luni, 31 martie 2014

Concert pentru duduk și orchestrǎ



          La sfârșitul lunii februarie în cadrul spectacolelor ce le oferǎ sǎptǎmânal Filarmonica Piteșteanǎ _ cu siguranţǎ, oaza de spirit rǎsǎritǎ în zonǎ în pustiul de dupǎ Decembrie 89, datoratǎ în special nebuniei unui entuziast, l-am numit pe Jean Dumitrașcu _ m-am reîntâlnit cu etosul armean într-un concert de excepţie pentru duduk și orchestrǎ. Îl mai vǎzusem și ascultasem cu încântare pe aceeși scenǎ pe Harry Tavitian, acel Noe al sunetelor, alt armean fǎrǎ margini despre care am mai scris undeva pe blog.

          Întâmplarea face ca tocmai în aceste zile sǎ lecturez Cartea șoaptelor, a lui Varujan Vosganian în mare vogǎ și deja suspectez un fel de conspiraţie, un triunghi armean al Bermudelor cu vârful ţintǎ cǎtre Pasǎrea ceţii.

          Mǎrturisesc nu mai ascultasem pe viu un duduk, darmite un duduk cu orchestrǎ! Pe viu, cǎci solistul devine una cu instrumentul lui. Sunetul acela grav și cald parcǎ adunǎ în el toatǎ durerea armenilor. Flǎcǎii vin de departe poposind în luminișul sunetelor aduc cu ei tot zbuciumul peregrinǎrilor lor. Nici o ţarǎ nu-i mai încape, doar fluierul lemnului de cais.

          Rǎscolitor Haciaturian într-o suitǎ de dansuri armenești. Viorile se nǎpustesc rǎzvrǎtite de pe deal în vale și se liniștesc înalţându-se lin pe culmi. Grijǎ mare cum se strecoarǎ pe poteci dulcea luminǎ a înserǎrii. Un violoncel, geme, strâns între picioarele puternice și zvelte ale unei instrumentiste. Ce-ar putea fi mai frumos decât geamǎtul de dragoste al unei tinere femei. Și din nou instrumentul sacru exoticul instrument armean duduk așterne pacea.

duminică, 30 martie 2014

Albastru de Rarǎu 2

Pare o catedralǎ Rarǎul,
cu turlele înǎlţate
smintit în hǎul albastru
al cerului…


Sau ruina unei piramide,
bombardate de ploaia
milioanelor
de perseide.


Stau ca niște pete în soare,
îngropate în stâncǎ,
umbrele uriașilor
în picioare.


Cu o furcǎ în mânǎ,
o femeie toarce
firul etern dintr-un caier
de lânǎ


Surâsul smuls somnului,
rǎzbate chipul ei blând,
ca-ntr-o icoanǎ a Maicii
Domnului

vineri, 28 martie 2014

Fir’ai al naibii de pamflet



          Este fabulos cum se poate transforma adevǎrul în minciunǎ, dar un grad mai mare al fabulosului este cel care transformǎ minciuna în advǎr. Te poţi rǎsvrǎti liber, sau poţi face mersul piticului, cum ai învǎţat la școalǎ. Uite cǎ școala te-a învǎţat și ceva util!...
          Politicienii, intangibili, senini, patrioţi, susţin cǎ Românica e ţara lor, pânǎ nu mai rǎmâne nimica din ea, mama lor de hoţi! Ei toţi sunt elita, meritocraţia. Tu, cu lentilele tale groase, vezi strâmb democraţia. Nu conteazǎ cǎ n-ai plagiat doctorate și poate ai învǎţat carte. N-ai putut sǎri capra și asta e o întrebare, ţi se pune în spate, n-ai parte și ţi se scade automat nota la purtare, toatǎ viaţa. S-au dus vremurile comuniste, a zburat puiul cu aţa. Facultǎţile-tristele, alea adevǎrate, nu mai sunt bune nici de trimis la ţigǎri. Sunt mai marfǎ, blatistele…
          Statistic, azi e suficient sǎ simţi artistic și sǎ minţi cu talent.
          Suntem o ţarǎ de basm fabuloasǎ!
          Conta, dacǎ înţelegeam când ne scria pe tablǎ învǎţǎtorul cǎ basmul este expresia artisticǎ a fabulosului… Ponta(?)… Da, el a înţeles viitorul! A copiat textul în caiet (a contat în buget) și de-aia îl voteazǎ poporul.

