joi, 31 decembrie 2015

Uzina.





Aşa cum am promis ieri, în ultima zi a anului ofer cel de-al doilea cadou. Câteva pagini de şantier din proiectul de anul viitor. Se pot lectura doar aici pe blogul meu.




Uzina





Uzina începea cu prelungirile ei, un fel de tentacule uriaşe care funcţionau  ca nişte ventuze, absorbindu-i sau vărsându-i pe muncitori  prin cele opt guri/porţi de intrare/ieşire, direct în/din burta monstrului. Nici caracatiţă, nici balaur! În realitate avea câte ceva din amândouă, dar şi o puturoşenie oarecum domestică. O lentoare pe care nu ştiai de unde s-o apuci. Un mutant care te storcea de vlagă în malaxorul lui şi-ţi atrofia simţurile lăsându-ţi impresia că prin salariul pe care ţi-l dă te-ai putea scutura din iobăgia seculară a pământului. Te-ai putea rupe de ţărănia din tine şi aşezat contra vântului, purtând o pălărie mai mare  te vei putea apăra de vremea rea sau de soarele prea fierbinte.

De pământ însă, nu scăpai aşa cu una cu două şi dacă prindeai sâmbăta sau duminica liberă, nu se lucra la uzină şi se întâmpla să nu plouă te întorceai la el. În fond prestai două meserii. Era obligatoriu să te întorci să nu te faci de râs în sat. Uite al lui Tănăsoaica, mare maistru la uzină şi-a luat casă în Mioveni, maşină la scară, s-a făcut băiat de oraş, de i-au  crescut urzicile aliniate pe sfoară de-un metru în grădină. Îşi ţine sapa din oţel de disc în debara, deh, sapa din oţel de disc e mai grea! Nu i-ai pus domnule, motoraş?

Pentru cei mai mulţi uzina era o vacă de muls din care izvora fără sfârşit laptele căci pe dealurile Colibaşului şi în pădure iarba creştea grasă.

Cu un sfert de oră înainte de intrarea în schimb mugea vaca. Şi din nou ca un ecou la 7, la 15 şi la 23. Un sunet prelung de sirenă ce te îndemna să grăbeşti pasul, dacă urcai coasta dinspre Mioveni şi Colibaşi, sau să ieşi din rând, părăsind cozile de la punctele alimentare de pe platou, cumpărăturile urmând să ţi le faci la ieşirea din schimb. Vânzătorii experţi, aruncau ultimele felii de salam pe cântar şi nu mai aşteptau să se oprească indicatorul din balans, rotunjeau  preţul şi dintr-o dată prăvălia se golea.

Riscai, dacă nu te cunoşteau portarii să ţi se ia legitimaţia şi să fi trecut în registrul ofiţerului de serviciu, să apari pe un tabel la normatorul din secţie. Acesta având dreptul să-ţi taie ore din pontaj  pentru întârzieri repetate. Nu însemna mare lucru, pentru că majoritatea operatorilor direct productivi, lucrau în acord global, plătiţi la câte piese numărau la sfârşit. Dar mai erau şi cei de la TESA, indirecţii productivi, purtătorii de halate care oricum aveau rol de material didactic în şedinţele de partid, sau de UTC, ridicaţi în picioare şi beşteliţi că nu-şi aduc integral aportul la bunul mers al producţiei.

Dacă nu-ţi lua banii Bebe normatorul şi Drăguleasa, contabila până la urmă nu conta prea mult! Critica era constructivă şi te căzneai măcar o vreme să nu mai întârzii.

Alta era situaţia dacă nu ajungea autobuzul. Vreun carambol pe şosea, sau pur şi simplu întârziase şoferul, nu se trezise la timp din cheful făcut cu o seară înainte. Al dracului motor, n-a vrut cu nici un chip să mai pornească! 

Stăteam în staţie ca proştii până ce un şefuleţ şcolit la vreo şcoală de partid de două sau trei luni, cu servietă diplomat, ori o secretară mai înţepată obligatoriu cochetă şi educată, dădea telefon de la colţ. Futu-vă muma-n cur de idioţi, nu răspundeţi aţi plecat cu toţi de la bază?!... Asta era pentru noi ăia de trăgeau cu urechea, că dacă i-ar fi răspuns cineva vocea i-ar fi devenit mult mai suavă.

În Craiovei era un telefon public, lângă poştă, dar trebuia să ştii numărul de telefon al şefului de la transporturi. Până trimitea de pe platou vreun autobuz de rezervă, sau dispecerul lămurea un şofer să mai facă o cursă, până să te dezbraci la vestiar ajuns în secţie şi să-ţi pui salopeta, mai fumai o ţigară, se făcea zece şi jumate. Ce să mai dai drumul la utilaj! Puneai sufertaşul la încălzit în baia de abur şi căutai meşterul să-i explici cum stă treaba. Totul era să te descarci, să te arăţi nervos pe neamul lui manivelă.

Ar trebui să fie puşi la plată, să suporte daunele şi pierderile întreprinderii, başca salariul călătorilor întârziaţi. Panaramele dracului se îmbată ca porcii în loc să-ş repare autobuzele!

Între şase şi şase şi zece plecau autobuzele din toate cartierele Piteştiului şi se încolonau la trecerea podului pe sub calea ferată. Un şarpe lung segmentat de farurile aprinse, înşirat pe câţiva kilometrii, dar şi o întrecere nebunească în interiorul corpului de tablă pe roţi ce se smicea în ocolişuri şi depăşiri periculoase până la Miceşti, unde se termina şoseaua pe două benzi către Câmpulung şi făceai dreapta la nouăzeci de grade pe strada uzinei, iar cel care intra primul în Colibaşi, acolo nu mai era loc pentru depăşiri, se mândrea toată ziua zicându-şi Domnul Viteză. 

De obicei în frunte ajungea Gică Nebunul, un puşti înalt cu o nevastă frumoasă, blondă, contabilă pe undeva prin uzină. Gică lucrase câteva luni la Cutia de viteze  strungar,  de acolo îl cunoşteam.

Dacă te grăbeai sau doreai să-ţi testezi rezistenţa la rupere, sau aventurist voiai să încerci dacă ţi se slăbesc şuruburile când trăieşti periculos, sau să te scuturi de coşmarurile nopţii, îl alegeai pe el. Nu poţi ştii niciodată ce zace într-un om! Pe mine mă saluta respectuos şi manierat de departe. N-ai fi zis că e acelaşi om care la volan turba, fierbea sângele-n el, nu mai contenea cu înjurăturile dacă nu i se făcea loc. Mărturisesc l-am văzut odată pe Gică, era probabil în tura liberă, sau avea maşina la reparat, aşteptându-şi în staţie soţia, sus la noi în Craiovei, cu un buchet mare de trandafiri galbeni. Era ziua ei, a sărutat-o şi au plecat fericiţi de mână în treaba lor, neluând în seamă vorbele mucaliţilor care stăteau totdeauna în spate şi jucau şeptic.

Când ajungeam pe platou găseam autobuzele dinspre Câmpulung deja venite căci spre munte, în satele aşezate pe râul Târgului sau mai la stânga spre Coşeşti, cocoşii se trezeau dimineaţa mult mai devreme. La BIG, după ce s-a construit BIG-ul şi în celelalte dughene, comerţul socialist era în floare, iar producătorii pomicoli neautorizaţi prestau şi ei de zor golind damigenele înghesuite în portbagajul vreunei Dacii, împărţind contracost cu juma de măsură degustătorilor matinali, specialitatea de prună. Se creau grămezi spontane, moluri în mişcare înaintând lent spre porţi. Pare că puterea octanică a combustibilului sau cantitatea, nu era suficientă pentru maximum de capacitate la care se puteau tura motoarele.

Produsul inflamabil, interzis conform decretului 400, se consuma doar în afara gardului uzinei şi trebuia să întorci capul când arătai legitimaţia portarului şi să-ţi ţii respiraţia, ca să nu-i dai un damf puturos în faţă. Portarii băieţi sensibili! Măi nene a intrat în haine e rămas de la povarnă, am făcut ţuica astă iarnă şi nu mai scap de mirosul ăsta păcătos! Important să te ţii pe picioare căci dacă băgau de seamă vreo clătinare, aşa din senin, nu te mai lăsau sa intri.

