Concurs de literatură

                                Eveniment Viorica Hagianu.

              În Piaţa Romană, vis-a-vis de ASE, lume luminată. Bărbaţi la costum şi cravată, doamne îmbrăcate elegant, dar sobru, teleportaţi în plină vară din cealaltă lume când la manifestări era obligatorie ţinuta oficială. M-am speriat crezând că e o reuniune a activului într-o contrarevoluţie organizată, mai ales că ajuns pe trotuar în mijlocul lor, un tip distins cu ochelari şi păr complet alb ţipa hâtru în telefon: „Haideţi mă odată că se trage la Universitate! Noi deja plecăm spre Inter.”

            Şi în timp ce dânşi îşi urneau paşii ca la o manifestaţie spontană către vre-un restaurant, să petreacă aniversarea celor 40 de ani de la absolvire, veseli înaintând pe lângă clădirea ASE-ului pe străduţa strâmtă, m-am liniştit poposind câteva zeci de secunde în răcoarea zidurilor masive. I-am lăsat să-şi povestească în voie cum au traversat victorioşi, fiecare dintre ei, deşertul prosper al tranziţiei, iar eu, uşurat, m-am încumetat să trec strada urcând scările către intrarea Bastiliei. M-am temut iniţial(în blugi, adidaşi şi tricou albastru) că ţinta acelor tovarăşi în costume de epocă va fi să fie tot bătrâna Bastilie – transformată ca să zic aşa uşor nefiresc (chit că sub numele glorios se ascundea o librărie) – în loc de întâlnire pentru literatură. Bine că măcar bastionul ăsta nu s-a lăsat cucerit.

           

Îmi potrivisem cronometrul să ajung fix la ora 12, cum era scris în mesajul primit prin telefon. Ajunsesem chiar cu câteva minute mai devreme, dar nu eram singurul care urcam pe scara de lemn către locul în care mi se spusese că va fi evenimentul.

            Dintrodată, glasuri cristaline m-au derutat, m-am temut că organizatorii să nu fi umplut sala cu copii, cum se mai practică. Exclus, erau prea mici. Ei încă nu aveau acces la marea literatură.

            Suntem invitaţi să intrăm în sală de o parte, iar de cealaltă parte o voce ofuscată de gardian femeie, ni se adresează ca unor derbedei. Deranjasem se pare o acţiune care nu se încheiase. N-am luat în consideraţie din respect pentru copii. Poate că vor deschide cărţile noastre şi ne vor recunoaşte când vor fi mari ei, nu noi. Ce şanse au, educaţi de gardieni?...

           

N-am să povestesc pentru a nu plictisi cum a fost evenimentul. Ne-am întâlnit, am citit după simţul măsurii fiecăruia, pagini din cărţile prezentate în concurs. Prea multe cărţi şi uneori prea multe pagini. Personal am revazut cunoştinţe de pe net şi m-am bucurat să schimb câteva vorbe cu Victoria Milescu ale cărei versuri îmi plac şi despre care scrisesem undeva. Modestă, mi-a zis:

            „Domnule Ionescu dumneavoastră aţi înţeles din poezia mea, mai mult decât mine.”

N.A. Nimic de bine, cum ar fi meritat, despre organizatori. Nu s-au dat premiile şi nu doresc să se interpreteze...

Alte ecouri:

http://marinifrim.wordpress.com/2013/05/27/clepsidre-in-marea-poeziei/