8. Tobȃrlanii. Fragment

  

          Simțisem și eu la vȃrsta aia de 5-6 ani, ce ȋnsemna colectivizarea. Era un fel de mȃncare de prune cu orez. Mergeam la grãdinițã cu Maria și Burtilã. Educatoare era doamna Lãzãroiu, soția inginerului de la fermã, iar bucãtãreasã, tanti Vatica lui Nelu Șchiopu, prieten cu tata cãci rãzboiul le ȋnsemnase prietenia. Frontul ȋi ȋnzestrase pe amȃndoi. Tatãlui meu ȋi dãduse craterul de sub braț pe unde-i ieșea puroiul, iar lui Nelu ȋi plantase un picior de lemn.

La 12 se punea masa la grãdinițã. Intram de afarã de la locul de joacã, gãlãgioși, ȋn sala de mese și primeam un fel de mȃncare servitã pe mãsuțele noastre mici de pe care se luaserã jucãriile. Primeam și supliment, un dulce. De fiecare datã mã certam cu Mioara lui Gicã al Smioarții pe un scaun care avea lipit pe spate o figurinã cu un delfin. Toate scaunele aveau cȃte o figurinã. Ȋn ziua aia doamna Lãzãroiu a venit ȋn mȃnã cu o listã și a citit de pe ea numele unor copii printre care și ale noastre Maria, Burtilã și eu.

– Pentru cã pãrinții voștrii nu s-au ȋnscris la colectiv, ȋncepȃnd de azi nu mai primiți mȃncare caldã. Vã dãm dulcele și plecați acasã. Am strecurat ȋn buzunar Eugenia. Mioara trãgea de mine sã-mi dea scaunul cu delfinul. Burtilã rãzvrãtit, a ȋngãimat precizȃnd cã taicã-su Petre fãcuse cerere.

– Da, dar taicã’tu mare Tobȃrlan nu vrea sã facã!

Cu ochii ȋnlãcrimați am pãrãsit sala de mese alãturi de ceilalți copii strigați din listã. Ajunși acasã, tanti Veronica, tristã – mama era la servici – ne-a gãtit la toți trei, orez cu prune. Dar nu erau atȃt de bune ca ale lui tanti Vatica.