Halep, Roşia Montana şi Răzbunarea zeilor

          Aseară, cineva acolo sus nu a iubit-o pe Simona Halep, sau a iubit-o prea mult şi a vrut să-i dea o lecţie. Azi scriu pe blog tot despre ea, ca să nu creadă Doamne fereşte cineva, că la primul insucces m-am pierdut în ceaţă, sau făcându-mă că plouă am acoperit cerul cu nori.

          Chiar a plouat cu adevărat aseară, norii strânşi deasupra terenului de tenis de la Flushing Meadows scuturându-se înaintea ultimei mingi a setului doi, care trebuia să consfinţească revenirea în meci a Simonei. S-a văzut de la primele mingii că se încălzeşte mai greu. 
            Nici un meşter, fie el cât de mare, nu poate ţine permanent focul la temperatura potrivită, să poată încălzi şi modela filonul de aur descoperit la Constanţa şi lega victoriile una după alta, ca pe nişte zale într-un lanţ nesfârşit. Şirul destul de lung de victorii i-a oferit puţine pauze de refacere Simonei.

          Dar încetul cu încetul, cu toate că Pennetta prinsese una din zilele ei faste, în terenul Simonei începuseră să joace flăcăruile albastre, arătând limpede pentru toată lumea unde stă ascunsă comoara.(Nici o aluzie la culoarea echipamentului ei alb-albastru, e doar o potrivire imagistică.)

          Se pare că zeii, cu problemele sirienilor pe cap şi în plus cu protestul pentru Roşia Montana de la Palatul Victoria, se mai încurcă şi ei câteodată. Uitându-se pe CV-ul Simonei, n-au înţeles de loc ce să caute aurul la Constanţa, când ei îl ştiau în Munţii Apuseni? Nu te pui cu românii ăştia, deja l-au dus pe vapor!...

          Şi supăraţi au vărsat apa dintr-un nor pe capul Simonei. După cinci ore de ploaie, când a reintrat în teren, focul ei se stinsese de tot.

          Se poate scrie şi aşa istoria. Dar ea rămâne făra îndoială o poveste frumoasă. Pentru tot ce a făcut în anul ăsta se cuvine să scoatem pălăria cu respect de câte ori avem ocazia să o vedem pe Simona Halep. Iar pe Ponta să-l ţinem în şah etern.

          Nu, pentru guvern! Şi Nu, pentru Roşia Montana