sâmbătă, 7 aprilie 2018

Schimbul 1. Albastru. Dosarul




            În şpan se intra cam pe la şapte şi jumătate. Până atunci maiştrii, şefii formaţiilor, se informau deja la montaj care sunt lipsurile. Prima grijă când intrau în secţie era să treacă pe la căpătâiul bolnavului. Montajul, aflându-se imediat în dreapta, arăta ca un spital de campanie unde bolnavul agoniza conectat la aparate. Trebuiau să-i citească pe rând pulsul, tensiunea arterială şi restul… Fiecare pe specialitatea şi domeniul lui şi să-şi consemneze conştiincios în carnet datele din fişa medicală. Rar se întâmpla să găseşti bolnavul sănătos şi în stare normală, adică să-şi fi făcut norma de cutii de viteze în schimbul trei, fără nici o problemă.

Ori gâfâia cu respiraţia întretăiată, ori avea febră şi i se ridicase tensiunea de-i săreau piuliţele din senin, nerezistându-le filetul la cuplu de strângere, ori îl dureau rinichii, ori nu mai funcţiona ficatul, ori i se blocaseră sateliţii... Să te ferească sfântul să i se urce problemele la cap şi bolnavul să fluiere în viteza IV-a ca nebunul! Sau să calce strâmb, fie pinionul de atac, fie roata conică, să strice pata de contact. Greu să înţelegi viaţa de cuplu!…  Atunci era al dracului de tot!

Fiecare în sinea lui era pregătit de răul cel mai rău! Se strângeau la capul bolnavului în bancul de probă toţi specialiştii, plus corul de bocitoare, de parcă se dăduse cu goarna. Nu mai aveai loc de atâta suflare! Nea Ion Surditu, controlorul, în halatul lui galben asculta cu stetoscopul în prelungirea urechii corpul bolnav al cutiei şi explica precum un profesor chirurg de prima mână, în faţa studenţilor medicinişti strânşi în jurul mesei de operaţie, unde e buba şi cum ar trebui extirpată.

Venise şi directorul, unul dintre ei. Să zicem că de data asta era Liviu Păunescu, sau Ivan Constantinescu sau Vasilică Georgescu… Nu, Georgică nu, că e mai gomos şi se supără dacă-l amintesc. I-a făcut semn şefului de secţie să iasă afară din banc.

—Bădiliţă, caută-l pe tovarăşul Miu-lescu şi veniţi amândoi la tine în birou.

—Nu intraţi să ascultaţi problema tovarăşe director?... Şi făcu semn către bancul de probă. Huruie mai tare pe mers înapoi! Eliberez locul!... Îi dau afară pe toţi şi închidem uşa la cabină. Aşa se aude mai bine.

—Măi Vasilică, ţi-am zis de o mie de ori, degeaba eşti băiat deştept că nu pricepi! Ăsta e oful meu!... Aştept de la tine să nu-mi bat gura degeaba!… De ce v-aş mai plăti pe voi, dacă le fac eu pe toate?...



Iliuţă Vasile, maistrul, subţire şi pipernicit cum era, când intră pe uşă, întârziat oarecum, îşi băgă capul între umeri văzând atâta lume strânsă şi trecu mai departe. De data asta nu se opri în montaj, strecurându-se neliniştit direct către linia lui de Diverse. Îi dădu ocol. Lucrurile păreau în ordine. Controlă ca de obicei legitimaţiile de pe birou şi le puse la locul lor.

Cu inima îndoită îşi făcu olecuţă de curaj şi se întoarse la montaj. Avea totuşi speranţă. Tevatura era prea mare ca să fie generată de furcile şi mărunţişurile sale diverse.

A ocolit mulţimea adunată, ce parcă se mai rărise, intrând în montaj nu pe la bancul de probă, ci pe la celălalt capăt al benzii. Leana, fata care asamblase capace spate în schimbul de noapte, se îmbrăcase deja să plece acasă, îl văzu şi îl strigă:

—Nea Iliuţă, o zbârcişi în cozoroc!...  De la trei nu mai am pătrate! Dacă nu era treaba cu cuplu conic, intrai matale pe ţeava tunului! Ai avut noroc!

De unde luase nebuna  expresia aia cu  „zbârcitul în cozoroc?” nu pot să ştiu, că nici în dicţionarul de expresii româneşti n-am găsit-o!… Poate de la şapca ce-o purta şmechereşte pe ochi… Îi înflorise un zâmbet în interior, ca o dâră luminoasă pe suflet, dar nu-l dădu pe faţă, nu-l afişă în pervaz… De n-ar rezolva ăştia problema toată ziulica, aş scăpa de necaz! Poate mi-aş mai reveni o ţâră!

Trecu mai departe pe la celelalte posturi unde se asamblau piesele din atelierul diverse. Îşi notă în carneţel stocurile şi se grăbi să ajungă la şedinţă. O şedinţă scurtă de cinci minute în care comunica reglorilor priorităţile zilei.

În general operatorii ştiau ce au de făcut. Îşi trăgeau piesele de la operaţiile anterioare în coşuri, sau în cutii de metal agăţate cu un cârlig, târşindu-le direct pe ciment, porneau utilajele să se încălzească, mai schimbau o vorbă între ei, sau plecau după vreun dispozitiv sau sculă la magazia de SDV-uri a doamnei cu nume de floare, ceva mai ofilită ce e drept! Trandafir sau Bujor o chema, nu sunt sigur, n-am apucat-o prea mult că a ieşit la pensie. Cred că Bujor… Oricum nu conta!

Bujor era doar numele, căci dacă aveai nevoie de ceva, o freză specială, un cuţit cu pastilă vidia spre exemplu, scotea pe ghişeu numai ghimpi de trandafir. Găseai la ea doar burghie obişnuite şi pietre de polizor.

—Ce crezi dumneata că vidia creşte pe câmp? Costă parale! de unde să ia statul să vă dea la toţi? Descurcă-te şi matale cum poţi! Şi te-ntorceai tâmp ca boul în jug... Mama ei de viaţă, cum să ari pe câmp fără plug!?

            Îl auzeam pe meşterul Ilie din punctul meu de control final:

—Ce dracu băi Sora, iar n-ai avut pătrate la montaj! Sora, nefiind vreo soră de caritate ci reglorul care răspundea de pătrate. Era el mai lent, mai încet de felul lui! Dădea din cap, te aproba, dar până să-şi clintească picioarele, dacă îl trimiteai undeva, dura…



Nu vreau să abuzez de răbdarea dumneavoastră şi nici să vă educ simţul tehnic, dar când am scris Guşterele, câţiva comentatori avizaţi de care eu în general ţin seamă, cum ar fi Dumitru Ungureanu, mi-au reproşat că romanul meu ar fi trebuit să aibă mai mult epic.

Sincer, cred că prietenii mei albaştrii Ică şi Nae, voiam să dau drumul la tipar ediţiei a doua şi le-am citit noutăţile din carte — Albaştrii. Dosarul de data asta, schimbând şi titlul — m-au certat pe drept că Uzina, capitolul pe care îl parcurgem acum împreună iubite cititor, nu are legătură cu albaştrii. „Şi-a pierdut spiritul alert, captivant pe alocuri, şi pe deasupra are multe lungimi care nu interesează, devine plicticos, adaugi prea multe nume noi, practic e o altă carte. Şi nici măcar nu pui accentul pe trăirile tale să te împlinească în calitate de personaj!”

(Pot să fiu de acord, raţional cum sunt, cu vorbele lor, dar nu întrutotul. Uzina mi-a nivelat reliefurile, m-a trântit din înaltul cerului cu brutalitate într-o altă viaţă, ce a devenit până la urmă viaţa mea, cu plictisuri, monotonie, lentoare, uzură şi multă ceaţă... Eu am suportat timp de 40 de ani atmosfera aceea. M-am adaptat, am vieţuit acolo! Vreau să văd dumneavoastră cât rezistaţi doar să citiţi cartea? O să revin fără îndoială, dar să reiau dimineaţa de unde o lăsasem în biroul şefului de secţie, Vasile Bădiliţă…



—Nea Petrică eşti matale Mare Şef la calitate, da am să te rog azi să priveşti situaţia ca un secretar de partid. Directorul se aşezase în capul mesei pe scaunul şefului de secţie şi continuă amical. Scaunul, unul special, era reconstruit dintr-o banchetă de Dacie. Stătuse o vreme prin laboratorul lui Staicu, adus de la Montajul general. Controlorii noştri mergeau des la Finisări să probeze cutiile reclamate pe pista de încercări. S-a împiedicat vreunul de el, uitat pe undeva şi l-a aruncat în camionetă. Unde să-l lase, că în banc era deja unul? L-a dus în laboratorul lui Staicu. L-a văzut Bădiliţă într-o zi, scaunul şi l-a confiscat. A chemat tâmplarul, i-a dat sarcină să-l aranjeze, să-i facă un cadru şi să-l ducă sus la el în birou.

—Bun fotoliu ţi-ai tras Vasilică! Are vreun buton, vreo manetă? Se dă pe spate? Cine îl întinde, tu sau Mioara secretara? Bădiliţă se roşise tot! Un băiat fin, educat…

—Hai, că nu te spun la nevastă! (Sigur, după vorbă, nu mai am dubii, era directorul Liviu Păunescu, nu era Ivan!). Reluăm.

—Nea Petrică, omule, avem o problemă. Nu spun eu să dai drumul la cutii, calitatea e supremă în socialismul tău şi al meu, multilateral dezvoltat după cum până şi tu ai aflat!...(Mucalit directorul Liviu! îl cam lua peste picior pe Miu dar tot el apoi îi semna din când în când câte-un ştat de prime, după nevoi… Nu se supăra!).

—E momentul să ne gândim şi la oameni că ei au muncit, nu au stat de vorbă ca noi amândoi. Nu ştiu cum le vom acoperi salariile? Şi dacă blocăm montajul va trebui să demontăm sute de cutii, pierdem câteva zile!… Cel mai grav e că va sta banda! Ne trezim cu primul secretar peste noi! Mai analizează, ia-l pe Bădiliţă, analizaţi împreună! Cu specialiştii tăi, cu Surditu, cu Minciu, cu Ionescu ăla albastru de la pinioane(după ce căpătasem ceva experienţă la atelierul diverse, am fost avansat controlor în atelierul de pinioane), că e mai liber la bibilică şi poate scrie şi-o poezie… Îl cooptaţi pe Iordache de la tehnologi… Să mai lase afacerile cu cupluri conice de Rabă, că-mi vin odată dracii şi pun securiştii la treabă! cât de specializat o fi fost el la Gleason în America!

(Vasile Iordache, inginer tehnolog, îl ducea mintea, cunoştea bine utilajele. El fusese dincolo de ocean trimis de uzină să le ia în primire. Făcea uneori câte un ghişeft în particular, mai un cuplu conic de Rabă, mai unul de tractor… Venea noaptea din Colibaşi, când nu se lucra pe linie, da drumul la maşini şi prelucra piesa singur din operaţie în operaţie.

Binevoitori să ducă informaţia unde trebuie, se găseau!… Rămâneau urmele deh! Se mai dereglau utilajele, utilajele vechi nu le mai corespundeau gradaţiile la reglajul fin…).

Liviu îşi continuă poezia, coborându-şi vocea de unde o ridicase, ritos ca un director ce era.

—Corectaţi pata de contact la cuplu conic şi asiguraţi-vă că băgaţi în tratament loturi de piese bune. În plus, pune băieţii tăi să facă măsurători, să vedem dacă nu cumva nu mai reuşim să stăpânim deformaţiile din tratamentul termic. Nu te învăţ eu. Aştept un raport!

—Domnule Director am înţeles şi am atâta experienţă încât credeţi-mă ştiu ce trebuie să fac! Putem să ne dăm în cur şi-n cap, să ne scremem mult şi bine, zgomotului de cuplu conic nu-i dăm de hac! Nu-l putem preveni, nu-l putem aduce în parametrii, el se rezolvă doar de la sine! (Recitind textul la corectură, mi-a sunat strâmb ceva la ureche. Un secretar de partid trebuia să-i zică tovarăşe, directorului… nu domnule! Suna al dracului de rău!

Să nu fi fost pe vremea astalaltă?(anii se puneau repede). Că şi după revoluţie până au venit francezii, o perioadă, tot aşa se-ntâmpla!…Fac o confuzie?... N-o fi fost Liviu Păunescu? Să fi fost Scânteie?… Ştiţi deja că eu, autorele, nu stau bine la capitolul memorie. Ca prozator, diletant oarecum, aprind focul doar să iasă fum. Nu vreau să reproduc uzina în date exacte, într-o ordine firească a lucrurilor, nu fac istorie. Eu descriu generalităţi semnificative, întâmplări, tipologii, dintr-o altă lume în care intrasem fără voia mea.)

—Petrică, eu zic totuşi că ne înşeală şi bancul! Adăugă Bădiliţă şeful de secţie, concesiv de pe scaunul cam tare pe care se aşezase.. Între timp secretara a adus cafelele aburinde. Bădiliţă, după pauza olfactivă necesară privirii, a continuat.

—O să-l pun pe meşterul Pană cu mecanicii lui să schimbe flanşa şi rulmenţii de la bancul de probă! Că şi  motorul l-ai auzit, parc-ar fi de tanc! Zgomotul se transmite de la motor la cutie... Directorul Liviu deja nu mai urmărea conversaţia, nu mai era interesat. Sorbea din cafea şi cu ochii concomitent altundeva, exclamă:

—Păsărică mică, văd că ai pus cafea amară de la Vasilică şi dulceaţă de la tine! Mâine dimineaţă faci un ocol şi vii la cabinet să-ţi dau un pachet de Jacobs, să ai pentru protocol! (Da, era precis Liviu Păunescu! …prietenul meu de mai târziu.)



*

Noi cei de la control, ne strângeam la şedinţe în laboratorul lui Staicu. O încăpere mare din zid, poziţionată sub biroul de la etaj al şefului de secţie, cu geamuri largi ce dădeau spre afară şi cu pervazurile pline de ghivece înflorite. Se găseau acolo un microscop universal, câteva durimetre de încercat materialele şi dulapuri în care adăstau aşezate pe rafturi o seamă de instrumente de măsurat: micrometre, pasametre, truse de cale, truse INTO pentru diametre, o potcoavă cât statul de om de verificat divizarea roţilor dinţate şi multe altele. Toate îmbătrânite tehnic, dar bine păstrate. Şterse cu piele de căprioară după folosire de omul ordonat şi riguros care era Ion Staicu. Abia preluase postul de la Mitică Fulger când am venit eu prima dată, şi-i era drag. Făcea totul ca să nu-l piardă! Nu se punea problema, era la locul potrivit.

L-am cunoscut şi pe Mitică Fulger. Cu el m-am împrietenit la Şcoala de partid, în toamna lui 89 când am sărit peste gard, cu el şi Georgică Mănescu. Voi povesti…

*



Petre Miu a coborât din biroul de la etajul 1 la şedinţă. Ţinea şedinţă în fiecare dimineaţă. El era singurul care îmi ştia situaţia, cu el se vorbise de la securitate. Puţin încurcat, m-a prezentat ca nou angajat echipei de la control din care plecasem cu câteva luni înainte. Nu ştia cum să se poarte cu mine, nu mi-a cerut amănunte niciodată. Pentru el eram alt om, pe care nu-l cunoscuse şi cu care nu ştia cum să se poarte. 

Ca secretar al Comitetului de Partid pe secţie(o secţie cu peste 1700 de salariaţi la un moment dat), Miu mai avea un birou amenajat la etajul doi, BOB-ul, care a funcţionat până s-a desfiinţat partidul. Sunt sigur că Miulescu şi-ar fi dorit să iasă concomitent la pensie din ambele birouri odată, dar în decembrie 89 i s-au dat planurile peste cap şi biroul acela de la etajul doi i-a revenit, cu televizor cu tot, sindicatului liber, lui Nae Ciobanu liderul maximus.

Mare zaveră a mai fost şi-atunci!

A rămas moştenire de la partid, pânza roşie de pe masa lungă, cele două bănci făcute de tâmplar şi dulapul de metal unde se ţineau documentele (mult mai puţine la sindicatul liber, asta ca o simplă remarcă!). Doar tabloul tovarăşului l-au dat jos. Nu e acum momentul, nu ştiam toate acestea în prima mea zi de serviciu din cea de-a doua descălecare.

Partea centrală în laboratorul lui Staicu era ocupată de un platou aşezat pe un cadru de metal, cred că avea o tonă ca greutate, dacă nu mai mult. O masă mare plană din oţel masiv. Ca dimensiune numai bună de pârlit şi tranşat un porc de 100 de kilograme la ţară, în ajunul Crăciunului. Vorbesc aşa pentru că am revăzut imaginea ce mă impresionase puternic la prima descălecare.



Pe platoul acela era aşezat un cub şi două perechi de prisme una peste alta, depărtate între ele deasupra cărora era aşezat un dorn şi, înfipt în el, stătea aşezată carcasa de aluminiu a cutiei de viteze (carcasa porcului), pe care Staicu o răsucea toată ziulica la foc mic. Animalul avea picioarele şi capul retezate. Ion Staicu nu se oprea din lucru nici când ne vorbea Miu la şedinţă.

Se învârtea în jurul rit-platului ca un titirez, împingându-ne uşor, ca să nu-i stăm în cale şi manevra într-un du-te vino continuu, un dispozitiv alcătuit din două tije, una fixă şi cealaltă mobilă, montate într-o  talpă plană ce luneca pe suprafaţa mesei. Dispozitivul aducea, uşor forţat, cu o pârlitoare improvizată, ca să păstrăm plasticitatea imaginii anterioare (aşa o vedeam eu atunci!). În vârful tijei mobile era prins un pupi-tast cu ecran gradat. Nu ieşea nici o flacără din palpatorul sensibil cu bilă! Probabil că în ecranul acela erau numărate şi înregistrate urmele rămase de la firele de păr arse din şoriciul porcului.



Nu se terminase şedinţa şi Staicu îi făcu semn lui Gheorghe Stanca, controlorul de la carcase să-l ajute să întoarcă invers carcasa. Ar fi fost greu de unul singur!… Cu un ciocan de bronz îi înfipse încă un dorn mai subţire pe celălalt alezaj. Aş zice după treaba asta cu alezajele, că de fapt porcul era o scroafă(!)… Apoi amândoi o aşezară pe patru cale egale şi Staicu, iar dădu drumul la pârlitoare. Nota într-un carnet firele de păr pârlite, înregistrate pe ecranul acelui ceas. Socotea ce socotea, aduna, scădea jumătate din diametrul dornului şi începea din nou. Probabil că nu-i ieşise bine la calcul şi făcea proba.

—Ioane, mai opreşte-te dracului c-ai încins rit-platul ăla de tot! Să vă prezint un nou coleg...

—Nu pot şefu’ că vine Nae Ciobanu şi ne cântă la taragot în operativă că-l ţinem pe loc, iar pe Ion îl ştim cu toţii.



Am prestat şi eu în laboratorul acela, o vreme mai târziu. Staicu pentru cutii de Dacie, eu pentru cutii de viteze Oltcit, când s-a ridicat lipită de clădirea veche, o secţie nouă. Vă spun sincer, nu aveam răbdarea şi meticulozitatea lui Staicu, să pierd toată ziua cu pârlitoarea. Îmi făcusem dispozitive ajutătoare şi într-o oră, maxim două, terminam toată lucrarea.

E vina mea desigur! Mi se confirmase încă o dată că  mă grăbesc şi nu las lucrurile în tiparul lor clasic.

Cât am fost câteva luni suplinitor la Băbana, la clasele 5-8, după treizeci şi cinci de minute terminam ora şi cu predatul şi cu ascultatul. Mai rămâneau cincisprezece minute, ce să le spun copiilor, bancuri? N-aveam talent. Doar nu era să le citesc din poeziile mele… Mi le-ar fi interzis mai devreme. Evident că m-am retras din învăţământ, nu-mi plăcea să păcălesc copiii. Pe şefi la uzină, n-aveam de ce! Dacă mă găseau stând pe scaun când intrau în laborator, rămâneam acolo, nu mă făceam că lucrez.

Bun băiat Staicu, Dumnezeu să-l odihnească! Tot timpul îl găseai în picioare, niciodată pe scaun! Profesionist, dar temător. Vorbea cu doamna Tudor, secretara noastră, rezemat de rit-plat şi dacă intra cineva pe uşă dădea drumul la pârlitoare. Doamna Tudor era singura femeie din grupa de control a lui Miu. N-o ţinea în birou cu el să nu-i iasă vorbe.

Curând au venit şi vremuri mai bune, când misoginul şef de control a cedat secretarului de partid. Trebuia să-i împace cumva pe amândoi şi să ţină cont de directivele de promovare a femeii, nu? Situaţia pe sexe s-a echilibrat şi în grupa lui Miu.

—Vă rog să-l ajutaţi să se reintegreze. Iar către secretară:

—Doamnă, să-i faceţi bon. Mâine să-l văd în halat şi să mergeţi după legitimaţie la personal. Iar tu Cojocare să-l bagi în pâine. Îl iei pe lângă tine. Va lucra în atelierul Diverse deocamdată. Să-l ţii departe de amicul Auri, -l strică!... (N-avea cum un ditamai secretarul de partid să se împiedice de un rahat de cacofonie!)

—Ăsta e în stare să-l înveţe la prostii! Aurică, după şedinţă să treci prin montaj şi să-ţi iei strâmbăturile alea de schimbătoare de viteze înapoi! Atât te-am rugat! Să nu mai văd stiva de manete aruncate pe jos de nebunii ăia că nu le pot monta! Apropo şi azi miroşi a băutură, ce mi-ai promis?...

—Petrică, tu şti bine că ăsta e mirosul meu natural… (Aurică Manea avea o voce spăşită şi domoală de om amărât.) Nu sunt muiere să dau cu parfum, da nici baligă de cal!... Iar manetele alea dacă te uitai mai bine, vedeai că sunt furate de ei în schimbul trei, nu sunt livrate de mine. Nu sunt marcate, n-au punctul de vopsea, n-au trecut prin control final! Sunt luate direct de pe linie, neredresate.

Nea Aurică, mai în vârstă decât toţi s-a prăpădit primul, Dumnezeu să-l ierte! Era singurul care vorbea la pertu cu şeful Miu. Lucraseră împreună la Hala IV. El i-a tras mâna lui Miu din strung când a început să urle. Şi-a rupt o mânecă de la cămaşă şi la bandajat strâns ca să nu piardă sângele. Şi tot el i-a luat din şpan degetele, le-a înfăşurat în hârtie de ziar şi a fugit repede cu ele la salvare, poate puteau medicii să le lipească. Nu s-a mai putut. Pe vremea aia la Piteşti nu era chirurgie plastică. S-a vindecat, dar a rămas cu un ciot l-a mâna dreaptă.

Când voia să dea mâna cu mine îl apucam mai de sus şi priveam într-o parte. Nici acum nu ştiu bine câte degete îi rămăseseră întregi, unu, sau două.

Aşa e viaţa îmbârligată. Ajuns şef de grupă la Cutia de viteze, Miu şi-a luat şi prietenul după el. Îi plăcea ţuica lui Aurică, dar era un om cumsecade. Lua din dulap un gât, două, cam la vre-o oră. Reglorii îi învăţaseră melicul şi păstrau totdeauna sticla umplută la semn. („Petrică, vino să vezi, că nu m-am mai atins de ea! E la semn, cum o ştii de săptămâna trecută!...”)

De la şedinţă am mers împreună. Eram iar trei controlori în atelierul Diverse. Ajunşi la punctul de control final Aurică s-a desprins de noi, îşi avea dulapul în linie. Nu era încuiat. A luat sticla şi a tras un gât mai lung, cu sete. Apoi, a dat la o parte operatorul care redresa după sudură degetul levierului de comandă şi cu mâna lui, direct în dispozitivul de control (cum nu se face!), a îndreptat toate manetele aduse din montaj, fluierând în zgomotul acela din linie un cântec de pahar.



Îmi dau seama la recitire că din tot ce am povestit până acum despre contactul cu uzina am extras mai mult părţi incerte, neconturate, şi că se înţelege că în timpul acela toate lucrurile păreau inconsistente, anapoda (Oricum cred că voi mai reveni asupra textului.). Schimbasem o lume şi intrasem în alta pe care n-o înţelegeam, iar zgomotul acela de fond, infernal din secţie, declanşat nu de o moară ci de sute de mori care măcinau oţelul, nu avea darul să mă limpezească. Distingeam deformat aburii, mirosurile, şpanul de pe jos, uleiurile care se scurgeau pe cimentul jupuit, stivele de piese în dezordine, utilajele îngrămădite fără nici-o noimă, toate îmi intrau în ochi şi se depuneau precum o ceaţă groasă, iar oamenii îi simţeam doar ca pe nişte umbre.

Când am revenit a doua oară în uzină trimis de securitate, s-a întâmplat să ajung tot la Miu. Întâmplare? Nu pot să fac supoziţii, Miu avea un frate la securitatea centrală în Bucureşti. Nu m-a întrebat nimic. Cu siguranţă fusese informat. Mi s-a părut suspect. Ce nu mi se părea mie suspect în perioada aceea!

Nu trecuseră 90 de zile de întrerupere de când părăsisem uzina. În codul muncii era prevăzut că nu pierdeam continuitatea. Puţini au fost cei care m-au întrebat unde dispărusem atâta timp. Probabil puţini observaseră. Le răspundeam sec, celor curioşi fără să dau amănunte. Îmi făceam de lucru, eram mai atent la oameni

Patruzeci de ani am trăit în acel mediu şi m-am transformat odată cu el. Ar fi potrivită o fotografie ca cea de pe coperta Dosarului Albaştrii la prima ediţie. O fotografie e mai relevantă decât o mie de cuvinte. Liviu Păunescu directorul, prietenul meu de acum, mi-a spus că are un film de o oră cu imagini vechi din uzină. Poate îmi găsesc timp să văd cum arăta secţia Cutii de viteze când am intrat prima oară în ea. 

Cum arată uzina acum? secţia Cutii de viteze? şi de ce mă simt legat de oamenii cu care m-am certat, pe care i-am ajutat şi m-au ajutat în aceeaşi măsură? Pe unii i-am admirat, pe câţiva i-am iubit, pe alţii am încercat să-i înţeleg. Fiecare îşi găseşte locul în amintirile mele. Din păcate e prea puţin să-i adun într-o carte. Nu e conflictul(!), acţiunea spectaculoasă(!), drama(!) — dar în paginile unui capitol concentrând 40 de ani, sunt anii mei — rămâne de văzut!…

Victor Cojocaru m-a învăţat tot ce ştiu practic într-ale calităţii. Cum să interpretez un desen de construcţie, ce e o cotă, o toleranţă, un lanţ de cote, un ajustaj, cum se măsoară cu şublerul, cu micrometrul, cum se face un joc de cale. A mers cu mine la microscopul din laboratorul lui Staicu şi după ceva parlamentări, l-a convins să mă lase să-l folosesc. Ce înseamnă o elice, un profil, o abatere de paralaxă… Cum se măsoară rugozitatea cu rugozimetru, dar mai ales cu buricul degetului mare…

Celelalte, intransigenţa, respectul oamenilor, le-am însuşit singur. Prindeam repede.



Se terminase de clădit hala nouă, lipită de cea veche a Cutiei de viteze, în partea dreaptă, spre turnătoria de fontă care urma să fie rasă de pe fața pământului, curățit locul, nivelat și făcut acolo o rampă pentru automobile. (Clădirea  turnătoriei, ca o corabie scăpată dint-o furtună devastatoare, eșuată în mal după refluxul timpului, era una dintre halele vechi primite moștenire din vremea când întreprinderea se numea Vasile Tudose și nimeni încă nu visa că se vor construi acolo Dacii.)

Când au venit francezii să facem împreună cutiile de viteze Estafette, nu le-a convenit nici una dintre cele cinci hale pe care le-au vizitat și au hotărât construcția uneia noi după modelul lor. Până ce aceasta a fost ridicată din temelii, s-au ocupat de mâna de lucru și au trimis în Franța la specializare, personal din toate domeniile. Astfel că odată cu documentația tehnică și utilajele cumpărate din Franța, s-au întors muncitorii, reglorii, maiștrii și tehnologii, instruiţi şi familiarizați cu modul de lucru riguros și exigent al marii industrii.

În istoria nescrisă a automobilelor, colectivul disciplinat format la Cleon a constituit în timp, rezerva de cadre pentru toate extinderile și dezvoltările de fabricație ulterioare, de la motoare și până la montajul pe bandă al automobilelor.

A fost foarte greu să se spargă blocada lui “merge și-așa”. O să par incoerent dar vă dau un exemplu. Cine nu a auzit dintre cei bătrâni de Marele Chiru? omul decorat cu toate medaliile, eroul muncii socialiste, reprezentant de frunte al clasei muncitoare? Într-un moment mai greu când Cutia de viteze se afla în impas, nu mai făcea față ritmului benzii de montaj și cerințelor de pe piață, Chiru a venit la conducerea secţiei, detaşat, să deblocheze cu activismul său situaţia. N-a făcut purici!

“Merge și-așa” n-avea cum să se întoarcă în cutia de viteze, unde se instauraseră reglajele fine și autocontrolul. Colectivul l-a respins în câteva luni.



*

Hala nouă a cutiei de viteze Oltcite lipită de cealaltă care producea pentru Dacia era mai luminoasă. Utilajele noi lăsau între ele un spațiu larg după norme deja ergonomice. Se împărţise personalul în două și fuseseră implantați în ambele secții angajați tineri. Președintele Nicolae Ceaușescu își anunțase o vizită și de trei zile se muncea numai la curățenie. Un munte de rumeguș cărat cu remorcile, scădea în spatele secției cu fiecare oră care se scurgea. Se spălase cu rumegușul a treia oară culoarele înnegrite de ulei din secția acum veche a Daciei, ridicată după planurile francezilor, iar utilajele, șterse cu laveta și revopsite, căpătaseră alte straie.

Trasajul dungilor cu vopsea albă era să producă un dezastru în dreptul liniei de fabricație prelucrare fontă, condusă de maistrul Căprescu. Dungile se încălicaseră, tocmai trecuse Florina, fata frumoasă de la brigada artistică, lucra la dispeceri și țigănușul care trăgea dunga, cu ochii la picioarele ei ce prelungeau frumos tocurile înalte, greșise direcția cadrului. Ca să repare a mutat cadrul și a mai tras o dungă alături de cealaltă, deschizându-se un V ca semn al victoriei socialismului. Bietul Căprescu, să pleznească de inimă rea!... Au răzuit cu cuțitele și au trasat corect în ultimul moment.

Totul era pregătit. Se instruiseră oamenii. Muncitorii trebuiau să rămână în fața utilajelor, musai pornite, iar personalul auxiliar și tehnic urmau să facă un cordon viu care să aplaude când va trece tovarășul și tovarășa.

Cu câteva ore înainte de marele eveniment au apărut directorii, mulți nu puțini, ca să verifice. Părea că totul este în regulă. Apoi au verificat traseul securiștii. Ici-colo au lăsat câte un om la supraveghere. Și totuși ceva a fost scăpat din vedere. A sosit o camionetă cu două buchete mari de flori, dar cine să le înmâneze? Nu era nimeni pregătit. Zvonul circula că cei care înmânau florile, trebuiau să aibă un instructaj special și analizele la zi. A fost desemnat mi se pare să înmâneze florile Bebe Bulearcă, normatorul și Ileana Constantin sau Florina, dar Florina avea tocurile prea înalte la pantofi…A rămas Ileana.

Tot ce știu este că  după vizită, l-am auzit pe B.B. că e pregătit să nu se mai spele pe mâini o săptămână.

*

În timpul vizitei l-am zărit pe Constantin Ivan, inginerul șef, cel care avea să ajungă director la ECMA în “democrație”, după 89 şi la ARO o vreme. Se cocoțase pe batiul unei mașini speciale, Alzmetall, pentru punerea căreia în funcțiune lucra o echipă de nemți. Nemţilor li se dăduse liber. Avea nelămuriri cum funcționează comanda numerică și tot apăsa niște butoane răsfoind cartea tehnică. M-am desprins din locul de la marginea culoarului unde stăteam, să-l anunț că deja a intrat delegația în Cutie. Nu s-a sinchisit, a dat din mână a lehamite și a continuat să analizeze problema.

Îndată s-au alertat doi securiști, cu ochii țintă la mișcările inginerului s-au apropiat. Trecea tovarășul. Lumea aplauda furtunos, iar inginerul Ivan, cu spatele,  nu și-a dat jos picioarele de pe batiul Alzmetallului.

M-am întors la dânsul după ce trecuse delegația. Aveam o relație de simpatie reciprocă, eu mai mult din respect și dânsul, mai mult din bunăvoință. Rangul.

— Ați jucat neînţeles şi periculos azi sfidând nația, putea să iasă scandal!

—Ai mă Ione, că tu eşti băiat deștept!... Arată-mi mai bine măsurătorile de la Alzmetall!



Când era director la ECMA la un moment dat prin 95, mi-am luat inima în dinți și i-am bătut la ușă. Mai intrasem în biroul acela mare, dar niciodată în interes personal.

—I-a zi-i măi Ionescule, ce statistică specială îmi aduci de la cutie? (Făceam rapoarte statistice din când în când…)

—Domnule director, știți… și cu un ton de vinovăție am continuat. Eu scriu poezie și vreau o sponsorizare legală pentru editură… Se poate dacă doriți!… S-a uitat lung la mine, puțin neîncrezător…

—Ai un manuscris? L-a luat, s-a uitat la titlu (Pasărea ceții) și i-a dat drumul în geantă.

—M-ai băgat în ceață de tot, într-o ceață deasă! E o documentație interesantă, nu pot s-o studiez aici, am s-o iau acasă. Am scris și eu poezie când eram la liceu, vreau să văd dacă pasărea ta zboară pe gustul meu. Vii mâine să-ți dau răspunsul. A doua zi, pe birou, hârtiile erau deja semnate.

—Ai grijă Ioane să nu le amesteci! Să faci la pinioane poezie din statistică, și statistică din poezie în lumea artistică!… Ar fi o eroare stilistică! Făcuse risipă de cuvinte. Vorbea puțin. I se zicea Mutul. Respect!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase