duminică, 31 ianuarie 2016

Cronică Intârziată



Spectator televizistic la finala feminină de la Melbourne am avut revelaţia faptului că în tenis şi zeii pot fi oameni, sau, de partea cealaltă a fileului şi oamenii pot deveni zei şi m-am bucurat de acest lucru care stă scris să se întâmple, e aşteptat să se întâmple, ca o dovadă că trebuie să creadem întotdeauna în miracole.
Nici o clipă nu m-am gândit la interesul subiectiv că Simona Halep va pierde locul doi în clasamentul WTA dacă finala va fi câştigată de Kerber. Am ţinut cu ea, ca majoritatea covârşitoare a  celor care îndrăgesc sportul alb, după principiul că totdeauna ai tendiţa să-i dai o şansă celui mai slab.
Ar fi fost nedrept după tot ce s-a întâmplat în teren ca nemţoaicei să i se pună ceaţa pe ochi la un moment dat, sau sinapsele să i se agaţe în mărăcinişul gândurilor. Victoria de data nu şi-a mai întors faţa de la cea care merita să câştige.
Însă ce n-a observant în entuziasmul general planeta şi ar trebui să ne îngrijoreze, este faptul că jocurile au fost făcute de China care şi-a trimis la Melbourne doi pioni otrăviţi, dintre care doar unul a schimbat regina. Soarta turneului s-a jucat în primul tur când Simona Halep a pierdut surprinzător la Shuai Zhang, nejucând tocmai prost şi riscând în continuare să rămână afectată mental o perioadă mai lungă. În schimb Kerber a avut noroc controlându-şi mai bine stăpânirea de sine şi salvând mingea de meci, tot de la o chinezoaică aparută de nicaieri. Acolo s-a jucat turneul şi Angelica îngerilor motivată de ce i-a şoptit la ureche Misaki Doi, n-a mai pierdut apoi nimic.
Respiraţi doamnă Merkel măcar doua zile nu se mai vorbeşte de refugiaţi!
Serena Williams pare că aflase şi ea de la serviciile secrete americane cum stă treaba şi nici măcar nu s-a zbătut degeaba… Chiar a făcut o figură frumoasa nemaiţinând cont că trofeul plecase de la ea din casă. şi o afectase la decont…

sâmbătă, 30 ianuarie 2016

Ne cunoaştem, ştim cine sîntem?


In Curierul zilei  de azi PATRIARHUL literelor argesene are ceva de zis

Aminteam într-un număr recent al acestui ziar despre autorii din Piteşti publicaţi în revista „Litere“ a  Societăţii Scriitorilor Tîrgovişteni: Magda Grigore, Maria Mona Vîlceanu, Dumitru Augustin Doman şi Constantin Vărăşcanu, Allora Albulescu Şerp, Florin Stanciu, Ion Toma  Ionescu, Valentin Predescu, Coniţa Lena, Nicolae Ieremia. Să nu uităm pe Vavila Popovici cu nenumărate cărţi publicate în edituri din străinătate şi nenumărate contribuţii în reviste din America, Spania, Franţa, Italia, etc. şi pe Mariana Şenilă Vasiliu şi ea cu volume foarte apreciate tipărite chiar la Editura Academiei. 
Semn al preţuirii valorii noastre şi dincolo de hotarele zonei în care ne aflăm. Şi aşa ceva mă face să observ că, în comunitatea locală, nu ştim sau refuzăm să ne preţuim la valoarea pe care o avem. Nici nu ne cunoaştem bine sau nu vrem să aflăm cine sîntem şi ce putem. Aflăm de-abia din dicţionarul publicat în rubrica săptămînală din „Săgetătorul“ a Margaretei Onofrei cîte ceva despre noi, cînd ne-am născut, cînd am plecat de pe Pămînt, ce am publicat ... 
În rest, cunoştinţe aproximative… Pe un scriitor ca academicianul Gheorghe Păun îl privim în extreme. Ba ca pe o statuie rătăcită prin lume care poposeşte din cînd în cînd şi printre noi, ba ca pe un scriitor oarecare asupra căruia nu merită să ne oprim. Acesta este un alt semn, de data aceasta, al blazării noastre, cînd vrem să ne egalizăm, să ne uniformizăm la nivelul nostru pe toţi cei care evadează din lumea obişnuinţei. Gheorghe Păun, romane, volume de proză, eseuri, culegeri de comentarii, de cronici. Le citim, le comentăm, ne interesează, le dăm uitării, intră în discuţiile noastre? Intrăm în intimitatea creaţiei sale?
Ce ştim despre creaţia literară a lui Lucian Costache? Tradus şi comentat în Franţa, nu numai premiat, dar şi cărţile sale oferite ca premiu, în ţară cu opere de valoare academică în rafturile Universităţii, bibliografie căutată de studenţi, este aproape ignorat în comunitatea scriitorilor piteşteni. Încă o pierdere pe care o contabilizăm.
Cristina Onofre, de mai multe ori premiată la Paris de jurii din care fac parte scriitori cu renume internaţional, academicieni, profesori universitari - publicată de edituri despre care se ştie că nu fac rabat - în limba franceză şi italiană, prefaţată aproape elogios de Eugen Simion, scriitorul care nu se compromite niciodată, sub nici un fel de ispite, Cristina Onofre spuneam, este marginalizată în comunitatea noastră, şi de-a dreptul desfiinţată într-o revistă literară locală.
O scriitoare din Piteşti de care ar trebui să fim mîndri, Oana Mujea, cu romane experimentale, găzduită în reviste şi edituri din străinătate, ne rămîne aproape necunoscută.
  Cunoştinţele noastre nu strălucesc nici în achiziţiile producţiilor literare ale Marianei Şenilă Vasiliu, cu scrierile ei atît de neobişnuite, dintr-o lume exotică sau din istoria culturii universale, scormonită chiar la rădăcinile ei. Am uitat sau ne facem că s-a întîmplat aşa, despre succesul obţinut la Bienala de Artă Plastică de la Veneţia, care a stîrnit interes în publicaţiile de specialitate.
Un scriitor ca George Baciu, pe cît de prolific pe atît de profund, cu scrierile mustind de filosofie, de istorie, de inteligenţă creatoare şi de har artistic, ar trebui susţinut consecvent chiar pe drumul spre Premiul Nobel, dar nu o facem.
Un scriitor ca Ion Popescu - Sireteanu ar fi mai motivat spre notorietatea internaţională dacă am face efortul de a-l susţine la nivelul competenţelor sale în studii lingvistice, de istorie literară, de creaţie beletristică, de poezie lirică, de studii folclorice şi etnografice şi în multe alte domenii, inclusiv traduceri din proza sa în limba franceză. Dacă scriitori ca Nicolae Oprea, Mircea Bîrsilă, Dumitru Augustin Doman, Virgil Diaconu nu au nevoie de promovare prin susţinerea comunităţii locale, ei fiind intraţi deja în circuitul de valori naţionale, altfel stau lucrurile cu Magda Grigore, Denisa Popescu, Aurel Sibiceanu, Leonid Dragomir, Florentin Sorescu, Nicoleta Popa şi alţi scriitori în curs de consacrare.
„ Cum este pe-aici, pe la voi?“, a întrebat  scriitorul Traian Gărduş, profesor în Piteşti, într-o comunitate de români din America. „Cum să fie? Ca şi pe la noi! Cum se saltă unul, îl tragem de picioare înapoi, ca să nu ne depăşească. Altfel se întîmplă în comunităţile indiene, japoneze, chineze, mexicane, evreieşti, armeneşti şi de alte etnii. Acolo, cum se arată unul mai deosebit, îl susţine întreaga comunitate, chiar financiar, să ajungă, el, cît mai sus.
   Pe cînd să ne trezim şi noi ca să-i susţinem pe cei mai dotaţi, care ne-ar face cinste să ne reprezinte?  
  Marin Ioniţă

joi, 28 ianuarie 2016

Lebăda neagră



Laguna albastră, perfect desenată, împărţită simetric de o plasă aruncată ca un pod peste ape, strânsese pe maluri în jurul ei la antipozi toată suflarea fremătând în aşteptarea marelui spectacol al semifinalelor. Şi la un semn, din adâncul oglinzii apăru dansând o lebădă neagră. Imperial, se mişca aparent greoi şi lasciv, dar cu eleganţă rafinată, în costumul galben ce-i plesnea pe corp, încinsă cu o curea din piele neagră la mijloc. Când îşi scutura aripile, ţâşneau stropi argintii ca un snop de raze propulsat din rachetă. Dansa cu plăcerea teribilă de a-şi admira mişcările sigure, repetate de mii de ori în faţa oglinzii.
Radwanska nu era nicăieri, o căutam cu privirea de partea cealaltă a fileului, dar lujerul gâtului ei parcă se scurtase, privea rătăcită, oprimată şi înmărmurită din mijlocul unui cârd de gâşte, evoluţia strălucitoare a Serenei Wiliams şi nu-şi putea reveni la condiţia de lebădă albă. 6-0 scurt şi neverosimil în primul set.
Ce s-ar fi putut întâmpla? Cum ai putea să te apropii de uluitoarea tanagră şi să nu fi copleşit de întunericul ei? Gândurile polonezei pare să-şi fi găsit răspunsul în setul al doilea, si albul a devenit egalul nopţii, de parcă aşa din senin, umerii Radwanscăi ar fi fost mângâiaţi  de echinocţiul de primăvară.
Dansul şi-a ridicat tempoul, piruetele înfloreau pe luciul apei ca nuferii şi competiţia devenea tot mai strânsă. Ziua şi noaptea se urmau una după alta, deveniseră pereche şi fiecare îşi potenţa strălucirea la rândul ei. Şi totuşi în ghemul decisiv Serena şi-a regăsit serviciul catapultându-şi trasoarele fără milă şi iscălind clar victoria cu numele ei. 6-4.


În laguna albastră întunericul încă o dată şi-a dovedit  strălucitor supremaţia. 

miercuri, 27 ianuarie 2016

Duelul amintirilor. Povestiri din Cutia de Viteze



Duelul amintirilor

M-a provocat Bebe normatorul, prietenul meu de la Cutia de viteze. Nu vă speriaţi că în duelul nostru sângele nu va curge pe jos, n-am fost rivali şi nici o blondă de la brigada artistică n-a stat niciodată între noi. Am cercetat ca să nu greşesc, în statistică. De prisos să ocolesc faza tristă că blonda ne-a trădat. Biata fată cum era să ne urce în înaltul cerului pe amândoi pe o scară de mătase? Ce era să facă, a trebuit să ne lase în gară! Şi ca să nu ne încurce s-a măritat cu altul…
Dacă cineva are de spus altceva acum, mai bine să tacă! Focul s-a stins, nu mai e fum…
Cred că v-aţi obişnuit cu stilul meu vioi… De dragul rimei, ocolesc uneori adevărul, dar nu mă întorc la locul crimei cu buchetul de flori, ferit-ai Cristos!... Din mărul acela şi ce măr frumos, n-am muşcat niciunul! Am fi vrut noi!... dar ne-a intrat fumul în ochi.
Deci: Florina, Adriana, Gina, Daniela, Camelia, Lucica şi încă o blondă de la tratament, i-am pierdut numele, fete frumoase să nu le fie de deochi! Dintre băiţi Cristi şi Petre la început. Mai apoi Dan şi Bogdan. Asta era brigada.
În tinereţea mea, momentul când mi-am pierdut tinereţea nu l-am ales singur, ci împreună cu securitatea, ea pare să mă fi deflorat ca să zic aşa. Am povestit despre acel moment în Dosarul albaştrii (aveţi aici si un link daca vreţi să citiţi cartea)… După cum spuneam în tinereţe, visam să devin regizor de teatru şi urmasem nişte cursuri de regie cu   Radoslavescu şi Nae Cosmescu (regizorii teatrului Davila) la Şcoala Populară de Artă.
Ce mi-am zis, privind cele şapte fete tinere, frumoase cum spuneam şi pe cei doi voinici cu care porneam la drum. Ce-ar fi să fac un spectacol cu Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici? Pe fete le vedeam pitici, piticoate(toate aveau înălţimea potrivită), iar Cristi, un electrician înalt foarte talentat, Dumnezeu să-l odihnească acolo unde cântă la chitară şi-şi joacă rolul acum) era numai bun să fie Albă ca zăpada.
Rămânea Petre. Petre, mai mutălău, aş vrea să nuanţez, nu în sensul rău n-aş vrea să renunţ nici la termen!… Băiatul avea bunăvoinţă, dar în viaţa lui nu se urcase pe o scenă, nu recitase o poezie, nu dansase cu o fată măcar, era ţeapăn, nu cântase un cântec, poate doar în baie când se bărbierea.
Mai aveam o problemă căci făceam repetiţiile în timpul programului şi brigadierii, artiştii mei, n-aveau voie să fie direct productivi ca să împiedice bunul mers al producţiei. Nu prea aveam de unde să aleg. Petre al meu lucra în producţie la operaţiile de honuire a pinioanelor şi aranja cu meşterul, îi mai puneam şi eu o vorbă bună doar eram la control în atelierul acela, ca să rămână să recupereze peste program. Cum să mă descurc cu el, era totuşi o întrebare încuietoare. Mi-am zis că am să-l fac vrăjitoare!
Zis şi făcut. N-a ieşit chiar aşa cum am vrut! Îl uitasem pe Făt Frumos şi a trebuit să mai fac schimbări umblând la călimări în context. Rochia Albă de Zăpadă am dat-o jos de pe Cristi şi i-am dat-o Adrianei. Cam mare trena, dar argint viu, Adriana umplea toată scena, talentată cum era. Frumoasă rochie avea, dar sunt convins, Adriana mea ar fi ţinut în loc trupele NATO şi goală dacă nu ningea. Dar a nins.
Urma spectacolul de gala în Cântarea României. Am mai pierdut un pitic pe ultima sută, au rămas şase gata să cad în disperare şi atunci mută Petre glumeţ nevoie mare:
Eu ca vrăjitoare am rolul mic, pot să mai joc un pitic, da să fie mai nătăfleţ!...
Aşa a fost. De atunci ani la rând Cutia de Viteze a avut apariţii de senzaţie pe scenele festivalurilor de umor: Câmpulung Muscel, Râmnicu Vâlcea, Vaslui, Craiova, Zalău. M-am cam plimbat cu BB normatorul pe covorul roşu prin ţară.
Fie că s-a numit Albă ca zăpada la Cutia de Viteze, fie Scufiţa Roşie, fie Calul Colectivului, spectacolele noastre s-au bucurat de multă simpatie mai ales prin originalitate.
V-am spus că n-o să iasă sânge din duelul amintirilor…