A fi sau a nu fi pamflet.

joi, 27 martie 2014

Club A, Avampost




          Am revenit la Club A, asearǎ, pentru o dublǎ lansare de carte. Douǎ, cǎrţi, doi poeţi. Unul L.A. –  fluviu învolburat și înșelǎtor dedesubt, curgând liniștit în aparenţǎ și celǎlalt R.C.R. –  firul unui izvor de munte subţire și limpede ce susţinea cu acribie cǎ e doar un gârlici iscat dupǎ ploaie, cu apǎ murdarǎ într-o râpǎ uitatǎ de Dumnezeu. Un nimic.
          Prima binevorbitoare, Daniela Toma, a încercat sǎ-l lǎmureascǎ pe acest Radu Cristea Ratzone și pe noi, cǎ la cea de-a doua carte, autorul nu se mai poate pǎcǎli nici pe el și nici pe noi. S-a maturizat cu fiecare poem, mǎ tem cǎ nu mai e loc de jucǎrii, când ucizi fluturi cu arme de foc”.
          Au mai gângurit frumos, scoţându-l din gunoi pe poet (Titlul cartii: Sunt un gunoi, sunt un nimic), Lavinia Stoica, Andra Ciubotaru și o cunoștinţǎ dragǎ mie de la Superblog, Claudia Pǎtrașcu. Și a mai fost un bǎiet ce a zis ceva despre “urmele ce trebuie sǎ le lași, morţii mǎsii de neopostmoderniști!...”
          În pauzǎ am aruncat un ochi împrejur, celǎlalt privind fix la sticla cu bere. Multǎ tinereţe. Și durere?... Poate! Toţi vorbesc. Toate! Nimeni nu ascultǎ. Extasy nicǎieri. Îmi doresc? Nu știu. Atmosferǎ ocultǎ. Fum viu de ţigarǎ. Parfum de lotuși. Zonǎ crepuscularǎ. Și totuși se lanseazǎ poezia la barǎ. Fǎrǎ critici literari și oameni politici mǎgari. Doar cu prieteni poeţi imaginari.
          Lutra, lungǎ și fǎrǎ de trup, castanie ca puiul de lup, se aruncǎ în vâltoare, Sutra.  Mega Sutra. Sunt clipe de ecstasy chiar sub dune. Va ajunge la mal?… Poezie, sau ritual?
          În noaptea când s-a luat curentul praful se așeza greu.
          Am umblat zile întregi ca umbra cǎutând un trup în care sǎ mǎ așez.
          Asemǎnǎtor sunetului apei care îngheaţǎ.
          Nimic de spus mai mult. Trebuie sǎ rezolvǎm ceva cu Leonard Ancuţa.
 Notǎ:
În locul celor absenţi au vorbit, dincolo de Leo:
Iulia Georgeta Popescu
Cristina Nemerovschi
Alexandru Voicescu și nu mai știu...

marți, 25 martie 2014

Nascut campion





A-nceput de ieri
sǎ cadǎ,
pe asfalt
și nu-i zǎpadǎ,
e cobalt.
Bine cǎ nu e
înalt! 


Sunt dureri,
dar se ridicǎ,
cu talent,
precum dragonul.
– Toma, fii atent
la trafic!
Campionul 
n-are fricǎ,
e în grafic!…

