Se afișează postările cu eticheta Ceara si miere. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ceara si miere. Afișați toate postările

miercuri, 28 septembrie 2022

Fructe de pădure


        Cred cu tărie că o cronică a unei cărţi are rolul de a conduce discret paşii călătorului însetat sau îndrăgostit de poezie, care intră într-o pădure necunoscută sie-şi, pentru a descoperi fructe sălbatice dulci-acrişoare, ascunse după hăţişurile tulburate rar de picior omenesc.
        Dincolo de unde se opresc potecile, cu siguranţă vor apărea luminişuri unde razele soarelui, strecurate în spaţiul dintre funze, mângâie pielea rozalie a fructului din care e gata să ţâşnească metafora izbăvitore...
        Am scris aceste cuvinte ca pretext pentru a reproduce o cronică reapărută azi în amintirile de pe facebook sub semnătura lui Daniel Marin dedicate cu asupra de măsură volumul meu Ceară şi miere.
*
Atunci când gândul şi faptul se împacă
într-o benefică năucire continuă
În spaţiul dintre cuvinte e de găsit însuşi poetul, de aceea e făcut acel spaţiu pentru ca să aibă poetul pe unde respira de atâta broboadă a sufletului şi a minţii. Poetul e rupt de cuvinte tocmai ca să le poată pieptăna adăpa el nu dresează şi nu călăreşte cuvinte ziua-n amiaza mare nu el îi bâzâia luminii să treacă pe o altă frecvenţă să se facă subversiv cum plouă. Nu-l poţi citi pe poet pentru că el n-a fost niciodată dacă e de găsit e doar din pricină de ploaie odată pornită judecând aspru lumina.
Pornind a scrie despre o carte, mai rar ţi se întâmplă să-ţi iasă poem, astfel încât trebuie să o iei de la capăt, de unde o fi el acel capăt asta în caz că ar trebui să existe, iar dacă nu atunci de oriunde din cuprins.
Cântărind esenţele, după ce iniţializându-le în felul său bine definit, Ion Toma Ionescu evită să aibă o busolă sau un gps cu care să călătorească zările înţelesurilor. El trăieşte pur şi simplu în confortul stupului propriu, de unde „ceară şi miere”, iar de acolo dă lumea peste cap după legi încă neomologate, poate chiar neinventate, dar care funcţionează.
Este remodelat universul nu neapărat din vreo ambiţie ci mai degrabă din bună-voinţă. Atunci când se ajunge la anti-arhetipuri, sau neo-logisme, în loc de cea mai vagă urmă de surpriză se întâmplă trecerea mai departe, de pe o linie de probă pe alta, de fabricaţie. Produsul este de regulă halucinant, niciodată previzibil.
A se vedea cum răstoarnă poetul, ca pe un cuplu de forţe, un cuplu de simţuri, în „poem alb”: „de atâta alb răzvrătit/ mă dor ochii/ privesc fix şi aştept/ să-i ţâşnească/ miresei prin rochii/ uraniu îmbogăţit// la uin capăt al ceţii/ privesc fix şi aştept/ un concept încolţit/ din fum de ţigară/ viscolit în cafeaua/ amară a dimineţii// privesc fix şi aştept/ (ca)trenul încărcat/ cu metafore/ ieşit de pe şine/ înzăpezit undeva/ între coline veline…”
Jocul imagistic nativ deloc naiv doar aparent ca datul pe tobogan ori în montagne-russe, îi este caracteristic poetului şi pare a nu avea limite, ceea ce e perfect… „nu e decât/ un ghem/ de lână/ care/ se desfăşoară/ rostogolindu-se/ în ghearele/ unei pisici/ jucăuşe// numai tu vezi/ obstinat până/ dincolo/ de departe/ că cea ghemuită/ e o zână/ cu degete lungi/ şi manichiură/ îngrijită/ nu/ blâna/cruda/ moarte…/ şi ajungi/ să te luminezi/ te îndoi/ de mamă/ de copil/ şi de ploi/ te cobori de/ umeri// şi nu mai crezi/ că lâna-i de aur/ în ghem…/ firul se rupe şi/ nu rămâne/ nimic/ din tezaur// …degeaba numeri/ din doi în doi/ înapoi” (viaţa ca o pisică sălbatică).
O exaltare lirică îndreptată spre autodepăşire provocând această „aguridă”: „sunt cel mai iscusit vânător// vânătorul ne nopţi/ dintr-o vamă/ dacă-mi intri-n vizor/ şi sunt strugurii copţi/ gloanţele mele/ de-argint/ n-au nici tată/ nici mamă// sunt cel mai îndrăgit vânător// vânătorul de nopţi/ dintr-o dramă/ am în vizor/ numai struguri necopţi/ aguridă/ fără tată şi mamă/ şi-n piept/ port un glonţ de aramă”.
Dacă e să găsim o explozie, fiind oricum pe tărâm minat ideatic, de aflat că se poate la tot pasul; eu m-aş ancora de „insurgenţă”: „opriţi larma vocalelor/ ţipetele lor deşănţate/ exacerbează/ păcatele şi trufia// cu umilinţă/ consoanele/ sunete oarbe/ aproape mute/ secerate de gloanţe/ îngenunchiate/ în faţa porţilor/ se vor ridica/ mărşăluind/ în cadenţă/ pre limba morţilor”.
Concisă conclusivitate: „sumă de poveri/ încovoiate sub nopţi/ ceară a mierii…” (haiku).
Vrându-se – sigur vrându-se?... fiind una dintre cele care chiar sunt, de fapt „definiţie poetică”: „sherezadă/ virgină/ ispitind/ în surdină/ o mie şi una/ de nopţi// are inimă/ cu aripi/ şi sept/ de ceară/ flacăra-i/ trece/ de pe umărul/ stâng/ pe cel drept/ ca un lingou/ de povară// într-o groapă de nor/ şi vinul/ ţâşnit din apă// îl bei/ sau te bea”.
Ceea ce mă cutremură: „doar în noaptea învierii/ sunetul clopotelor/ intră în carne/ precum lumina/ prin cuiele/ lui hristos” (noaptea învierii). Şi: „îngerul/ introvertit/ se fereşte să treacă/ pragul luminii…/ nu se îngăduie/ zidit// dar lasă însemn/ în troiţe/ de vânt/ cruci din lemn/de salcâm/ înflorit” (îngerul).
Întotdeauna cauţi „cuvintele”, dar se întâmplă ca ele să vină de la sine, trec pe lângă tine, agaţă-le, nu trece indiferent mai departe: „nu eu sunt/ cel ce a împărtăşit/ această taină/ căci însuşi el/ întâi a rostit/ apoi şi-a dezlegat/ păsările gândului/ să aprindă înţelesul/ vorbelor sale/ pe care/ le-a adeverit/ binecuvântându-le// cuvintele sunt fiinţe”.
Ceea ce neapărat trebuie spus dinspre şi despre Ion Toma Ionescu, este „credinţă”: „s-a ridicat umbra/ de la picioarele mele/ ca o flacără vie/ înconjurându-mă/ şi mi-am zis/ se poate să fii/ o singură dată/ şi să arzi/ de mai multe ori”. Da!
Mulţumesc Daniel pentru cronica asta şi toate celelalte cronici!






 




sâmbătă, 3 octombrie 2015

Tinereţea ne-a căzut de pe umeri



ochii pândesc
la geam
în încercănata
memorie…
se clatină noaptea
ca o leoaică rănită
gura-i de foc
scuipă vipere

în spatele draperiilor
răvăşiţi
ca două  corăbii
cu catargele asuprite în ţărm 
de furnici şi de greieri
presărăm nisipuri
cât să umplem ruina
din obositele chipuri

curge ora din turn
în oglindă se lasă ziua
însinguraţi
ne privim

tinereţea ne-a căzut
de pe umeri
ca o hlamidă
a umbrei

sâmbătă, 19 septembrie 2015

GUŞTERELE din DRUM


Notă: După lansarea la Merişani a apărut şi prima cronică

GUŞTERELE,  de Ion Toma IONESCU
Note de lectură
                                                                                                                    Domniţa Neaga
 
            „ Nu ştiu dacă cititorul acestei cărţi va gândi ca mine. Încerc să mă dumiresc şi dacă personajele mele schiţate se pot aşeza comod într-un roman. Am amestecat planurile, n-am pus personajele să relaţioneze destul, alteori au relaţionat nefiresc, nu le-am conturat suficient ca tipologie, ca epică, psihologie etc. Recunosc, uneori am amestecat stilurile, timpii istorici şi cei ai povestirii, spaţiile, am inclus şi un metaroman, nu-i prea mult? Fără o succintă organizare!... De parcă am avut numai dubii, nu şi idei...”
            Fragmentul citat, care deschide capitolul XXIII al cărţii, este o mărturie sinceră a frământărilor şi neliniştilor scriitorului, preocupat de calitatea actului de creaţie. Exigenţele sale morale faţă de sine sunt atât de înalte, încât deplina luciditate îl face să se întrebe dacă demersul său creator este cel autentic... Nu întâlnim prea des, în ziua de astăzi, scriitori care să-şi pună astfel de probleme de conştiinţă legate de scris.
            Romanul „ Guşterele”, ediţia a doua, apărut la Editura Inspirescu, Satu-Mare, 2015, aduce în faţa cititorului român o poveste de viaţă autentică trăită de personajul, narator şi autor deopotrivă, Ion Toma Ionescu. Scriitorul înoată în trecutul de ceaţă pe care îl aduce în memorie şi îl retrăieşte cu aceeaşi intensitate ca odinioară, dacă nu chiar mai intens.
Nu cunosc raţiunile care au stat la baza acestei a doua ediţii, dar am observat cu bucurie câteva lucruri inspirate care au adus îmbunătăţiri substanţiale conţinutului cărţii apărute în 2013 la Ed. Paralela 45 din Piteşti. Sunt fixate, de data aceasta, mult mai clar coordonatele temporale şi spaţiale ale romanului. Fiecare personaj beneficiază de o atenţie sporită din partea autorului, amănuntele aduse în plus consolidându-i personalitatea. Se vede o preocupare mai mare de a întări caracterul autentic al întâmplărilor: despre unele personaje avem mărturii noi din partea unor „martori”; despre faptele povestite avem „documente” descoperite recent în arhivele pe care scriitorul le-a cercetat. Remarcăm tendinţa vădită a prozatorului de a face din personajele pe care le-a iubit adevărate icoane, punând pe chipul acestora o lumină transfinită. În fine, prin această a doua ediţie, I.T.Ionescu desfiinţează frontiera dintre realitatea dură (trăită de personaje în nişte ani la fel de duri) şi cea magică, onirică, oferind cititorului posibilitatea de a-l însoţi pe autor într-un univers pluridimensional, acţiunea desfăşurându-se pe trei planuri interşarjabile: real, fantastic, oniric.
            „ Guşterele”, titlul romanului, este o metaforă. Dacă am încerca să o decodăm, nu am face decât să maculăm imaginea artistică. Ar fi ca şi cum am mângâia cu mâinile înnoroite aripile albe ale unui înger.
Cartea este structurată pe mai multe capitole, fiecare capitol purtând numele unui personaj, sau un titlu metaforic ce defineşte o vârstă, o etapă, o stare de spirit. Unele capitole au acelaşi titlu, de pildă numele unui personaj, surprins însă în ipostaze diferite ale existenţei sale.
Am remarcat şi cu altă ocazie calitatea deosebită a autorului de a portretiza. Uneori, prin câteva detalii, realizează un portret viguros, memorabil. Personajele sale sunt aidoma unor construcţii solide, împodobite pe dinăuntru cu fresce de o rară frumuseţe. Ele sunt actorii care dau viaţă textului literar, interpretând de cele mai multe ori un rol dramatic, mai rar, unul comic.
            Nu lipsesc tablourile onirice de cea mai bună calitate expresionistă şi escatologică. Capitolele XIX şi XXI,  respectiv „ Coverga din cer” şi „ La covergi”, oferă o imagine a Raiului, unde bătrânul Tobârlan negociază, în termenii lui, cu Dumnezeu. Dialogul dintre cei doi, calm, paşnic, pare a fi o discuţie firească între doi prieteni. Tobârlan este un alt om: a renunţat la multe din apucăturile lumeşti, acceptă constrângerile impuse, dar ultimul cuvânt pare să îl aibă tot el. Covergile care populează lumea Raiului sunt asemenea unor iglu-uri, în care s-au retras Tobârlanii, spre a se bucura de fericirea de care nu prea au avut parte aici pe pământ... Umorul fin şi ironia ascunsă, stilul liber de podoabe artistice... sunt mărturii ale unui robust talent scriitoricesc.
            În cartea lui Ion Toma Ionescu totul începe şi se termină cu „ timpul”. Un timp de o exactitate matematică, timpul demiurg, un timp lipsit uneori de importanţă, care curge haotic, un timp care vine parcă din afara oamenilor, îi împinge, îi constrânge, îi subjugă şi le acoperă timpurile lor particulare. Este timpul imperios al lumii ( lumea văzută ca un  sanatoriul universal) în care vieţile noastre, ale oamenilor, se înscriu ca un punct pe o dreaptă  fragilă...
            Parafrazându-l pe Ludwig Wittgenstein, aş spună că înţelesul acestei cărţi poate fi exprimat în câteva cuvinte:” Ceea ce se poate în genere spune se poate spune clar; despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”... Tăcând, însă, nu vom afla niciodată dramele înaintaşilor noştri, viaţa lor plină de privaţiuni, ceea ce au gândit şi au făptuit, cine au fost ei, dar mai ales, cine suntem noi, cei de astăzi, care descindem din ei şi ducem mai departe moştenirea lor genetică.
                                                                                               

joi, 4 iunie 2015

Îndoiala. Lumea vazuta de ITI



           Omul avea un braţ de scrumbii. Le ţinea strâns ca să nu-i alunece, traversând deşertul. Un copac desfrunzit în mers ce zgâria arşiţa cu crengile lui uscate! Îşi pierduse de mult cuvintele. Nu mai avea în ce să-şi îmbrace gândurile. Şi gândurile îi înţepeniseră flori de gheaţă în ochi. O pojghiţă subţire.
            Când şi când din crengile amorţite cădea o scrumbie ca un fruct prea copt. Se apleca s-o ridice, dar alta îi lua locul. Un timp, le-a perpelit în sarea nisipului fierbinte. Le împingea în faţă lui cu piciorul şi urmându-le, făcea din nou câţiva paşi. Îşi pierdu răbdarea curând. Obosise. Nu se mai putea apleca.

            S-a trezit, buimac, la ultima scrumbie. Sfârâia în mâna de parcă s-ar fi aflat pe jar. Şi-a şters cu dosul palmei, apăsat, gheaţa din ochi.
            – Doamne şi acum ce mă fac!?... Își regăsise cuvintele şi gândea. Dacă merg înapoi iau urma scrumbiilor. Dacă merg înainte…

Ceară şi miere

joi, 28 mai 2015

Gând


timpul vâslește nesfârșit
fǎrǎ sǎ poatǎ atinge
ţǎrmul

în urma lui
înotǎm liber
banc de scrumbii
nǎdǎjduind
cǎ bǎtrânul pescar
a pǎstrat
pentru râme
suficient pǎmânt
în șerpar



Cearǎ și miere

joi, 21 mai 2015

Lupta soldatului cu umbra sa

Sarbatorim azi, Înălțarea Domnului și Dumnezeului Nostru Iisus Hristos,Sf. Împărați Constantin și Elena. Ziua Eroilor Neamului

a soarelui cocoaşă
se întinde leneşă
în afară

oştire înfrântă
iarba uscată
se târăşte
printre copaci
  
doar o fâşie
proaspăt arată
vie şi murdară
flutură steagul
pe ogorul arid
  
de-atâta luptă
viaţa însăşi
stalactită
ca o lance tandră
îşi prelungeşte coasta
în trupul sleit
  
stau rezemat
la un capăt
de lance
cu celălalt capăt înfipt
în umbra mea
  
prizonieri
eu şi lancea
într-o cocoaşe de foc
dintr-un cer
răsturnat
  
eu - flamura umbrei
și ea - bravul soldat


Ceară și miere

luni, 18 mai 2015

Bursa îngerilor. Lumea verde


niciun protest nu surpă cerul
viaţa se prelinge pe buze
ca seva unei căpşuni strivite
un tsunami izbind
inima verde

cuvintele curg sângerii
gesturile se descompun
în imagini de lumină frântă
cu fiecare greşeală
învrăjbim îngeri

strigătul e un carusel sublim
şi explozia...
de explozie incumbă
adăposturi antiatomice
toţi murim

femei goale
ca nişte cruci albe
în cimitire
militante Greenpeace
se aruncă în valuri 

…gândesc sigur
am o problemă
(şopârlă întinsă la soare
pe plaja unui ochi
deschis timpului)

mă retrag apoi
în aşternuturi curate
alergarea în doi
e ca fericirea tâmpă

îţi ating sânii
pe rând
grijuliu cum atingi
trăgaciul
unui pistol

trebuie sa fim radicali...

în puterea nopţii cântă o pasăre
la far valurile se sparg
ultima comandă în bar
„amice nu strica zarurile...

ţi-e scris
lumea verde se va răci
ia-ţi minţile de pe mine
ţi-e scris
lumea verde se va răci

Ceară şi miere

joi, 14 mai 2015

Pasǎrea ceţii. El era o corabie -



Pasǎrea ceţii. 
- el era o corabie -


el era o corabie
cu grâu
ea era steaua
polarǎ
el avea sabie
la brâu
ea petale de roua
si ceara



tineau apoape
si ajunsi pe o vale
se-mbratisara
doua ape-n 
desfrâu
stropind
jucǎus

ea vioara
el arcus

Ceara si miere

Bursa îngerilor. Octombrie ca o vaduvă tânără



foto - hufingtonpost.com

Bursa îngerilor

- octombrie ca o vaduvă tânără -


octombrie
văduvă tânără
descheindu-şi cerga de ploi
a scăpat din zăgazuri
izbindu-mă

cu braţele slabe
descărnate de frunze
mă încleştez
de coama de murg
a vântului

cerul se clatină
şi-n ochiul 
vânătorului
se pierde
şoimul

mă las în genunchi,
parcă picioarele-mi
se scurg
în două
firave ape

înfrigurat

o descopăr ascunsă
goală cum o lăsase
Dumneze
când îi murise omul

i se-mpliniseră pulpele 

şi şoldurile 
îmbiau doldora 
de parfumul 
merelor

cum să cuprind 

umilinţa de-acum  
a tinerei femei
să dau cep vinului 
să curgă

şi cum

întinși pe pǎmânt 
să îmi desprind fiinţa 
de sabia 
celui înfrânt

inima-mi se zbate 

în capcana 
strâmtă

Ceară şi miere

miercuri, 13 mai 2015

Lumea vǎzutǎ de ITI. Acoperişul cerului





Lumea vǎzutǎ de ITI

Acoperişul cerului




            Nici nu apuca soarele să-şi spele-n rouă sudorile nopţii, când pleca la muncă. Ciocanul, canciocul pentru smoală, foarfeca de tablă, găleata, scripetele, asteptau de cu seară în sacul de rafie. Cu ţigara în coltul gurii mormăia la prânz, “Cu răbdarea treci marea!”, când il strigam. Fără vapor, în mintea mea, puţine şanse!...  De la un timp, ploaia grozavă şi-o ameţeală îl ţinea de pat. Până-ntr-o zi când zise: “Tu Mărie, să-mi aduci sacul. Urc. Musai că s-a spart acoperisul ăl mare şi Dumnezeu, n-are răbdare!”

Ceară şi miere