Început de roman

Notǎ:

             Mi-am fǎcut obiceiul când încep un roman, primul fragment sǎ-l public pe blog.

            Un roman e ca o viaţǎ de om. Într-o viaţǎ de om poţi sa ai și surprize; surprize adevǎrate, placute. Într-un roman trebuie sa urmezi modele, tipuri, scheme de joc. Poate cǎ în romanul meu voi avea probleme, dar poate ca voi avea și noroc sǎ semene cu viaţa. Poţi sǎ ști cum te trage aţa!?

*

            Pare cǎ primul nume al lui Titi ar fi fost Epure nu Dumitrescu, înainte ca cineva sǎ fii completat în dreptul rubricii tatǎlui, cu o mânǎ nesigurǎ, îngroșat, „natural”, pe certificatul de naștere. Adicǎtelea, Maica Filofteia l-a primit în pântece natural, nu de la Dumnezeu. Teia însǎ, o fatǎ frumoasǎ, înaltǎ, deloc umilǎ, toatǎ viaţa a fost mutǎ și orice încercare a cuiva de a-i smulge vreo mǎrturisire, n-a dus la nici un rezultat. Susţinea cu mândrie privirea indiscretului și-l sǎgeta cu un fulger, topindu-i pe buze cuvintele începute.

            Nu și-a putut șterge din memorie probabil, urmele dureroase ale acelui viol nenatural și nu s-a mǎritat niciodatǎ, dar cu cât Titi creștea, devenise evlavioasǎ, pǎrea cǎ uitase și nu ezita sǎ se închine și sǎ mulţumeascǎ Celui de Sus. În mintea copilului Titi a rǎmas undeva încuibatǎ ideea, cǎ viaţa lui va fi protejatǎ.

            – Ca sǎ-ţi faci o idee cum era maica Teia, uitǎ-te în albumul de poze al sorǎ-mi Dona, cam pe vremea când era elevǎ la școala normalǎ din Câmpulung. Ea seamǎnǎ dintre noi trei, cel mai bine cu tata. E leitǎ mama Filofteia. Pǎrul lung ca spicul de grâu auriu, îi cǎdea pe spate în valuri, acoperindu-i mijlocul subţire. Privirea seninǎ, fruntea liberǎ, poziţiile ștregǎrești ale corpului, vorbeau singure cât de bine știa sǎ se așeze în imagine ca sǎ capteze admiraţia și sǎ-și sublinieze naturaleţea. Constatam cǎ era un personaj.

            – Nici nu știi ce drac de copil a fost Dona! Afirmaţia soţiei m-a luat prin surprindere cǎci figura distinsǎ a celei pe care o cunoscusem eu, nu lǎsa sǎ se întrevadǎ libertǎţile unei copilǎrii lipsite de griji, în care ea sǎ poatǎ întra în pielea celei care de drept era, capul rǎutǎţilor. Mai degrabǎ Ioni, soţia, rǎsfǎţatǎ, impulsivǎ, s-ar fi potrivit în viziunea mea, acelui rol.

            – Nu cred cǎ aveam o plǎcere mai mare decât sǎ plecǎm cu vacile la pǎscut, dincolo de Dealul Mare, pe izlazul cǎruia i se spunea Glodu. De fapt noi surorile eram trei și aveam o singurǎ vacǎ, pe Roșia. Bunǎ vacǎ, o gǎleatǎ de lapte la mulsoare(Ce remarcǎ tâmpitǎ! Am timp sǎ modific.). Rar mergeam toate trei împreunǎ, pǎrinţii plecau la serviciu și mǎcar una dintre noi trebuia sǎ rǎmânǎ obligatoriu acasǎ cu, curcile, gâștele și porcii. Aveam de toate.

            Pe izlaz, la Glodu, vitele nu puteau sǎ scape în lucernǎ, sau în vreo culturǎ de porumb. Un câmp drept cât vedeai cu ochii și iarba grasǎ înţesatǎ cu trifoi, ce sǎ-și doreascǎ mai mult Roșia! N-am vǎzut nicǎieri, niciodatǎ atâta trifoi cu patru foi, pe care se pare cǎ vitele îl preţuiau mai mult decât noi, chiar dacǎ vorba spunea cǎ dacǎ-l afli, te umpli de  noroc. Nu credeam acea vorbǎ. Ar fi fost prea simplu sǎ-l bǎgǎm în sân și sǎ mai luǎm și acasǎ, sǎ ne umplem traista în care ne aduceam de mâncare ouǎle fierte, brânza, roșiile și feliile de pâine unse cu miere. Aveam în fundul grǎdinii, la casa din deal, cea care a ars pânǎ la temelie n-o știi tu, douǎzeci de stupi. Dar ce nu avea tata acolo!?

            Apa, o gǎseam rece și bunǎ la izvorul din spatele cabanei pǎdurarilor, ridicatǎ din lemn fǎrǎ uși și ferestre, cu o masǎ în mijloc prinsǎ în ţǎruși, înconjuratǎ de bǎnci cioplite tot din tulpini de copaci, folositǎ doar ca adǎpost pentru ploaie. Dar era ceva drum pânǎ unde începea pǎdurea!

