vineri, 31 mai 2013

Bookfest. Jocuri sportive. Petanche



          Ameninţările de furtună m-au ţinut ieri în casă. Mi-a fost teamă că tentat de afiş, urmând chemarea celor 11 paşi, în loc să ajung la Bookfest, să nu mă trezesc în „grădina icoanei” pe cap cu grindina cât bila de petanche, sau cât un ou de struţ. Ca bietul Mitică Dragomir taman de ziua lui.

          Mai ţuţ ca mine, el a plecat de-acasă asumându-şi riscurile şi, ca să scape musafirii de cadou. A nimerit săracu, ceasul rău, direct la DNA în puţ. Când l-am văzut cum se dă jos din mersul maşinii, am crezut că-l aleargă ori stafiile, ori dracu. Da de unde! Omul se antrena ca să joace petanche cu Gigi Becali în curtea puşcăriei. N-aţi auzit de petanche? E un joc cu bile venit pe filiera Franţei. Vai steaua lor de cocoşi! Ei încă n-au aflat că noi jucăm din moşi strămoşi purceaua pe deal la Râmnic, sau pe maidanele Constanţei.


          Seara la televizor, preşedintele ligii îşi cam pierduse din umor. A încercat să ne explice cum că el a picat de martor între doi elefanţi, Antenele şi RDS-ul, făcând distincţie ca filozoful Nice, între morala celor slabi şi morala celor mari şi tari.

          „Nu e imoral să te gândeşti la fotbalişti! Eu sunt curat. Grosu s-a dus la Ligă sau la stat”

          Lui i-a rămas de-un ciur de mămăligă.




N.A.

          E groasă rău! Am aflat că dacă stau acasă, dispar hahalerele vânate de DNA sau DIICOT. Cu orice risc, azi merg la BOOKFEST. Nu vreau ţara-ntristată de tot.

joi, 30 mai 2013

NUP la Bookfest



         
            Într-un uşor anonimat a început Bookfestul. Zicea cineva, persoană-nsemnată, brand, la televizor(Liiceanu): „Ai atâtea vieţi câte cărţi ai citit.” Mă uit în juru-mi, nu prea e mare înghesuială. Înşirate pe rafuri, un milion de vieţi cu coperţile viu colorate aşteaptă blazate să fie luate în stăpânire de la capăt, pagină cu pagină, de consumatori.

          Să nu mai cârtească cineva că în România se trăieşte rău! Sau că ţara e neguvernabilă cum tot aud de ieri de la un comisar neamţ. Dacă ar fi aşa, populaţia ar da năvală să-şi schimbe viaţa. Sunt atâtea oferte şi reduceri de sezon, curat chilipir la Bookfest. Cu o pensie, intri în greva foamei o lună şi, dacă nu eşti pretenţios să-l cumperi pe Manolescu sau pe Solomon Marcus, poţi achiziţiona 100 de vieţi la 5 roni.

          Oare de ce nu se-nghesuie lumea? Şi ăştia care sunt, rătăciţii, sunt autorii de cărţi. Bieţii de ei, cum îşi numără bănuţii din teşcherea ca să-şi cumpere propria carte. Dar e viaţa lor, ce mai fac cu ea? Mă gândesc singur şi tot singur trebuie să admit că, dă rău în breaslă, dacă se află că viaţa romanţată a lui X-ulescu n-a vândut nimic. Şi oricum, dacă te întâlneşti cu un confrate faci trocul şi-i dai o carte la schimb.

          Merg printre standuri şi intru la Paralela 45. Caut şi eu ca tot omul cărţile mele. La editura lui Vlasie am vreo trei, tipărite. Două de poezie, renunţ la ele din start, nu sunt absurd, cine să mai caute-n piaţă o viaţă poetică!? Poate Dosarul albaştrii. Acolo viaţa e palpitantă ca un roman de ficţiune, cum mi-a zis mie poetul Suciu după ce a citit-o. N-o găsesc nici pe aceea. S-a dat la fund. Întreb pe cineva, se uită în catalog: „Cartea de care m-aţi întrebat n-a fost tipărită la noi.”

          Trebuie să recunosc dreptatea este de partea lui. Viaţa mea s-a tipărit mai mult la securitate.

          Continui drumul la Editura RAO, văd un afiş, Recviem pentru nebuni şi bestii, de Augustin Buzura. Îi înţeleg până la urmă şi pe bieţii oameni de ce-au rămas acasă cu viaţa lor.

          La Polirom, Daniel Cristea Enache şi Doina Ruşti vorbesc frumos, cu substanţă, voci tremurate de emoţii în microfon. Mă uit în stânga, nimeni. Stânga e la guvernare, guvernează Oltchimul, Poşta, CFR-ul, nu-i timp pentru cărţi. Mă uit în dreapta, cred că mai devreme a trecut pe-acolo Mihai Răzvan Ungureanu. Sincer, mă bucur că a reuşit în sfârşit să-i unească şi pe ăştia de pe dreapta cineva şi au plecat toţi. Şi atunci, înseamnă că Enache pe mine mă are în vedere. Poate mă întreabă de nume şi-mi face o cronică. Stau trei minute şi plec. Sunt invitat să vorbesc.

          „Lipsa vizitatorilor la târg, personal mi se pare că e un lucru bun. Le arătăm astfel cârtitorilor că ţara e guvernabilă şi toţi locuitorii ascultă cu gura căscată şi gâtul ţeapăn, ca lupul, numărând stelele şi savurând lectura după o singură carte scrisă de le guvern de premierul  Ponta, ăla cu NUP-ul.”

    Mai punem la sfârşit ghilimelele?... Întreb şi eu

miercuri, 29 mai 2013

Umbra războinicului şi comeata



         
 
            Mi-a fost teamă aseară că umbra lui Gigi va tulbura strălucirea Stelei care a redescoperit în sfârşit regula de aur stăpânită de maeştrii de altădată. Lipsa fortuită (mai nimerit furtuită) a acestuia, a curăţit imaginile în desfăşurare, scoţând din cadru pe zona centrală prostul gust şi scălămbăielile ciobanului. S-a putut citi liber pe feţele actorilor, descătuşările, trăirile şi bucuria sinceră, iar noi spectatorii am avut parte de un spectacol total.
          Mi-a fost teamă că nu mai ştim bucuriile simple, afectaţi ca popor, dar mai ales individual de frustrări şi marasma care ne-a mocirlit.
Voci pestilenţiale din ecranele televizoarelor au încercat să amestece planurile, să repoziţioneze cumva locul patronului şi meritele sale.
Despre locul pe care îl ocupă acum şi unde l-a trimis legea potrivit faptelor, mizând că dacă faci biserici ai Dumnezeul tău, s-a dovedit că Dumnezeu există, dar El nu poate fi doar al tău.
          Cât despre merite, a dictat orgoliul nemăsurat, înfrăţit cu posibilitatea de a înmulţi şi spăla bani murdari. Putem trece peste asta şi să-i recunoaştem totuşi meritul de a-şi fi ascultat sfătuitorii, selectând jucători, plătindu-i şi nedându-l afară pe Reghe, cum altădată pe Rege. Găsea el un motiv.
          Iacătă-mă căzând şi eu în greşeala de a vorbi prea mult despre cioban...
          Tot anul Steaua a dovedit că nu oile cu lână de aur, ci întreaga echipă sub comanda lui Reghe s-a mişcat bine în iarbă, antrenându-se fără să pacălească şi rostogolind balonul rotund în poarta adversarilor, indiferent că ei s-au numit Dinamo, Rapid, Ajax sau Chelsea. A fost frumos parcursul STELEI şi meritată sărbătoarea de-aseară. Ne-am simţit şi noi în rândul lumii.
          Ce urmează? E prea devreme. Sper din toată inima să nu se încurce planurile. 
          Trag nădejde să nu rămână în urmă ca la o „comeată”, doar praful si confetiile.

luni, 27 mai 2013

Concurs de literatură





                                Eveniment Viorica Hagianu.
              În Piaţa Romană, vis-a-vis de ASE, lume luminată. Bărbaţi la costum şi cravată, doamne îmbrăcate elegant, dar sobru, teleportaţi în plină vară din cealaltă lume când la manifestări era obligatorie ţinuta oficială. M-am speriat crezând că e o reuniune a activului într-o contrarevoluţie organizată, mai ales că ajuns pe trotuar în mijlocul lor, un tip distins cu ochelari şi păr complet alb ţipa hâtru în telefon: „Haideţi mă odată că se trage la Universitate! Noi deja plecăm spre Inter.”

            Şi în timp ce dânşi îşi urneau paşii ca la o manifestaţie spontană către vre-un restaurant, să petreacă aniversarea celor 40 de ani de la absolvire, veseli înaintând pe lângă clădirea ASE-ului pe străduţa strâmtă, m-am liniştit poposind câteva zeci de secunde în răcoarea zidurilor masive. I-am lăsat să-şi povestească în voie cum au traversat victorioşi, fiecare dintre ei, deşertul prosper al tranziţiei, iar eu, uşurat, m-am încumetat să trec strada urcând scările către intrarea Bastiliei. M-am temut iniţial(în blugi, adidaşi şi tricou albastru) că ţinta acelor tovarăşi în costume de epocă va fi să fie tot bătrâna Bastilie  transformată ca să zic aşa uşor nefiresc (chit că sub numele glorios se ascundea o librărie) în loc de întâlnire pentru literatură. Bine că măcar bastionul ăsta nu s-a lăsat cucerit.

           
Îmi potrivisem cronometrul să ajung fix la ora 12, cum era scris în mesajul primit prin telefon. Ajunsesem chiar cu câteva minute mai devreme, dar nu eram singurul care urcam pe scara de lemn către locul în care mi se spusese că va fi evenimentul.

            Dintrodată, glasuri cristaline m-au derutat, m-am temut că organizatorii să nu fi umplut sala cu copii, cum se mai practică. Exclus, erau prea mici. Ei încă nu aveau acces la marea literatură.

            Suntem invitaţi să intrăm în sală de o parte, iar de cealaltă parte o voce ofuscată de gardian femeie, ni se adresează ca unor derbedei. Deranjasem se pare o acţiune care nu se încheiase. N-am luat în consideraţie din respect pentru copii. Poate că vor deschide cărţile noastre şi ne vor recunoaşte când vor fi mari ei, nu noi. Ce şanse au, educaţi de gardieni?...

           
N-am să povestesc pentru a nu plictisi cum a fost evenimentul. Ne-am întâlnit, am citit după simţul măsurii fiecăruia, pagini din cărţile prezentate în concurs. Prea multe cărţi şi uneori prea multe pagini. Personal am revazut cunoştinţe de pe net şi m-am bucurat să schimb câteva vorbe cu Victoria Milescu ale cărei versuri îmi plac şi despre care scrisesem undeva. Modestă, mi-a zis:

            „Domnule Ionescu dumneavoastră aţi înţeles din poezia mea, mai mult decât mine.”

N.A. Nimic de bine, cum ar fi meritat, despre organizatori. Nu s-au dat premiile şi nu doresc să se interpreteze...

Alte ecouri:

vineri, 24 mai 2013

Ceaşca de lângă fundul de lemn.



        
           Parcă se înbulzeau valuri deasupra norilor. Stăvilarul spulberat de puhoi se prăbuşise şi huruitul ameninţător răscolea aşezarea cerului. Un tzunami de tunete bolovănoase călca pe timpanele mele tensionate, ca şenilele unei companii de tancuri. Aşteptarea şi întunericul se cuibăriseră în culcuşul fricii.

          Scrutam temător din balcon. Ariergarda norilor, biciuită de fulgere şi rafale de vânt, odată a spart şi prăpădul câteva clipe şi-a arătat faţa schimonosită. Doar cât să ne încerce.

          Am părăsit balconul grăbit, luându-mi ultimele măsuri de securitate. Închizănd  geamurile, televizorul, calculatorul şi sorbind o gură de ţuică din „ceaşca de lângă fundul de lemn”. Mai era o ceaşcă pe masă în întunericul ce se lăsase, goală parcă îmi intra în ochi şi sticla aproape plină, alături. Ţuică de la Gicu, celebră, fără etichetă, cu acciză neplătită, indezirabilă în spaţiu european.

          Singur cu Dumnezeu, m-am gândit să-l îndemn şi am întins mâna. Un fulger năpraznic mi-a arătat cum sticla s-a făcut ţăndări când am atins-o. Până am terminat de strâns cioburile s-a oprit furtuna.

joi, 23 mai 2013

Dans cu negresă





Ritmul pune stăpânire pe braţe,
pe coapsele care se unduiesc.
Mătasea neagră a ochilor mei
lunecă înfrigurată,
descoperind sub piele luciul de abanos.

Sfâşietor dansul unei femei singure.


Clapele pianului se sparg
ca ultimele raze ale soarelui roşu
când se ating de valuri
şi intră dedesubt.



Am trecut prin viaţă
asemeni soarelui roşu prin zii,
fără să dansez cu negresa.
În consecinţă,
fără să înţeleg nimic
 

marți, 21 mai 2013

Semnal V



          Vă recomand un excepţional interviu – de ţinută, de substanţă, de analiză, de idei, de istorie a Generaţiei 80, de intensă trăire sufletească şi aş putea continua –, publicat în ultimul număr al revistei Argeş.

         Semnalez. Nu mă costă nimic. Nu ştiu dacă vorbele-mi sunt luate în deşert. Dacă citeşte cineva în ceaţa din păsăreasca mea.  Aşa simt că trebuie să împartăşesc !... Nu spun poveşti.

         Cititorule dacă doreşti, dai câutare pe link şi după prima dună de nisip, cât PDF-ul prinde chip, apare un izvor cu apă vie:

         „Generaţia 80 văzută din interior. Călin Vlasie”.

         Cel care pune întrebările DAD. Lectură plăcută!
             

Un job nou



          Cred că Mitică Dragomir are dreptate: „Nu ai dosar penal, înseamnă că nu exişti şi nu ai o imagine bună!” A ieşit pe post mulţumit Oracolul de la Bălceşti, imediat după ce s-a aflat verdictul rejudecarii în procesul greilor din fotbal. Dosarul transferurilor, aflat la ultimul termen la Înalta Curte, se rejudecă spre marea bucurie a avocaţilor. Alţi bani, alţi ani, altă distracţie! Îi venise inima la loc şi lui, dar şi galeriei de neamuri şi bodyguarzi gata pregătiţi de fiestă în celebrul bar din Pipera. Ovaţiile nu mai conteneau şi paharele se puteau încinge, din mână-n mână, ca valurile declanşate în Stadionul naţional de o fentă a lui Tănase sau de încă o foarfecă a lui Chiricheş.

          „Aşa da, asta e Justiţia bună, adevărată, cea care să ţină seama că fotbalul e un fenomen social ce îşi are legile lui secrete pe care le stăpânim şi le înţelegem numai noi cei dinlăuntru fenomenului!”

          Cei opt magnifici, cărora le tremuraseră până atunci pantalonii şi-au scos imediat la televizor în cadre studiate îndelung limba de lemn şi mestecau cu ea ce le dictaseră avocaţii. Numai că neduşi la vre-un Harvard şi veniţi de pe maidanul vieţii, cuvintele alese se scremeau să iasă prin gard, îmburuienate de travaliu, în chinurile facerii. Parcă aveau toţi gura plină de poame acre  şi li se strepeziseră dinţii. Până şi reportera de teren se molipsise cumva şi în loc să vorbească de preţul de vânzare real al jucătorilor şi prejudiciul adus statului, s-a trezit vorbind de vânzarea judecătorilor în străinătate. Dintr-o dată îi sclipiră ochii lui Victor Becalii, ca nişte girofaruri. Genială ideea de a scoate la vânzare în străinătate, judecătorii. Deja se gândise să-şi schimbe jobul.