luni, 24 martie 2014

Vernisaj la Mogoșoaia



            Când știi sǎ-ţi porţi pe picioarele înalte și suple tinereţea, ea strǎlucește ca liniile vrǎjit prefigurate în tablourile maestrului.           
           Lǎsasem în urmǎ, cu zeci de minute înainte, limpezimea culorlor ce mǎ stârnise sǎ constat intensitatea gândului ce strǎfulgera tablourile artistului, deschizând pe vatra de foc a pânzei, gǎuri negre luminoase a cǎror geometrie perfectǎ te îndemna la o rigoare a explorǎrii. În ce mǎ privește, mai puternic, întunericul m-a pierdut în acele tunele de spaţiu și timp, depǎșit de simbolurile ce rǎmâneau cumva atârnate de pereţii sinapselor, nereușind sǎ pǎtrund în adevǎrata lor profunzime.
            În curtea palatului de la Mogoșoaia, Ion Pantilie, încolţit de patru graţii, frumoasele și talentatele sale eleve din ultima clasǎ a liceul de artǎ, viitoare pictoriţe, juca senin rolul profesorului:
            – Dragele mele prinţese, ia spuneţi va plǎcut expoziţia?
            Mie mi-au plǎcut ultimele tablouri pe alb, cu linia galbenǎ din mijloc ce pare cǎ se rotește ca o elice, depinde unghiul sub care o atingi cu privirea.
            Iar mie, tablourile mari din penultima camerǎ. Superb aţi prins copacul…și inima crucii… Totul e minunat! Luminișul din ochii profesorului le îconjura cu dragoste și dansul razelori se insinua viu printre crengile copacilor.
            Hai, sǎ vǎ pregǎtiţi! Vǎ iau de pe malul lacului. Mașina pleacǎ spre Pitești în 15 minute.
            Știţi domn’ profesor, noi am vrea sǎ mai rǎmânem! O umbrǎ  ca o fâlfâire de aripi îi încreţi ușor fruntea.
            Bine dar aveţi unde înnopta?
            Nici o grijǎ domn profesor. Felicitǎri pentru vernisaj și drum bun!
            Ion Pantilie se întoarse sǎ mai schimbe douǎ vorbe cu Lucian Cioatǎ și sǎ mai umple cu un Recaș sângeriu paharele prietenilor. Graţiile, ca niște lebede albe, plutirǎ pe pietrișul întins în curtea palatului cǎtre lac, dar se oprirǎ la o bancǎ. Doi studenţi în ani terminali le așteptau acolo. Una din ele se așezǎ pe jos, cu picioarele îndoite ușor sub ea pentru ca ochiul sǎ poatǎ descoperii stânjenit, pulpele fine încǎ nebronzate. Oare maestrul, de-acolo sǎ-și fi luat acurateţea liniilor și prospeţimea albului?
            Unul dintre bǎieţi, înalt cât stâlpul de telegraf se ridicǎ în picioare. Ovalul feţei era tivit ca o tușǎ subţire de barba tunsǎ scurt. Avea o traistǎ pe umeri. Fata de jos arunca în jurul ei cu pietre. Pǎrea concentratǎ și pietrele se dispuneau în spiralǎ, dupǎ o linie pe care o vǎzusem mai devreme în cealaltǎ expoziţie din interiorul clǎdirii cu turle, în aceeași curte a Brâncovenilor giratǎ de sculptorului Darie Dup, Axis Mundi
            Mǎ impresionase acolo o Schiţǎ. Acrylic, tablǎ,cretǎ, canevas, greu de descris, dar mai ales cele patru cosciuge din cherestea, cutii lungi fǎrǎ sfârșit, deschise, în care sculptorul așezase patru crengi mai groase de copaci cu ramurile retezate artistic, încorsetate cu solzi de tablǎ și așchi de metal, susţinute, crengile, de niște inele mari de undiţǎ ancorate cu sârmǎ rǎsucitǎ, ca sǎ nu cadǎ și sǎ se spulbere în neant operele perisabile.
            Fata de jos continua sǎ arunce cu pietre. Lumea se mișca în interiorul curţii și cei doi studenţi terminali, gândeau separat strategia unei nopţi de dupǎ echinocţiul primǎvǎratic. Pare cǎ bǎiatul înalt se hotǎrâse și era gata sǎ porneascǎ la vânǎtoare. Fata de jos, ca o cǎprioarǎ încolţitǎ, ţâșni dintre pietre în alergare peste desenul pe care abia-l înfrunzise.
            Ei alergau în aceiașI direcţie. El avea picioarele mai lungi. Ca într-un joc al dragostei ea își încetini pașii. El o ridicǎ în braţe și se roti ca o linie galbenǎ în centrul spiralei.



sâmbătă, 22 martie 2014

Pǎmânt de flori. (Varianta)



 
De ziua poeziei



Am vǎzut dimineaţa
plinǎ de mirǎri.
Poetul umbla
cu poezia în nǎri,
etern în uitǎri,
îi da târcoale,
adulmeca șoaptele.

Precum pruncul,
cocoţat pe grind
la sânul matern,
rǎscolea în luminǎ
ceaţa, descoperind
din cǎlimǎri ciudate
cum ţâșnște laptele

Cerbii și cǎprioarele
nopţii svântau
roua ierbii
mirosind a iacint  
stârnind cu sclipiri
de argint în copite
umbra unui sǎrut

Nu se scuturaserǎ
petalele
în solul reavǎn
germinau seminţe
Dumnezeu cumpǎnea
consecinţele
printre maci, tǎcut.

Postmodernistul
din mine își legase
tristul la vedere
oasele-comori
de un piercing
și sufletul nimb
cu eșarfa de nori,

oferind, cuvânt cu cuvânt,
în cliring, la schimb marfa,
îngerului trimis
Trupu-i de semincer 
uscat de vânt
s-a prescris în cer
pǎmânt
de flori
 

vineri, 21 martie 2014

Poetul etern (in lucru)



Poetul  
umblǎ
cu poezia
în nǎri,
nemurind
etern
în uitǎri...


Îi dǎ târcoale
dimineaţa,
îi adulmecǎ 
șoaptele.


Precum pruncul
pe grind
la sânul matern
rǎscolind ceaţa
și descoperind,
în cǎmǎrile pline
cum ţâșnește
laptele.


Postmodernistul
din mine
și-a spânzurat
negustorește
de un piercing,
în zori,
sufletul nimb
cu eșarfa legatǎ
de nori,

oferindu-și în cliring
marfa
cuvânt cu cuvânt
îngerului duios
la schimb

Trupul de
semincer 
pǎcǎtos
carne macrǎ fǎrǎ os,
s-a uscat
de vânt
și-a cǎzut
pǎmânt
în cer

joi, 20 martie 2014

Din alambicul timpului



            Nota, C Rǎdulescu Motru, în Noua Revistǎ Românǎ _ Pentru Politicǎ, Literaturǎ, Știinţǎ și Artǎ, la 15 Maiu 1901.

            Cuvintele se potrivesc de parcǎ ar fi fost scrise ieri. Dacǎ ai sǎ citești, nu vei mai fi atât de sigur cǎ timpul n-a stat pe loc și ne-a pǎcǎlit atâta amar de ani.



miercuri, 19 martie 2014

E ceva putred la procurori...



            În timp ce s-a pierdut bǎtǎlia cu câinii și parlamentarii faceau eforturi disperate de strângere a cvorumului – pentru ca spǎlaţi pe mâini și cu sufletul împǎcat, sǎ oficializeze sǎrbǎtoarea Zilei naţionale a victimelor, copii mușcaţi de câini – procurorii DNA ai lui Kovesi erau chemaţi la ședinţǎ în Palatul Victoria.

            – Mǎi oameni buni, zice premierul cu televiziunile de faţǎ. Colegii, în respectul legii aţi lǎsat parlamentul fǎrǎ parlamentari, statul de drept fǎrǎ funcţionari, guvernul fǎrǎ miniștrii și poporul, pe triștii, în ceaţǎ cu gura cǎscatǎ pentru o nenorocitǎ de mitǎ nevinovatǎ! Mai puţin respect, cǎ se poate! I-aţi bǎgat la pușcǎrie pe toţi! Nu contest esenţa. Aveţi dreptate în toate, sunt hoţi, dar sunt hoţi de tezaur, aleși!  Ei fac diferenţa de carate, la aur. Sunt oameni grei, patrioţi. Cum ieși cu ţara pe piaţǎ fǎrǎ ei? Cǎ o dai pe doi lei!… Și-n continuare cu glas mieros:

            – M-am gândit cu Șova la o strategie care sǎ ne scoatǎ din crizǎ și dintr-un blocaj iminenent. Lǎsaţi corupţia pentru moment și anchetaţi alte teme cu mizǎ. Vǎ spun eu unde avem probleme. Arestaţi haitele de pe strǎzi. Sunt soluţii, nu vǎ luaţi dupǎ primarul Oprescu. Graţiem deţinuţii, îi scoatem afarǎ din pușcǎrii și bǎgǎm câinii la zdup, pe cǎprǎrii. Iar proceselor de pe rol nejudecate ale lui Voiculescu le dǎm NUP la toate!.