            În mijlocul câmpului trona un stejar mare cu coroanǎ bogatǎ. Ǎi bǎtrâni susţineau cǎ are mai mult de 200 de ani. Dar nu stǎtuse nimeni sǎ numere, se treziserǎ cu el acolo. Trebuia sǎ ne ţinem de mânǎ cinci-șase, ca sǎ-i înconjurǎm tulpina. Cineva tǎiase direct în trunchi cu toporul, câteva trepte de sprijin ca sǎ te poţi urca. Sub acel stejar jucam noi copiii, la umbrǎ, ţurca la biba.

            – Ce e aia ţurca la biba? O întreb eu, dupǎ lungile minute de tǎcere uimitǎ, pe Ioni, cu toate cǎ-mi înhipuiam despre ce e vorba; jucasem ţurca în copilǎrie, dar mǎ intriga, suna bine, cuvântul biba. Era o surprizǎ pentru mine, nu o știam pe nevastǎ-mea sǎ aibǎ rǎbdare sǎ povesteascǎ ceva cu lux de amǎnunte. Nu avea har de povestitor, de obicei se grǎbea și fǎrǎ înflorituri ajungea repede la ce avea de zis, dar acum parcǎ nu povestea ea, mirajul poveștii o cuprinsese pe dea-ntregul.

            – Biba e gaura! Uff, cǎ greu de cap mai ești câteodatǎ!... Acum o recunoșteam de nevastǎ.

            – În dimineaţa aia am ajuns pe izlaz la Glodu, înaintea tuturor. La un moment dat când urcam dealul, l-am auzit din spate pe Boloi strigând la mama Nicuţa și întrebând dacǎ a mai urcat cineva cu vitele pe uliţǎ. Nicuţa era sorǎ cu Victo și casa ei cocoţatǎ pe coastǎ era ultima casǎ la ieșirea din sat cǎtre Dealul Mare. Bag seamǎ cǎ nu v-am spus ca autor, cine e Victo. E nevasta lui Titi, ultima. Mama buna a lui Ioni, nevastǎ-mea.

            – Da ce mǎ Boloi, singur, te piși pe tine? Ţi-e temǎ cǎ te-ntâlnești cu vreun urs?

            – Hai bre tanti Nicuţo cǎ nu mi-e teamǎ, dar vreau sǎ știu.

            – Ţi-oi spune dacǎ-mi aduci când te-ntorci legǎtura aia de târșuri pe care nen’to Stan a lǎsat-o la Gârlici.

            – Și de ce ar fi lǎsat-o la Gârlici, cǎ nu mai era mult pânǎ acasǎ?

            – Pǎi el zice cǎ la încǎierat ursoaica. Pe primǎvarǎ i-a luat un pui. Da, cu tine ursoaica n-are nimic!

            – Știu cǎ glumești tanti Nicuţo.

            – Glumesc mǎ Boloi, cǎ pe-aici n-au mai dat urșii de ani de zile. Hai, ca sǎ mergi liniștit îţi spun cǎ trecurǎ pânǎ acum doar nagodele lui Titi cu vaca.

            – Toate? întrebǎ ca și cum, dezinteresat…

            – Ai tu oarece interes de mǎ-ntrebi, ai pus ochi pe vreuna?… Toate trei mǎ Boloi! Toate trei.

            Boloi ǎsta era un bǎiat cumsecade, de vârsta Donei, cam încet la minte și nici curajul cu fetele nu-l dǎdea afarǎ din casǎ, nu se spurcase. Draca de Dona, pe loc îi veni ideia sǎ ne ascundem în stejar sǎ-l vedem ce face. Am lǎsat vacile în urmǎ și luând-o la fugǎ am reușit sǎ ne cocoţǎm în frunzișul bogat al stejarului. Boloi s-a apropiat, ne-a strigat și constatând cǎ nu e nimeni s-a așezǎ în iarbǎ. Dupǎ un timp, ce gând i-o fi strǎfulgerat mintea, l-am vǎzut desfǎcându-se la pantaloni. Se dovedea cǎ Dona avusese dreptate. Toate trei ţineam strâns câte o creangǎ în braţe privind curioase în palma lui ţinta mișcǎtoare. Recunosc acum, era dotat. Am stat ce am stat, sunt sigurǎ cǎ mǎ înroșisem deja la faţǎ și o datǎ o vǎd pe Dona cǎ se ridicǎ. Stǎtea fix deasupra lui Boloi și scoţându-și încet chiloţii ei cu monogramǎ,Victo le cususe un semn cu mǎtase galbenǎ ca sǎ nu-i încurce când îi usca la internat, nici nu apuc bine sǎ mǎ întreb ce vrea sǎ facǎ nebuna, când îl aud pe Boloi de jos:

            – Aoleu, Maicǎ Miţǎ, ce ploaie caldǎ și sǎratǎ! Maica Miţa tocmai ajunsese și-și trǎgea sufletul așezându-se lângǎ el. Ea era neam cu noi din partea lu' maica-mare Gardista. Venea permanent, nu avea copii, cu noi cu vacile. Bietul Boloi reușise sǎ se încheie la pantaloni.

            – Ce-ai mǎ Vasile maicǎ, ai înebunit, nu vezi ce soare e afarǎ! Nu știusem pânǎ atunci cǎ pe Boloi îl chema Vasile.