          În vremea asta, retras la Parlament în biroul lui de la Comisia pentru Justiţie, după ce cu o seară înnainte fusese oprit pe aeroport şi impiedicat să meargă să se reculeagă la locurile sfinte, Gigi l-a văzut la televizor pe premier declarând că îl simpatizează pe fostul liberal. Ce semnal astral mai echilateral ca ăsta putea fi dat completului de cinci judecători? I s-a umplut de zâmbet faţa şi s-a topit şi gheaţa de la subţiori.

          Jovial Cavalerul luminii s-a urcat pe cal şi a chemat la el ziaristele.

Avea să afle curând, pe la şase, că e liber să-şi scrie ca Nastase singur Tristele.

          „Doamne, tu-mi ştii toate viciile! Singur, eu nu mi-am scris nici acatistele!”

          Se zice că MM deja şi-ar fi oferit serviciile...

N.A. Chiar nu mă bucur de răul omului, dar mă gândesc cu 
groază, dacă îşi face blog!...

duminică, 19 mai 2013

Serenisima Williams şi Simona Halep



     

          Am pledat pentru Simona Halep săptămâna asta cât timp a strălucit ca o stea adevărată în Turneul de la Roma. Nu a rămas acolo sus pe boltă, a venit noaptea peste ea şi razele ei temătoare s-au scuturat ca petalele unei flori. Serena Williams s-a prăvălit cu abisurile ei întunecate tăind respiraţia fragedei copile ameţită şi speriată de propria-i cutezanţă.

          Serenisima Williams după ce s-a clatinat pierzănd primul break, s-a înfipt ca un turn de abanos în zgura roşie nelăsând aripă de pasăre să clintească aerul tare al înălţimilor înstăpânite de drept. 6-3. 6-0.

          Să recapitulăm: Hantuchova, Kuznetsova, Radwanska, Vinci şi Jelena Jankovici. Nu e chiar la îndemâna oricui. Bravo Simona!

vineri, 17 mai 2013

Steaua Simonei




           Există fără îndoială o săptămână luminată în viaţă pentru fiecare. E ca o vrajă care te susţine să-ţi împlineşti toate visele. La Roma pe zgura roşie Simona Halep scrie cu plasa rachetei sale povestea magică a săptămânii ei.

Încă o victorie cea de-a şasea, fantastică, de data asta cu Jelena Jankovici: 4-6, 6-0, 7-5. şi este în semifinale.

          Se pare că Pasărea ceţii, (scriu despre Simona de câteva zile) a simţit că acolo sus cu steaua ei se întâmplă ceva.

          Felicitări Simona, dă-ne voie să ne împărtăşim din bucuria ta.

Colocviile Argesului


joi, 16 mai 2013

Măsura corectă

Din seria "Ce scoatem in lume"

          
  
          Se pare că am mizat bine pe Simona Halep. Puteam să aleg să scriu despre Cezar, nu imperatorul cel mare ci acela ouatu la Eurovizion, cu largi ecouri, direct pe scenă, din ou de cuc, de nu mai ştii cănd face tremolouri privighetoare e, sau eunuc, în rochia lui de sex-haiduc?

          Simona Halep a halit-o ca să zic aşa, azi, la micul dejun şi pe favorita gazdelor, italianca Roberta Vinci, cap de serie nr 13( ghinionul ei), obţinând o victorie mare, a cincea dacă adunăm şi pe cele două din calificări.

          Obligă-mă Simona să scriu despre tine şi mâine, şi poimâine şi tot aşa! Poate înţelege lumea până la urmă cât de mare e un Halep.

          DEX. halep _ unitate de măsură = 0,69 m

marți, 14 mai 2013

Victorii în serie



            Gazeta Sporturilor scria ieri despre o victorie fantastică în Turneul ATP de la Roma a româncei Simona Halep care câştigase în turul 1, meciul ei cu Svetlana Kuznetsova, actual poziţia 37 în ierarhia mondială, dar şi câştigătoare de turnee de Mare Şlem. Astăzi in jurul orei  20.30 Simona Halep a ieşit din nou victorioasă în confruntarea cu locul patru al WTA, Agnieszka Radwanska 7-6, 6-1, 6-2.

          Am urmărit cu emoţie scorul pe site-ul oficial al turneului. Am deschis Gazeta Sporturilor, mă aşteptam să văd măcar un flesh cu rezultatul fără îndoială mare. Lipsea. Am deschis Hot News-ul. Aici la ora 20,30 ultima ştire ne informa că Daniela Lulache a ajuns director general la Nuclearelectrica. Ea ce turneu o fi câştigat?

          Citesc mai departe. În 2009, din funcţia de director general al Fondului Proprietatea, din indemnizaţii, bonusuri şi compensaţii a câştigat 1,86 milioane de lei. O fi mult? O fi puţin?

Ionescule, ai prea mult venin!

          – Nu eu, ăştia de la HotNews, nu ştiu ce au cu femeia omului de afaceri Cristian Lulache, în  loc să ne dea la timp informaţiile. Măcar atunci când sunt de bine!

          Revin la GSP, site-ul de sport nr 1, tace. E trecut de zece.

          Felicitări Simona Halep de la Pasărea ceţii!

Tobarlanii. La scăldat



          Argeşul unduia leneş căutând parcă malul mai înalt să prindă şi el puţină umbră. În spatele buturugii, nisipul se aşezase într-un mod anume, astfel că pe o porţiune de câţiva metrii despărţea cumva în două  apele. Locul era vrăjit, căci în timp ce în dreapta râul se rostogolea ceva mai repede pe cursul ştiut, în stânga se alegea liniştit, ocolind şi întorcându-se să privescă spre locurile de unde venise.

          Nu pricepem atunci la unsprezece ani,că apele n-aveau de unde să-şi ştie cursul, căci izvorând din munte, sau strânse din ploi, curgeau la vale mereu altele, ocolind pietrele, suportând căldura, strângându-se sub gheaţă de frig, spălând picioarele ţigăncilor ce-şi jucau păturile zdrenţuite îmbibate de praf, sau răcoreau, potolind de sete caii înhămaţi la căruţe înainte să treacă prin vad şi toate cele. Doar duhul râului ştia dinainte unde se grăbeau apele. Poate că şi zilele mele aveau un duh.

          Lăsasem în spate râpa Malului Vânăt şi încă auzeam râsetele ţigănuşilor în locul lor de scaldă, la vijoi, unde apa destul de mare te rostogolea scoţându-te la suprafaţă ceva mai încolo. Încercasem şi eu, nu ştiam să înot, dar nu-mi plăcea locul. Înca de pe atunci din copilăria mea la Malu Vânăt se purta spiritul de mai târziu de la Vama Veche. Şi dacă vreuna dintre copile intra in apă ferindu-şi trupul cu vre-o cămăşuţă subţire, care oricum nu ascundea nimic, nu era de ruşine, ci doar ca să mai înece din păduchi. Eu aveam pe mine nişte pantaloni scurţi de pânză încheiaţi sus cu un nasture şi riscam să rămân fără ei în hohotele de râs ale ţigăncuşelor

          O luasem de unul singur pe firul albiei aventurându-mă, parcă mă trăgea sfoara către buturugă.

          Am zărit-o pe mal întinsă la soare pe un cerşaf alb în costum de baie albastru ascunsă în tufişuri de privirile indiscrete ale celorlalţi. Ştiam că în sat venise o Bucureşteancă în vacanţă. Era mai mare decât mine. M-a văzut şi ea. Simţind că mă duce apa şi îmi tremură genunchii mi-a strigat sa fiu atent la buturugă şi m-a întrebat dacă ştiu să înot. Am ales apa liniştită mai adâncă. Şi-a strâns iute părul blond eliberându-şi gâtul, şi-a pus o casca roşie, şi a sărit de pe mal. Mă agăţasem strâns cu privirea de casca roşie dând neputincios din mâini. Liniştea mă acoperea ca o umbră trăgându-mă în jos.

          Când m-am trezit pe cearşaful alb bucureşteanca de deasupra mea mă trăgea înapoi din apă, sărutându-mă. Îşi scosese casca. Părul ud mirosea a flori. Nasturele sub ea se descheiase ca din întâmplare.

          În zilele urmoare m-a învăţat să fac pluta

duminică, 12 mai 2013

Duminica Tomii



           
             Nu pe pământ are viaţa tărâmul fericirii. Dar ca să-ţi rămână întreagă şansa de a ajunge la el, să poţi înţelege deplin, se cuvine să traversezi încercările suferinţei. Când mama mea Aurelia, înainte de a fi eu, s-a căsătorit cu tata, cei apropiaţi şi doctorul Galibin au păcălit-o cumva pe copila de 19 ani încercând s-o oprească să-şi aleagă cu tata acelaşi drum, pe motiv că rănile războiului necicatrizate, supurând în plămânul  tatălui meu pot să împiedice ascensiunea spre atingerea acelui tărâm.

          Pe tata îl chema Toma, dar el credea, în iubire. Mama era cea care trebuia să-i atingă rănile. Tata a traversat mai repede încercările suferinţei ajutat de Dumnezeu şi l-am putut vedea fericit, iubitor şi blând când m-am născut eu. A stat cu noi opt ani.   
Mama, a rămas apoi singură să mă însoţească şi să-şi completeze norma de suferinţă.

          Astăzi, în Duminica Tomii, de Ziua tatălui aşa s-a potrivit să vorbesc mai mult despre mama mea.
Atât deocamdată… voi reveni  probabil

joi, 9 mai 2013

Domul din Köln



            Cel mai vechi dintre marile oraşe ale Germaniei are în actul de naştere ( 50 după Hristos), înscris cu litere romane, numele soţiei împăratului Claudius, Agrippina, originară din aceste locuri. Numele întreg primit atunci, undeva la marginea imperiului roman _ Colonia Claudia Ara Agrippinesium  _ era prea lung ca să nu fie erodat de vânturi, de ploi şi şlefuit de secole şi milenii trecătore ca şi oamenii.
          A rămas din Colonie... doar Köln.
          Am traversat Rinul pe podul „Hohenzollernbrücke” şi după câteva rotocoale în spirală cu automobilul, am ajuns într-o parcare supraterană, în umbra Domului. În piaţa imensă, deschisă în faţa noastră, mulţimile de turişti încercau să se acomodeze cu altfel de dimensiuni care se înfăţişau privirii. Mi-am adus aminte că după Adam şi Eva, în Cartea Sfântă, urmaşii trăiau sute de ani. Şi legendele omului consemnează că printre semeni existau uriaşi buni şi blânzi.
          Timp de peste 600 de ani a trebuit să se lucreze începând din anul 1248, pentru ca turnurile să fie îndeajuns de impunătoare, să domine norii de unde să se poată scruta stelele cerului, construcţia în sine fiind destinată păstrării relicvelor celor trei magi de la răsărit, cei trei astrologi fiind primii care au cules semnalul sosirii lui Dumnezeu pe pământ şi s-au închinat lui Hristos la Betleem, aducându-i ofrandă, aurul, smirna şi tămâia.
          Imparatul Frederic Barbarosa a fost cel care a dăruit nepreţuitele odoare ale lumii creştine arhiepiscopului Rainald of Dasel în anul 1164.
          Părăsind interesantele detalii cu caracter religios, vreau să mai menţionez doar că în timpul celui de-al doilea război mondial, 90% din Köln a fost distrus. Ca prin minune Domul a rămas semeţ, neîngenunchiat.
          Mărturisesc cifrele tehnice ale construcţiei, lungimea, lăţimea, înălţimea, azi nu mai par atât de spectaculoase, dar arhitectura şi impresia generală te copleşesc şi cu ele rămâi.
          Cu obiectivul ţintit spre nori, până şi Nikonul pare uşor ameţit...