nici pomeneală, nu vorbise! Ea n-a ieşit niciodată singură din casă. Gogu îi făcea toate cumpărăturile şi o sfătuise să nu vorbească nici cu vecinele, se temea să nu afle biata femeie despre oarece aventuri galante. Mai bine să stea toată ziua la bucătărie cu rugăciunile ei şi să-l aştepte cuminte, cu Sarailie sau plăcinte. Doamne ce Sarailie dumnezeiesc!

Dan mă tot înghiontea pe sub masă şoptindu-mi să dau drumul la un reportofon sau magnetofon, să înregistrez. Tanti Gica era în formă. De unde tehnică de înregistrare, n-aveam în casă. Mi-am luat un pix şi am încercat să notez pe sub masă într-o agendă, fragmente, ce puteam prinde. Cu scrisul meu deformat nu eram sigur că voi înţelege ceva mai târziu.

– Ia mai pune Nelule un pahar! Am pus. Să vă povestesc cum m-am dus la Mareşalul Antonescu. Am dat noroc cu paharele pline şi ne-am pregătit să ascultăm.

– Ionel şi Nicu erau pe front, pontonieri. Gogu ăl mai mare dintre fraţi, tot pe front, şef tehnic la aviaţie. Toma, taică-tu, cel mai mic dintre băieţi pe front la transmisiuni. Tăticu (Tobârlan), luat cu boii din curte cu căruţă cu tot căra alimentele printre gloanţele rătăcite în spatele frontului. Noi fetele, patru zălude, rămăsesem cu mămica acasă: ţaţă-ta Miţa, Veronica, Lenuţa si eu. Toate crude! (Mi se mai întâmplă şi mie să pun rime câteodată în text, ca să fac o subliniere.)

Venit intr-o permisie şi văzându-ne neajutorate, Gogu în uniforma de ofiţer, speriat parcă de propriul lui gând, mi-a zis:

– Eu n-am timp! Trebuie să mă întorc pe front. Tu de duci mai întâi la madama lui Antonescu, la casa aia mare din gura Trivălii, o şti că ţi-am arătat-o. Te descurci cum ştii! Nu pleci de acolo până nu dă telefon mareşalului şi auzi tu cu urechile tale: “Vezi că vine o fată la tine într-o problemă!…” şi pleci la Bucureşti! Măcar unul din noi să se întoarcă acasă, că aşa nu se mai poate!

Şi m-am dus la Antonescu mamă! Întâi la „madama” în gura Trivălii. Am urcat în tren curajoasă. Ţărăncuţă, curat îmbrăcată am întrebat în stânga şi-n dreapta până am ajuns. Mareşalul m-a luat în braţe, m-a pupat, aveam cred 16 ani şi i-am povestit. În şapte zile tăticu a venit acasă la Merişani. Pe unde-o fi venit din Moldova, de la Podul Iloaiei cu caruţa cu boi?... Nişte boi mari, vineţi cu coarne uriaşe.

– Îi ştiu, i-am prins şi eu copil fiind. N-am mai văzut asemenea coarne! Pe unul î-l chema Priam, celălalt nu mai ştiu ...

– Vânătu. Au trăit mult mamă, i-a luat colectivul.

Când l-am vazut pe tăticu intrat în curte, falnic, cu mustăţile lui mari, în iţari de dimie am izbucnit în plans şi mândră i-am zis: “Tăticule eu te-am adus!”… M-a luat în braţe.

– Biserica mătii! Tu ai să ajungi bine când vei fi mare!”