joi, 7 mai 2015

Prietenii mei scriitorii. Nicolae RADU

Notã: Nicolae Radu, prietenul meu albastru, a terminat a doua lui carte de povestiri. Povestiri despre ziua de mâine, întregind cumva Povestirile aproape fantastice, cartea de debut. Nu am sã fac deocamdatã nici o referire la reuşita în sine, mã bucur de ea şi atât, dar ca sã vã incit redau mai jos textul de final. Pânã sã ajungã la Editura Cervantes degustaţi la aperitiv:


Poșta redacţiei



          Amadeo Scãrlãtescu, critic literar, fondatorul revistei Promisiuni şi Certitudini, înainte de a pleca la întâlnirea cu clasicii şi modernii mai grãbiţi decât el, a cerut ca în placa de marmurǎ ce va acoperi mormântul, spre rãsãrit sã fie tãiatã o fantã nu prea groasã, ca la cutia poştalã, pentru  cei ce doresc sã-i trimitã lucrãrile lor literare. Odaia cavoului sã fie mobilatã doar cu un pupitru, un scaun şi o maşinã de scris pentru autorii care nu-şi gãsesc liniştea în cãminele lor.
          Ceea ce rudele au considerat a fi o nebunie, s-a dovedit în timp o sursã de profit, urmaşii criticului percepând o taxã, deşi rãposatul nu pomenise nimic despre acest lucru, celor care doreau sã comunice printr-un poem sau o povestire cu Scǎrlǎtescu.     
          Numãrul persoanelor atrase de dorinţa comunicǎrii cu Amadeo se îmulţea zi de zi, aşa cã rudele au devenit prin rotaţie vânzãtori de bilete şi îngrijitori ai locului. Ar fi putut foarte bine sã angajeze pe cineva, dar nu aveau încredere, se suspectau între ei ca rude, darãmite sã intre în afacere un strãin ! Taxa o mãreau lunar. Acest lucru care nu a micşorat numãrul pelerinilor, ba din contrã. Dupã o jumãtate de an de la  moartea lui Amadeo au fãcut programul de vizitare non-stop, au limitat timpul de şedere în interior la o jumãtate de orã pentru o persoanã. Datoritã numãrului mare de solicitãri, s-a trecut la programãri. Şi administraţia cimitirului a ieşit în câştig de pe urma celor care veneau la mormântul criticului. Chioşcul de la poartã a fost renovat şi mãrit, şi aşa abia putea face faţã comenzilor de cafea, ceai, gustãri calde şi reci. Pânã la sfârşitul anului urmaşii lui Amadeo Scãrlãtescu au construit un hotel pentru cei care veneau din alte localitãţi sau chiar din strãinãtate. Lângã birourile administraţiei cimitirului  s-a înãlţat o clãdire nouã cu un nivel. La parter erau un salon de coafurã şi o salã cu jocuri mecanice, la etaj fitness şi masaj. În faţa clãdirii s-a amenajat un loc de joacã cu nisip, leagãne şi balansoare pentru copiii ai cãror pãrinţi aşteptau la coadã sã ajungã la mormântul criticului. 
          La şapte ani de la moartea lui Amedeo Scãrlãtescu, rudele au hotãrât sã deschidã mormântul.Trebuiau respectate vechile obiceiuri. Au ridicat placa de beton. Spre mirarea lor, în loc de mormane de hârti împrãştiate au gãsit teancuri de scrisori în pachete ordonate pe zile, luni, ani. Pe fiecare era scris  numele adresantului, iar pe spatele scrisorii semnãtura criticului.
          O lunã le-a trebuit rudelor sã împartã plicurile celor care aşteptau rãbdãtori. Mulţi dintre ei nu-şi puteau stãpâni nerãbdarea şi deschideau scrisorile pe loc. Unii se bucurau, alţii plângeau sau îl înjurau pe critic cã nu i-a înţeles.
          Rãmãsesem singurul care nu primise rãspunsul de la Amedeo. Nu mã grãbeam. Pusesem plicul cu o zi înainte de a fi deschis mormântul.
          Când au ridicat capacul coşciugului l-am vãzut pe Amedeo Scãrlãtescu. Arãta la fel ca în ziua în care murise. Poate puţin mai palid. În mâna dreaptã ţinea o scrisoare. Era pentru mine. Soţia criticului mi-a înmânat-o.
          Cu greu mi-am învins pornirea de a deschide scrisoarea de faţã cu rudele îndoliate. Le-am mulţumit şi m-am grãbit spre casã. M-am închis în camera mea şi am deschis plicul. 

          „ Povestirile dumneavoastrã m-au mirat, dar în acelaşi timp m-au încântat. Am redescoperit frumuseţea nufãrului care îşi trage seva din mâlul depus pe fundul bãlţii. Aştept cu nerãbdare sã ne întâlnim. Pânã atunci toate cele bune.” 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu