duminică, 26 octombrie 2014

Singapore. Ultimul dans


        Prea drasticǎ, învǎţǎtoarea a pedepsit parcǎ un elev obraznic care începuse sǎ-și ia nasul la purtare. S-ar putea spune și asta, dar n-ar fi drept pentru cǎ Simona este cea care a tras-o dupǎ ea în finalǎ pe Serena și i-a oferit șansa sǎ-și apere coroana. Din pǎcate românca noastrǎ nu a putut duce pe umeri povara umbrei celei mari și mintea i s-a întunecat de propria strǎlucire. Blocatǎ mental i-a dat prilejul Serenei sǎ restabileascǎ în tiparele ei ordinea fireascǎ pentru moment a lucrurilor.       
          Cu ce a rǎmas Simona din meci? Înainte de orice, cred, cu privirea grea, încǎrcatǎ de urǎ, și furia cu care lovea mingea de dincolo de fileu cea umiltǎ de îndrǎneala unui muritor de rând, de a o fii zdrobit în prima partidǎ.
          Nu știu dacǎ tâlcul acelei uitǎturi fioroase a dat-o înapoi, dar sunt convins cǎ seninul privirii Simonei nu va putea fii niciodatǎ atât de feroce.
Altele sunt armele ei. Din pǎcate azi reglajul fin nu a funcţionat la parametrii și dupǎ primele ghemuri, când s-a rupt echilibrul, braţul încordat a trǎdat-o mai ales la serviciu.
          Cu ce am rǎmas noi din meci? Cu mândria de a fii fost, alǎturi de ea, priviţi cu respect și egali cu cei mari.
          Comentariile ulterioare ale Miticilor care de ziua lor își vor da în petec, cârtind cǎ ar fi trebuit s-o piardǎ la masa verde pe Serena, fǎcând blatul cu Ivanovici, doar în douǎ seturi, nu fac doi bani. Sǎ-i lǎsǎm pe aceștia cu Hrebenciucii și like-urile mincinoase în mocirlǎ lor.

          Dea Domnul sǎ putem privi lumea prin ochii ei!

Un comentariu:

  1. Celor care sunt triști că Simona Halep nu ne-a făcut fericiți, să le fie puțin rușine. Prea ne comportam ca niște maturi ce nu au pus nimic în desaga cu merinde a unui copil dar ne-am repezit cu toții să-l înfiem, după ce copilul, singur, timp de 23 ani abandonat, colindând prin lumea dură a tenisului, a ajuns să fie un motiv de mândrie. Cred că am pus-o pe aceasta fată minunată în postura de om însetat, căruia după ce a străbătut deșertul, i-am dat să bea prea multă apă, simțindu-ne vinovați de indiferența de până acum.
    Nu știu cum ar trebui să facem dar tare mi-aș dori să putem opri butoaiele nesătule care ne conduc acum pe drumul dezbinării, care ne deshidratează sufletele alimentându-și fântânile arteziene din grădinile palatelor lor hidoase, să distribuim uniform lichidul vital pentru ca și alți copii talentați să ne crească în gradină și nu în sere sau să colinde deșertul.

    RăspundețiȘtergere