            Fiţi eroi, Antena 3 e cu noi!

            Se întâmplǎ lucruri, erori: Vlasov, Nicușor Constantinescu…

E ceva putred la procurori!

Acesta e un pamflet

marți, 18 martie 2014

Povestea lui Alexandru


Un filmulet de Oscar




Acolo, departe, arde o luminiţǎ.
Deșirǎm firul pânǎ la ea.
Literele se scurg greu din peniţǎ,
dar sigur vom lega șirul… cândva

luni, 17 martie 2014

Trei fenomene



            Nu m-aţi vǎzut cu gǎleţi de plastic, pui congelaţi, pungi de mǎlai, zahar si ulei de floarea soarelui împǎrţite în stânga și-n dreapta ca șef de campanie, electoratului iubitor de tennis și de Românica! Iacǎtǎ dovada limpede a prestaţiei singulare, de excepţie a candidatului meu, care aratǎ limpede cǎ nu a arat degeaba pe camp cu racheta, a mai fǎcut ceva mușchi, crescând doi centimetri și în înǎlţime, cum a cerut Ţiriacul cu ochii lui critici de expert în fenomene.

            “Fǎtuca asta ar trebui sǎ înţeleagǎ, cǎ lângǎ fenomenul meu și fenomenul Nǎstase, nu are cum sǎ încapǎ și fenomenul ei. E prea mult, trei fenomene într-o singurǎ teacǎ. Sǎ mai aștepte oleacǎ!”

            Liniștește-te Ţiri frate, cǎ nu-ţi ia locul! Știe doar jocul, atât. Și în plus de Nǎstase are capul pe gât. (El a rǎmas un rebel, dând loburi cu ochi-n soare. E cam tehui. Nu mai are mintea la el. Nu faci joburi la parlamentare cu România Mare! Grijǎ de dumnelui!…)

Dilema nouǎ, dilema veche



            Ce mi-aș fi dorit ieri? N-aș fi mers nici pânǎ în Crimea, nici pe urmele șterse de pe radare ale boeingului companiei Malaysia Airlines, mai degrabǎ aș fi fost tentat sǎ privesc mulţumit cum se adunǎ îngerii în Piaţa Universitǎţii, la statui, sǎ-l gratuleze pe Andrei Pleșu cu susţinerea lor. Despre îngeri (Humanitas 2003)mi-am spus propria pǎrere într-o carte de poezie Bursa îngerilor, o cǎlǎtorie în lumea formelor(Meridiane 1974), neînsemnatǎ pentru mulţi, dar însemnatǎ pentru mine. Se impunea acum sǎ oferim un preţ potrivit, cum vedem noi ochiul și lucrurile(Meridiane 1986) pentru obscenitatea publicǎ(Humanitas 2004) a celor care au murdǎrit limba pǎsǎrilor (Humanitas 2004) în nedorita îngǎimare a huhurezilor și ciuvicelor, pǎsǎri de noapte croncǎnind în emisiunea pastorului protestant al rǎului.

            Mi-aș fi dorit sǎ depǎșim comediile la porţile orientului (Humanitas 2005) și în întâlniri și portrete, faţǎ cǎtre faţǎ(Humanitas 2011)  sǎ vorbim despre frumuseţea uitatǎ a vieţii(Humanitas 2011). Dar în dialoguri de searǎ(Harisma 1991), aceleași transformari, inerţii dezordini(Polirom 2002), note stǎri zile(Humanitas 2010), aceleași chipuri și mǎști ale tranziţiei (Humanitas 1996),fǎrǎ nimic pitoresc și melancolie(Univers 1980) mioriticǎ, specificǎ.

            Mi-aș fi dorit un numǎr mai mare de participanţi, mǎcar cât cei pe care i-a scos în stradǎ acciza lui Bǎsescu sau a lui Ponta, mǎ rog, ce mai conteazǎ a cui a fost mișcarea popularǎ? Din pǎcate n-am descoperit, privind la televizor cele doar câteva sute de oameni, sensurile metafizice ale crucii (Humanitas 2007)și nici mǎcar parabolele lui Isus(Humanitas 2012).

            Rǎmâne întrebarea minima moralia(Cartea româneascǎ 1988), dar eu, cel care scriu aici, eu unde eram?



            Acesta e un extras decodificat printre rândurile jurnalului de la Tescani (Humanitas 1993), stând la geam...

sâmbătă, 15 martie 2014

Doar o semifinalǎ pierdutǎ sau Halep merge mai departe



            E bine cǎ am coborât pe pǎmânt. Puteam sǎ rǎtǎcim prin livezile de portocali și îmbǎtaţi de miresme( Oare cum miros florile de portocali? Trag nǎdejde, mǎcar tot atât de divin cât livezile noastre de meri înfloriţi…), sǎ credem cǎ Simona Halep este un înger ce își poate împlini toate visele. Azi-noapte începând cu ora trei și jumǎtate s-a dovedit cǎ îngerul e om ca noi, cu slǎbiciuni, limite și aripi ce se pot frânge, chiar dacǎ și-a câștigat între zei, pe merit, pașaportul de libertate.
          A fost sǎ fie sǎrbǎtoarea polonezei Agnieszka Radwanska, una dintre surori. Istoria s-a scris în zori altfel decât la Doha. Paginile gloriei erau încǎ verzi, dar mai și pierzi, te mai îndoi, mai bei și pelin uneori, sǎ te bucuri deplin când sorbi din licoarea victoriei apoi.
            Pânǎ în vârf nu mai e mult de urcat, doar patru trepte, e atât de aproape. Nerǎbdarea e mare, dedesubt sunt hǎuri adânci, pete în soare, capcane-n tot locul, ape repezi izvorǎsc din stânci și-ţi poate juca festa, norocul. Nu te pui cu jocul!
            Tragem nǎdejde nu va coborî ștacheta și va ajunge sǎ-și atingǎ steaua cu racheta.

Club A. CORNEL CHIRIAC. Fragment de Metronom. Albastrii.

vineri, 14 martie 2014

ArXpert. Petre Anghel 70.




         La vernisajul unei expoziţii, vorbitorii, critici de artǎ, dupǎ ce au furat din privire culoarea și cǎldura  tablourilor, o amestecǎ și o reproduc în cuvinte meșteșugite oferind o viziune separatǎ, care rareori se întâlnește cu cea originalǎ a autorului, sau cu propria ta pǎrere pe care ţi-ai cuibǎrit-o discret ca spectator, într-o lecturǎ ca o odihnǎ a sufletului.
          N-a fost cazul asearǎ. Criticii au lipsit. N-au nimerit la numǎrul 45, în Puţul lui Zamfir, la Galeria ArXpert și atmosfera mult mai destinsǎ fǎrǎ ei, nu l-a înluminat așezându-l pe Petre lângǎ Dumnezeu. Ba, dimpotrivǎ! Am vazut ce simplu și firesc se însera cu zâmbetul de mijlociul verii Petre, între oamenii de-acolo. Cu siguranţǎ pe câmpia întinsǎ de la marginea Bǎileștiului, într-un Ierusalim etern, în umbra unui drum, între cer și pǎmânt, ne-a strâns din tablourile lui pe toţi de-au rǎmas fǎrǎ oameni tablourile și ne-a omenit ca pe prieteni, înbiindu-ne cu bucurie sǎ închinǎm un pahar tinereţii lui.
          – Mǎi Tomo, necredinciosule, te vǎd stingherit! Tu n-ai gǎsit o cǎlugǎriţǎ tânǎrǎ s-o mângâi sǎ te împlinești? Aurele, spune-i tu prietenului tǎu și al meu ce mult m-a iubit pe mine Dumnezeu. Și a trecut mai departe.
          La capǎtul serii am plecat cǎtre case, unii mai bogaţi cu un tablou, eu mai bogat cu o carte. Carraria. O citisem cu încântare, dar nu o aveam.