Mă dădeam jos din autobuz la Poarta 1. De obicei până la secţie mergeam singur cu gândurile mele fără de număr şi geanta pe umăr. Purtam în ea pachetul cu mâncare şi obligatoriu câteva cărţi, una măcar de poezie. Dimineaţa nu se putea citi căci lumina se aprindea în autobuz doar în spatele maşinii, unde era cerută expres de cei ce se aşezau acolo să joace şeptic. Dar la întoarcere, dacă prindeam un loc reuşeam să citesc până la Piteşti pagini bune.

Pe frontispiciul secţiei scria cu litere mari roşii Cutii de viteze. Intram, dar nu urcam în stânga pe scări; seful de secţie şi tehnologii la primul etaj, contabilitatea si dispeceratul la etajul doi şi la ultimul, vestiarele. Halatul meu îl ţineam în secţie într-un dulap la punctul meu de control final.

Deschideam drept în faţă uşa de metal prinsă cu arc şi intram în secţie într-o altă lume. Te izbea un aer mai cald, un miros specific şi un ţiuit continuu de la instalaţiile sub presiune. Monstrul respira, dar  era aţipit.

În prima mea zi de muncă, aveam la mine un bilet pe care era scris un nume MIU PETRE. Mi s-a spus de la securitate că MIU e o prescurtare de la Ministerul Industriilor Uşoare şi Sfântu Petre ar fi fost Şef la calitate. Uzina îmi va da şi bani, să-mi dispară gândul la facultate, că acela a fost un vis urât. Acolo aş fi pierdut vremea degeaba. Doar clasa muncitoare merge în paradis. Mi s-a cerut să nu-i fac de râs că ei au investit în noi încredere. (Aici recunosc m-a furat un pic condeiul, lucrez consecutiv în două romane şi am crezut că scriu la Dosarul Albaştrii,  volumul doi.)

Când am deschis uşa în secţie nici ţipenie de om pe culoare, doar la montaj trei bărzăuni probau la banc ultima cutie asamblată în schimbul de noapte. Se luptau cu ea ca s-o ridice. Semăna cu o carcasă de…

Imaginea în sine m-a frapat de la primul contact ca o pedeapsă nemeritată. Parcă revedeam într-o altă dimensiune, forţat, o tăiere de porc la tata mare acasă, Guşterele ăl bătrân. Trei bărbaţi puternici îl luaseră de picioare să-l scoată din coteţ şi îl trântiseră pe jos. Îl ţineau strâns şi am văzut clar când unul dintre ei i-a împlântat cuţitul adânc, a ţâşnit sângele şi un guiţat sfâşietor m-a făcut să alerg şi să mă închid în casă. Abia după vre-o oră la insistenţele Veroanei, o soră de-a tatei, am ieşit afară să-mi dea şorici. Îl gustasem şi altădată, ştiam că e bun.

N-am mai văzut porcul, îl porţionaseră: inima, ficatul, bojogii, şuncile, slănina pentru topit, greabănul, şira, coastele, şoriciul rulat şi aşezat pe fundul hârdăului. Tata mare mi le-a prezentat pe toate şi mi-a explicat rostul şi rolul fiecăruia, inclusiv filozofia vieţii porcului. Tăierea în ajunul Crăciunului e împlinirea destinului, susţinea ăl bătrân.

N-am înţeles, am început să plâng, aveam opt ani, în primăvară murise tata şi am cerut oamenilor acelora să-l lipească bucată cu bucată şi să-l facă la loc cum a fost. Mi-au explicat că nu se mai poate, băuseră prea multă ţuică, le tremurase mâinile şi cuţitul nu tăiase la semn, nu se mai potriveau îmbinările.

Nu mai eram copilul neştiutor de atunci, dar nu avusesem nici-o legătură cu industria, tehnica nu mă atrăsese, nu ştiam cum arată o cutie de viteze. Cui să fi pus întrebările? Mama singură nu le ştia pe toate… Pe mine mă stârnea metafora, n-am crezut că voi fi pedepsit de viaţă sa ajung în industrie  un controlor bun.

Când i-am văzut pe cei trei ridicând în braţe cutia de viteze, cât un porc de Crăciun ( am prins estafette-ul, era mult mai mare decât cutia de Dacie!) şi au agăţat-o într-un cârlig ca s-o introducă în bancul de probă, mi-a venit pe loc în minte păţania cu tăiatul porcului. Aici nu exista cuţit şi nu ţâşnea sângele, avea totuşi un buşon cutia pe unde curgea uleiul ce trebuia deşertat după proba de banc.       

Mă gândeam că de data asta va trebui să învăţ singur fără tata mare inima şi ficatul, pinioanele, sateliţii, carcasa şi cuzineţii, rolul şi rostul fiecărei componente, filozofia vieţii la Cutie şi asta nu era de loc poezie. Am militat tot timpul pentru componente fabricate cu precizie.  Ca la NASA. O reminiscenţă din copilărie…

Luând-o înapoi pe fir cumva invers constat că cel puţin în intenţii nu am trădat.

Bună dimineaţa, îmi spuneţi vă rog unde are birul tovarăşul Miu?

miercuri, 30 decembrie 2015

Sub patrafir. Început de roman



Este 30 Decembrie, fără considerente istorice, fără bilanţ, vreau doar să angajez aici un proiect al meu şi să-l fac public. S-ar putea ca demersul prin necunoscutele ce le poartă în sine, neavând nici studii de fezabilitate şi necunoscând nici resursele, fiind şi ambiţios în intenţii, să dureze mai mult de un an. Azi şi mâine voi publica doar pe blog primele două capitole. E cadoul meu de sfârşit de an.




Sub patrafir



          Era un popă tânăr, dintre cei şcoliţi după revoluţie. Ieşiseră în lume ca furnicile să păstorească parte din zi la biserică sau în locurile unde erau chemaţi, la vreo spovedanie, sfinţire de casă, iar cealaltă parte să o folosească în cea de-a doua ocupaţie, într-o slujbă laică. O afacere ce-i completa bugetul ca să se poată califica decent în clasa mijlocie pe umerii căreia ar fi trebuit să scoată capul în lume ţărişoara, altfel îngenunchiată şi târâtă pe jos de clasa politică.

          Aş fi vrut să-l întreb în ce haină se simte mai liber în mişcări, în odăjdiile preoţeşti sau în costumul englezesc de ieri după amiază, la volanul maşinii sale, un Audi elegant, pe care doar noaptea îl ţinea în parcarea din faţa blocului după cum aflasem. Mă întâlnisem cu Puşa cu totul întâmplător în piaţa din Cartierul Trivale. Ea m-a recunoscut, s-a îndreptat spre mine cu un câine mare alb în lesă şi mi-a zâmbit dumnezeieşte ca pe vremuri. Trecuseră cred treizeci de ani, dar surâsul acela s-a deschis la fel ca altădată cu înţepătura unei florete direct în inimă.

Nu, nu se înşelase, eu eram! Şi ea, înfăşurată într-o haină de blană, încă o doamnă bine, era sigură că instantaneu o recunoscusem, dar rămăsesem acelaşi sclav complexat şi fără pic de iniţiativă. M-a luat în braţe şi m-a sărutat învăluindu-mă într-un parfum discret. După ce mi-am revenit în următoarea secundă am mai îmbrăţişat-o şi eu odată strâns cum nu făcusem cu adevărat în tinereţe. Atunci l-am zărit pe preot îmbrăcat într-un costum de culoare deschisă cu barbişonul tuns proaspăt, respira sănătate şi prospeţime. A coborât din Audi şi de la distanţă şi-a ridicat pălăria salutând-o cu eleganţă pe Puşa.

Mi-am dat seama pe moment de inutilitatea întrebării căci omului cu barbă tunsă scurt, faţă plăcută privirii, cu ochi senini, blânzi, înalt, suplu îi şedea bine în hainele preoţeşti ce impuneau respect şi cuviinţă. Nici ce părea să se adeverească dincolo de veşminte, în ochii de expert al unei profesioniste a pasiunilor reci, probabil lucrurile nu ar fi stat mai rău… Dar asemenea observaţii nu-şi aveau rostul în condiţiile date.

Intrat în casă părintele dădu mâna cu soţul Puşei, pe care evident că-l cunoştea dinainte, iar soţia acestuia se repezi să-i sărute mâna pioasă cu buzele ei ce nu demult păcătuiseră într-o altfel de atingere mai fierbinte care implicit trebuia spovedită ca să nu-i atârne pe conştiinţă. Dar nu în prezenţa soţului se potrivea o mărturisire completă şi fără prejudecăţi. Eu contam mai puţin, căci sufletul nepătat rămăsese pentru Domnul, Cel care din când în când ne mai şterge din greşeli, ca să nu-şi piardă autoritatea în faţa muşteriilor.

Cumva discuţia se desfăşura prietenoasă, participarea amabilă din toate direcţiile şi îmi venise rândul să fiu prezentat ca o cunoştinţă de-a soţului de la uzină care nu prea merge la biserică. (De unde să ştie Puşa toate acestea?) Revedeam în memorie filmarea de dimineaţă, nu el mă adusese în casa lor, ci ea, fiinţa aceea crudă în mrejele căreia căzusem cu mulţi ani în urmă.

În piaţă, după vre-o zece minute de aduceri aminte cu Puşa apăruse şi soţul, ne-am dat seama că ne cunoscusem cândva, lucrase în cutia de viteze în compartimentul tehnic, la tehnologi. Apucasem să le spun că documentez o carte despre profesioniştii secţiei Cutii de viteze şi căutam să iau legătura cu foşti angajaţi care lucraseră acolo. M-au invitat să trec în ziua următoare pe la ei ar fi vrut să-i prind în cartea mea şi mi-au dat adresa. Soţul ajungea doar după ora 18, dar Puşa îmi şoptise discret că pentru mine e acasă toată ziua.

     Nu e obligatoriu să mergi la biserică, poţi avea credinţa în sufletul tău, doar taina o iei din biserica Domnului când ai nevoie de ea. Îmi place părintele deschis la minte, cu o anumită teatralitate în glas şi în gesturi pe care i-o da fariseismul meseriei şi recuzita la care trebuie sa recurgă mereu. Îmi retrăsesem laptopul, reportofonul şi ceşcuţa cu cafea de pe măsuţa joasă din sufragerie şi le sprijinisem pe bibliotecă, aşa cum mă rugase Puşa, pentru că preotul venea să sfinţească locuinţa, zugrăviseră de curând, să nu fie spoiţi pereţii cu ceva drăcovenii că nu mai poţi avea încredere în nimeni în ziua de azi.

     Părintele şi-a aşezat instrumentele de lucru, o carte îmbrăcată în piele, o cruce probabil suflată în argint, mănunchiul de busuioc, ceşcuţa cu tămâie şi vasul cu apa ce trebuia sfinţită pe care Puşa îl pregătise deja şi-l adusese cu o lumânare din bucătărie.

     Când a intrat pe uşă, preotul era de mână cu copilul său, veniseră împreună direct de la serbarea de sfârşit de trimestru, un băieţel de 8 ani ce nu avea astâmpăr şi se tot fâţâia pe un scaun după ce îşi aruncase haina într-o parte pe canapea. Discuţia înainte de desfăşurarea momentului de sacralitate alunecă puţin, eu neputându-mă abţine şi strecurându-i că îmi plac preoţii tineri, luminaţi la minte, deschişi lecturilor, nu doar celor bisericeşti, dar vizibil mai lipsiţi de har decât preoţii bătrâni în care spiritul Domnului e aşezat mai temeinic.

      O părere sinceră, formată din vremurile când eram copil şi impresiile se ancorează mai puternic, convins fiind atunci că şi preoţii precum sfinţii coborau pe o scară a lor, direct din icoane.

Discutară apoi asupra rezultatelor analizelor recente de la spital (Puşa mă pusese la curent dimineaţă după ce se mai ofilise floarea pasiunii că soţul ei are cancer), şi părintele îşi manifestă bucuria şi mulţumi lui Dumnezeu că i-a ajutat să iasă totul bine, Ceru amănunte asupra modului în care se face o anumită investigaţie mai specială, căci musai trebuia să ajungă si el cu mama dumnealui la Bucureşti unde era programată săptămâna următoare.

Familiară conversaţia, se vedea bine că prietenii mei, impropriu zis prietenii, dar credeam că pot să le spun aşa prin extensie după întâmplarea de azi dimineaţă. Cu siguranţă nu lipseau de la nici o slujbă de duminică, iar Puşa, sensibilă, prinsese culoare în obraz când preotul i-a făcut un compliment răspunzând la o provocare/ mărturisire, cum că nu a reuşit să ţină tot postul, i-a cedat organismul şi a căzut pe stradă, dar ar dori cu ardoare să se spovedească.

Ştiam mult mai bine eu cum căzuse ea de dimineaţă pe spate, cu frenezie, căci mă aşteptase hotărâtă să recompenseze toate suferinţele mele, toate chinurile pe care mi le provocase cu jocurile ei. În tinereţe avea o figură angelică, buzele roşii cărnoase şi nişte ochi mari deschişi în a căror limpezime te puteai scălda toată ziua. Simţeam că fierbea sângele-n ea, se citea păcatul pe ovalul feţei când trăgea adânc din ţigară în spatele dulapului la controlul final. Bănuiam că se culca cu toţi, care pe unde o abordau. Roiau în jurul ei reglori, electricieni mai ales dintre cei căsătoriţi. Reglorilor nu le număra nimeni piesele care ieşiseră din strung, sau de la broşă. Asigurau montajul, mai făceau câte un reglaj la o maşină specială, pregăteau loturile pentru tratament, vrăjeau controloarea dacă erau niscaiva litigii calitative şi în rest, fiecare îşi fredona melodia, care pe unde aveau o mândră, să mai schimbe traiul de-acasă. Viaţa, ştii cum e, cere şi cozonac nu numai lapte acru.

La fel şi electricienii nu aveau tot timpul intervenţii la utilaje. Puşa avea obiceiul să dispară de la masa ei de lucru, nu puteam fi tot timpul cu ochii pe ea. Probabil fuma o ţigară, şi eu o căutam ca disperatul, ştia asta şi se distra. Avea o slăbiciune pentru oamenii mai în vârstă, nu punea bază pe hăndrălăi de-o seamă, iar cu mine se purta ca o mironosiţă. S-a angajat pe linia unde eram atunci controlor, la diverse. N-a vrut să-şi bage mâinile ei albe cu manichiura îngrijită în ulei sau emulsie, operator pe vre-o maşină, a preferat să lucreze la redresarea furcilor.

A stat primele zile în cabină la maistrul Ilie Vasile. Îi pusese un scaun la biroul lui şi îi dăduse un braţ de planuri de operaţii de la toate reperele care se fabricau în linie, de-aia se numea Diverse, până se mai gândea unde s-o repartizeze. El ar fi păstrat-o în cabină, vedea el ce-i ponta, dar Bebe, normatorul, l-ar fi întrebat de sănătate

Nea Ilie, nevasta dumitale ştie? Ăsta era în stare să-l bage în gura şefilor.

Cum să te lase religia să convieţuieşti cu păcatul? admite oamenilor bolnavi abateri de la post. Domnul are inimă nu doar putere şi poate înţelege multe! Părintele întorcând privirea, i-a făcut semn copilului să se potolească şi după ce sfinţii apa desenând în ea semnul crucii, începu să citească deschizând cartea si odată îi văd pe cei doi că se prăbuşesc în genunchi lângă masă şi părintele le aşează deasupra capului patrafirul.

Puşa ocupase locul din faţă cu capul uşor plecat, cam la înălţimea unde s-ar fi văzut şliţul pantalonilor dacă nu ar fi fost deasupra haina preoţească. Mi se părea din poziţia în care mă aflam că e imposibil să nu atingă piciorul popii cu fruntea. Păcătosul de mine îmi stăruia în minte o altă imagine consumată ceva mai înainte, dar în extazul în care căzuse dintr-o dată Puşa era atâta supuşenie şi părăsire de sine, încât nu reuşeam s-o explic!

O vedeam în sfârşit goală, sânii obraznici îşi păstraseră rotunjimea, simţeam pielea moale catifelată la atingerea palmei, concretul nu mai era ca în imaginarul de altădată, ne rostogoleam de-adevăratelea în patul larg, răzbunând o tinereţe nătângă. În vis îmi înfloreau mâinile, îmi făceam curaj şi aş fi vrut să-i ating pielea pe sub bluza subţire, ea îmi ghicea gândurile nici nu apucam să mă apropii şi mă împingea cu putere, înfigându-şi ochii ca nişte ace cu gămălie gata să mă expună oprobiului public ca pe un fluture cap de mort.

Sub faldurile patrafirului unde se afla în starea de-acum, bănuiam, dar n-aveam de unde să ştiu, Puşa ar fi răspuns cu pasiune la orice i-ar fi cerut preotul. Eram un pic gelos, pe mine întotdeauna m-a respins. Nu puneam la socoteală dimineaţa pe care tocmai o petrecusem.

Nu vreau să mă lungesc, dar vă mai povestesc o scenă. Într-o sâmbătă în apartamentul meu din Papuceşti, lângă piaţă, am auzit bătând cineva uşor la uşă. Mă mir cum cerul nu s-a prăbuşit pe mine atunci, sau să-mi fi crescut aripi instantaneu, să mă ridic eu la el! când am deschis şi am văzut îngerul.

Rămăsesem blocat în prag, uimit. M-a împins (aşa mă primeşti?)şi a intrat zâmbind mustrător, eliberându-se de haina de blană şi de eşarfa roşie a rămas într-o rochiţă albastră cu cizme înalte. Ţinea în braţe o căţeluşă albă mică şi vioaie cu care o mai văzusem plimbând-o prin cartier.

Faceţi cunoştinţă, ea e Pighi, ai grijă cum te porţi că se agită şi latră nu se încurcă, dacă cineva mă atinge. Te sfătuiesc să păstrezi distanţa.  Ba nu, mai bine stabilim de la început regulile.

Eu şi Pighi ne aşezăm pe canapea şi tu la masă, dar mai întâi fă o cafea. E prima oară când intru cu Pighi la un bărbat în casă. Deci fără căţea mai intrase!... aveam deja confirmarea, nu-i aşa?... Am intrat în bucătărioara mică pe care am descris-o şi în Dosarul Albaştrii. Mâinile-mi tremurau, nu mai găseam ibricul, gazele ardeau slab, între timp ea s-a plimbat prin casă şi s-a oprit la raftul meu cu cărţi, nu era o bibliotecă adevărată. Aveam mai mult cărţi de poezie şi de estetică

Tu nu ai cărţi de aventuri? Am mărturisit că nu, aducând în sfârşit cafeaua în două ceşti mari. De data asta nu încurcasem zahărul cu sarea, cum o păţisem cu Elena, tot în Dosar.

Am vrut să mă aşez şi eu pe canapea lângă ea, dar monstrul acela mic chiar a început să latre. Ţi-am spus, doar ştii că nu te mint! Stau doar cinci minute, la zece mă întâlnesc cu cineva. Am venit să-ţi spun că săptămâna viitoare mă mărit.

Lângă Puşa, sub patrafir, stătea înjugat într-o prăbuşire la fel de pioasă, cu mâinile împreunate într-o prosternare pe care nu mi-aş fi putut-o închipui, omul dur, inflexibil, cicălitor şi orgolios despre care îmi povestise de dimineaţă Puşa. Avea fruntea sprijinită de masă. Ce poate face cancerul din om! Secvenţa părea ruptă dintr-un film rusesc cu actori geniali care se prostesc…