Frenezia
care a cuprins România e o stare de bine. De mult nu ne-a mai unit pe noi ca
popor un gând pozitiv, darǎmite un om. Dihotomia dominatoare ne-a impǎienjenit
ochii și mintea, lucrând ca un virus pe dedesubt. Performanţa Simonei Halep
ne-a redat o speranţǎ de normalitate, ne putem bucura. Iatǎ cǎ putem ajunge în
atenţia lumii, oameni normali nu fiinţe ciudate, specimene imprevizibile care
parcǎ și-au pierdut nordul.
Am
privit-o pe Simona cu încântare în terenul de joc la Roland Garos, nicicum
forţǎ a naturii, sau turn de control, nu cea fǎrǎ greșealǎ, nu posesoare a unor
abilitǎţi desǎvârșite, mereu harnicǎ și având o elganţǎ fireascǎ în mișcǎri, o
libertate a corpului pe care ţi-o poate da doar știinţa jocului, dansul, sau
zborul, domindu-și adversarele prin iuţeala deciziei, cǎutându-și
contraargumentele chiar în situaţiile ce pot pǎrea definitiv pierdute. Și am
vǎzut-o și în interviuri, modestǎ, analiticǎ, sclipitoare uneori, cu respect
pentru adversare și savurând fericitǎ clipele ei.
Finala
de azi a Simonei Halep în competiţie cu mitul Maria Sharapova, lângǎ care doar Serena
Wiliams își permite sǎ nu pǎleascǎ, ne va da rǎspunsul.
Dacǎ
vom ști sǎ ne bucurǎm la sfârșit, indiferent de rezultat, înseamnǎ cǎ putem
rupe pânza de pǎianjen aruncatǎ ca o încercare peste noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu