Se afișează postările cu eticheta Dosarul "Albastrii". Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Dosarul "Albastrii". Afișați toate postările

marți, 2 august 2011

Fără tată – o perlă. Dosarul Albaştrii

              La prima lectură a dosarului, mi-a scăpat strălucirea rară pe care o emană acest document. Acum regăsit, îl consider o adevărată perlă.
              Mergând pe fir, ar trebui să le atribui securiştilor lui Ceauşescu, printre altele şi calitatea meritorie de căutători de perle. Numai că în loc să se scufunde în adâncuri, în mijlocul oceanului în căutarea adevărului, plonjând dintr-o barcă tremurând pe valuri şi înălţându-se apoi temători la suprafaţă, neştiind niciodată sigur dacă barca n-a fost între timp purtată de valuri, ca o coajă de nucă, departe de locul scufundării, ei strângând zadarnic în mâni scoicile culese – constat; că trebuie să despart nobleţea culegătorului, de sadismul lor rece, calculat, instrumentând imensa plasă de păianjen, diabolic ţesută, întinsă peste sufletele noastre captive, din care ei scoteau la suprafaţă doar adevărurile ce le conveneau.
             Mie mi se pare că această notă informativă, dincolo de subiectul neverosimil, poartă în ea un umor teribil, absurd, înşelător ca strălucirea unei perle neşlefuite. Poate mă înşel.

             F. 58/ 13 ianuarie 1972/ Inspectoratul Judeţean de Securitate/ Secţia XII/ Notă/ Barbu Cornel.
             Sursa informează că în oraşul Piteşti desfăşoară activitate clandestină o organizaţie formată din elevi şi eleve ai liceelor din oraş şi unii tineri care au terminat liceul. Organizaţia clandestină se numeşte „Asociaţia Albastră”, sau „Săgeata Albastră”. Membrii ei duc muncă de atragere a tineretului din liceele din oraş la acţiune de nesupunere faţă de legile statului, strângerea legăturilor cu elementele duşmănoase din străinătate, cu posturile de radio străine, cărora să le trimită informaţii pentru a denigra orânduirea socialistă din Romania.
            Din organizaţie face parte printre alţii o elevă de la Liceul Industrial de Chimie, Cârstea Gheorghe , zis Gicu, fost elev la Liceul Industrial de Construcţii de Maşini Ştefăneşti, în prezent eliminat din liceu şi alţii.
            Aceste date au fost ascultate de sursă în după-amiaza de 11 ianuarie 1972 la Librăria Eminescu, din discuţia purtată de eleva Barac Zoica, elevă a Liceului Chimic anul I, fostă elevă în clasa VIII-a la Şcoala generală nr 4, Piteşti, domiciliată la blocurile petrolului din strada Traian, cu un elev de la Liceul economic.
           I-a povestit acestuia, printre altele, că acest Cîrstea Gheorghe pe care l-a întâlnit cu câteva zile în urmă, a vrut să o atragă şi pe ea (pe Barac) în organizaţie, dar ea fiind fără tată, a refuzat fugind acasă. Spre casă, îi relata, că a fost urmărită de cineva, fie de poliţie, fie de cineva din Organizaţia „Asociaţia Albastră”.
           Când cea în cauză discuta cu elevul de la economic cele de mai sus, sursa răsfoia o carte în librărie, cu spatele la cei doi tineri, înregistrând convorbirea fără ca ei să sesizeze, discutând încet.
           Pe elevă sursa o cunoaşte din vedere./ Semnătură /Barbu Cornel/

miercuri, 27 iulie 2011

Dosarul Albaştrii _ Fondul "Liviu Rebreanu"


     Când cartea era deja finalizată, în iulie 2011, am făcut o ultimă vizită la CNSAS să frunzăresc dosarul, în speranţa că mai descopăr ceva ce era posibil să-mi fi scăpat în perierile anterioare. Am avut surpriza să mai găsesc o notă din perioada de început. Ea se adaugă activităţii laborioase de documentare a securităţii şi cu siguranţă a fost lipită la dosar, din alt fond, probabil bogat pe care încă nu l-am descoperit ce avea în vizor activitatea cenaclului “Liviu Rebreanu”. Am să o transcriu integral.

     Fila 52/ Primeşte Cpt Barbu Nicolae/ Informator Avram Ion/ Notă
            „În legătură cu activitatea cenaclului literar „Liviu Rebreanu” Piteşti, vă informez că în ultima perioadă, ca aspecte mai deosebite, a fost prezentarea unei bucăţi de proză de către Claudia Duminică şi discuţiile ce au fost purtate pe marginea acestui material. Iată despre ce este vorba:
            În conţinutul lucrării de proză se făceau afirmaţii la general, care aveau în conţinutul lor unele idei de critică socială, de denigrare a unor oameni din conducerea societăţii,  pe care îi aprecia ca insuficient dotaţi pentru exercitarea actului respectiv. Nu putem preciza din ce sursă s-a inspirat tânăra Claudia Duminică, însă cu ocazia discuţiilor pe marginea acestei proze, au fost şi păreri care au susţinut-o, şi păreri care au combătut-o cu vehemenţă. De exemplu Maiorul Vulpoiu de la Şcoala de Ofiţeri Piteşti, a criticat aspru concepţia unei tinere care poate să scrie asemenea inepţii. „Astfel de interpretări bolnave n-au ce căuta în literatura noastră”. A fost susţinut de profesorul Jean Vouiculescu, de Vasile Ghilencea şi alte persoane.
            S-au ridicat însă şi păreri care au susţinut lucrarea, arătând că cei care au combătut-o sunt inculţi, fără puterea de interpretare a noului, că tânăra e curajoasă şi dacă vor să se convingă unde este dreptatea, le-a indicat celor care au vorbit împotriva Claudiei Duminică, să citească din ultimele producţii apărute în literatura franceză. Este vorba de numitul Ciobotea care în prezent este pictor scenograf la teatrul Al Davila Piteşti. Influienţaţi de el au luat cuvântul, vorbind pozitiv şi alţi tineri pe care nu-i reţinem (ăştia eram noi, dar nu numai).
            După această discuţie cazul a fost adus la cunoştinţa organelor de partid.
            Ulterior Claudia Duminică a prezentat materialul revistei Argeş, care a încurajat-o, redactorul şef Tomozei Gheorghe apreciindu-l ca fiind bun.(Proza a fost tipărită în numărul următor). Întâmplător la revistă, unde s-a prezentat Claudia Duminică se afla şi Floru Mihăiescu (Miron Cordun), fost legionar şi membru al biroului cenaclului literar, care în faţa celor de la redacţie a felicitat-o pentru lucrarea prezentată în cenaclu, sărutând-o pe frunte cu satisfacţie.
            La această scenă au asistat: Tomozei Gheorghe, Cezar Ivănescu, Dan Rotaru şi alţii. Semnătură/ I Avram

            Notă: Materialul se verifică prin nota furnizată de colaboratorul Vladimir al org C.I. Se anexează nota în copie/ Cpt Barbu N.


Nota autorului: Se pare ca acest colaborator Ion Avram era pe mana inca de atunci cu cei de la Blogmoney, care linkeaza pe blogul meu, caci a folosit in text de 13 ori cuvantul "care", care pare a fi marfa... (!?)

vineri, 10 iunie 2011

Dosarul "Albastrii" - acatist de final

 În mintea mea rândurile ce se vor aşterne în continuare n-au cum să fie ale unui acatist. Nici Dumnezeu nu ne-a învrednicit cu harul iertării şi nici suferinţa nu ne-a putut curăţi îndeajuns de întinăciunea gândului, ca să fim mântuiţi. Îi dau dreptate Claudiei că mărturisirea poate să fie o terapie, dar rostirea ei trădează alchimia vieţii, cuvântul fiind doar un pom desfrunzit.
Am cerut tuturor înscrisuri, (note, păreri, opinii) contribuţii pentru dosar, “celălat dosar al albaştrilor”, să încropim o imagine de azi, fără mari pretenţi pentru că nici rândurile mele dincolo, nu s-au însăilat mai bine. N-am împărţit taberele, le las amestecate. Nu suntem mulţi în carte, constat, cu securişti cu tot, c-am încăpea uşor într-o biserică. Dar nu vreau slujbe, spovedanii şi solemnităţi, încolonaţi şi singuri, mărşăluind, mi-aş dori să ne oprim sub cerul liber, albastru, ţintuiţi într-o livadă de cireşi înfloriţi.
Caut lumina cuvântului de înviere, numai că bestialele flori de cireş mi-au străpuns toate simţurile. Ciuruite, organele au căpătat simţ olfactiv. Nu mai disting literele, s-au risipit parc-ar fi nişte jerbe de fluturi. Şi un pian dement, tocmai acum şi-a găsit să-şi dezintegreze sunetul clapelor în cerul îngerilor. Mă iertaţi de neputinţă eu voi alege să tac aici.

marți, 8 februarie 2011

Dosarul Albastrii. Schite de final

Există microfilm. Iarăşi am urcat scările CNSAS-ului. O doamnă amabilă de la Direcţia de comunicare mi-a dat această veste şi m-a programat pentru luni şapte februarie. Oare găsesc ceva în plus? Măcar paginile lipsă din dosar. Să am răbdare, nu mai e mult..

*

E deja luni. M-am înscris în registru la intrare şi aştept în faţa unui Canon Microfilm Scanner 800 să mi se aducă microfilmul. In sala de lectură e un aflux mult mai mare ca de obicei. 30-40 persoane din care majoritatea în vârstă. Sunt şi câţiva cercetători acreditaţi, tineri.
Cu mine o dată a intrat o faţă bisericească, un zdrahon de doi metrii vânjos  a cărui barbă falnică nu putea ascunde pomeţii obrajilor rumeni ce plesneau de trai sănătos, binecuvântat de dumnezeu. A fost condus cu politeţe şi i s-a pus un scaun mai solid lângă fratele lui Antonie Plămădeală mitropolitul ortodox al Ardealului decedat în 2005, un domn fără haină monahală aşezat în faţa  vrafului de dosare de la prima oră. Au schimbat doar câteva vorbe interesându-se unde avea parohia prelatul nostru, undeva în Ardeal, nu am înţeles prea bine, după care cu pixul în mână şi-a continuat cercetarea, captivantă desigur cunoscusem starea.
Marele preot la propriu şi-a mai fluturat un timp sutana în picioare, cu vocea limpede slobozindu-se peste capetele cufundate în ape tulburi. Fiecare cu viaţa şi dosarul lui. Nu prea-l ascultau potenţialii enoriaşi. L-am pierdut şi eu. Venise cel care mă pre-luase de la bun început, cu o cutiuţă neagră în mână. Am reusit să citesc după ce a deschis-o: Ag FI 563. Se înegrise acea parte albastră a vieţii mele.
In timp ce scotea rola din cutie, o idee mai lată decât o rolă de magnetofon, pe care era înfăşurat micrifilmul mi-a spus ceva care m-a izbit neplăcut, cu o voce mărunţită pe care iniţial mi s-a părut că n-o înţeleg prea bine.
- Stiti, am mai derulat-o odata si nu am găsit dosarul dumneavoastră. Să mai încercăm poate nu m-am uitat bine.
De unde iniţial, aşezat pe scaun, cu puţine minute în urmă, mă gândeam admirând cumva  cât de bine se organizase fosta securitata şi profesionalismul cu care aceştia au avut grijă de documente, fie ele şi fabricate am constatat uitându-mă pe ecran calitatea îndoielnică a imaginilor. Dacă mai pun la socoteală derularea foarte rapidă pe care o imprima cel care voia să mă convingă de buna lui intenţie, mărturisesc în câteva zeci de secunde am fost cuprins de dubiu. Incercam să găsesc un unghi favorabil privind la ecran, dar era imposibil să mă descurc.
- In fond, căutati numele dosarului, un număr, după ce vă uitaţi?... Dosarul se numeste “Albaştrii” şi ca titular e trecut Radu Nicolae.
- Eu caut o cotă a deţinătorului, SRI judeţ Argeş, cota 85085. Nu are legătură  cu cota CNSAS sau numărul dosarului. In mod normal microfilmele sunt aşezate în ordine, dar în această rolă nu se întâmplă aşa, poate nu e microfilmat dosarul dumneavoastră
- Dar în banca de date există!... Cel puţin aşa mi s-a spus vinerea trecută. Si în plus este scris şi pe dosar am citit cu ochii mei: „Se microfilmează!” S-a terminat derularea.
- Am să aduc şi rola cealaltă, 562.
Nu-mi convine. Deja fabric la rândul meu scenarii. Am rămas după nefericitele mele experienţe cu neîncrederea şi scenarita în sânge. Cu Măria Sa Dacă.
Dacă l-au  şters atunci?(microfilmul) de ce au scăpat filele scrise? Multe. 190. E drept că s-au mai şi pierdut.
Dacă l-au şters acum? sau pur şi simplu cineva i-a sugerat funcţionarului CNSAS să facă într-un fel să nu ajungă  microfilmul la mine. Exclus, e prea mare riscul!
Ar trebuie să constat o oarecare agitaţie în jurul meu; a venit şi cea care mi-a oferit vineri informaţia şi m-a programat pentru azi, a venit şi supraveghetorul, cel care mă cunoştea bine, ştia că doresc să scot o carte pornind de la dosar, m-a sfătuit să mai las o cerere să poată solicita SRI Argeş precizările necesare...
Nici în a doua rolă nu am gasit nimic.
- Sincer îmi pare rău! N-am întâlnit până acum situaţia

vineri, 4 februarie 2011

Un pa. Dosarul Albastrii

Azi am finalizat prima versiune a Albaştrilor. E ca si cum m-aş fi curăţat de straturile de zgură, ajungând în miezul memoriei.
Excursul n-a fost simplu ţinând seamă că viaţa mea în raport cu dosarul propus a fost încercuită de scenarişti.
Filele dosarului, cele o sută nouăzeci s-au dovedit nişte frunze  devălmăşite de clorofilă
Presate între coperţi de carton şi expuse într-o vitrină, sub umbra zidului  au strâmbat în consecinţă trunchiurile firave. Nimeni dintre noi n-a ajuns cu crengile la cer.

vineri, 1 octombrie 2010

Dosarul "Albastrii" _ fragment din carte

E un an de când am urcat ultima oară scările CNSAS. O fac din nou cu oarecare speranţă. Am bănuit când am găsit recipisa în cutia poştală că am pierdut scrisoarea mult aşteptată. Lipsisem două săptămâni din Piteşti. La poştă mi-au confirmat că recomandata mea se returnase. Nu ţineau evidenţa, nu ştiau cine era expeditorul.
La telefon o voce amabilă mi-a confirmat de la CNSAS, că sunt ceva date transmise către expediţie la sfârşitul lui Mai, dar nu era sigur dac-au fost bani pentru timbru şi expediere. Oricum dacă ajung la sediu îmi pot elibera documentul în copie.
Mă învăţase cineva să las cerere, dacă vreau sa cunosc numele informatorilor. Deconspirarea, de fapt cercetarea în teritoriu nu e atât de simplă şi durează ani.
Aştept la poartă, după înscriere, să vină cineva de la ralaţii cu publicul. Apare destul de repede o doamnă. Imi cere buletinul şi mă roagă să aştept rezultatul consultaţiei Măriei Sale Calculatorul. Pare că drăcia aia joacă cu mine în echipă. Doamna mă conduce documentată la alt birou.
“Aşteptaţi o clipă, va veni o colegă să vă preia.” Vine şi colega, e blondă, strălucitoare. N-a prins patina arhivelor. Cu un zâmbet larg îmi aduce chiar scrisoarea returnată. Semnez de primire pe recipisă şi o rog mulţumit să aştepte sa-i dau ceva şpagă, mai aveam în geantă un “Glonţ de argint”o carte recentă cu poemele mele. Savurez momentul şi cobor pe scările largi. Desfac scrisoarea şi citesc. Trei nume; mai citesc o dată. Destinul face ca această carte la care lucrez să se scrie singură. Trei nume ca un nou roman.
Marturisesc în asemenea momente, te aştepţi la surprize. Când am rupt marginea plicului îmi analizam reacţiile, mă forţam să mă comport normal. Soarele arzător în miezul zilei alungase oamenii de pe strazi, aşa că toate sforţările mele nu aveau obiect, nu mă vedea nimeni.
După impactul primei lecturi am parcurs textul sec şi dramatic a doua oară.

*

/..../Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii/ Nr P 4198/08/27Mai 2010/ Domnului Toma Ion Ionescu.
Stimate domn,
Având în vedere Nota Direcţiei Investigaţii nr. S/DI/I/1169/28.04.2010, Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, întrunit în şedinţa din data de 18.05.2010. în conformitate cu prevederile art. 1 alin. 7 din O.U.G. nr. 24/2008, privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, coroborat cu art. 28 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii adoptat prin Hotărârea nr. 1/2008, pe baza documentelor din arhiva proprie a stabilit:
 identitatea informatorului cu nume conspirativ “Walhal” în persoana numitului…
 identitatea informatorului cu nume conspirativ “Popescu Ion” în persoana numitului…
 identitatea informatorului cu nume conspirativ “Bătrânul/Brătianu Dan” în persoana numitului…
În privinţa celorlalţi informatori a căror deconspirare aţi solicitat-o, vă comunicăm faptul că investigaţiile noastre vor continua şi vă vom anunţa pe măsură ce avem rezultate.
Preşedinte DR. Dragoş Petrescu / SS/Ştampilă.


*


O să-mi permit ca aceste nume să le deconspir mai târziu, doar după ce se vor sedimenta stările mele sufleteşti, şi mai ales după ce mă voi consulta cu fratele meu asupra consecinţelor. Nici măcar Claudiei nu-i voi da deocamdată detalii, nici nu le-aşteaptă. Oricum lucrează sigur destinul, în momentele critice, pentru ca această carte să continue să prindă substanţă. Aproape că se scrie singură după cum am mai spus, şi şansele apariţiei ei pe piaţă sunt tot mai mari.

joi, 16 septembrie 2010

Dosarul "Albastrii" _ fragment din carte


                        Nu pot vorbi despre Claud, ca despre Gess, Sanda, sau Mariana Stefan. Ea era oarecum liantul, în rang doar Iordache o putea concura
Aici e treaba Claudiei să contribuie cu text. Doar am convenit cartea s-o scriem împreună.
                        Şi totuşi trebuie să povestesc un moment.
                        Doamna Duminică, îngrijorată de  timpul pierdut pe străzi în discuţii sterile cu noi se temea să nu-i aiurim odraslei sale, gândurile. Deja devenise prea independentă şi uşor irascibilă de când ne acorda atenţie. Prin cunoştinţe i-a găsit servici la Banca Naţională.
                        A doua zi. undeva în spatele ghişeelor i s-a pus în faţă un metru cub de bani. Să-i numere.     
                        Descumpănită s-a uitat în jur. Un fâşâit, şi un prelung şoptit flutura pe buzele celor 10-12 fete care, cu dexteritate începuseră numărătoarea ca nişte veritabile devoratoare de bacnote. Şi dintr-o dată, cu vocea ei cristalină, rar şi apăsat ca un metronom se porni Claudia: unu, doi, trei…clar, să se-audă din fundul sălii, cum învăţase ea pe scenă. Ca la comandă fetele s-au oprit întorcându-şi privirile nedumerite şi urmărind sincron mingea de ping-pong. Şapte, opt…şi imediat se surpă zăgazul unui şuvoi de râs nestăpânit din toate baierele inimilor ce uitaseră instantaneu sirul şi grija numărătorilor proprii. Aşa a sfârşit Claudia, după prima zi, cariera bancară.
                        Şi încă unul haios, la o lansare de carte a Ludmilei Ghiţescu, cu poetul Ion Bănuţă invitat special. Era pe-atunci secretar (sau ceva de genul) al Uniunii Scriitorilor.
                        Se întâmpla evenimentul la librăria Eminescu. Ploaie, vânt, frig, saracul Bănuţa  adăstase şi el, mai mult de nevoie la restaurantul Argeş, locaş de cultură în acea vreme.
                        Claudia a apărut complet chială, se tunsese zero, avea o problemă de sănătate. Ar fi putut folosi meşă, broboadă ceva…Îmbrăcată într-o fustă înflorată lungă şi cu brizbrizuri. Ce apariţie! Bietul Bănuţă, cu părul lui lung, alb, vâlvoi, pierduse primplanul. Stefan Afrimescu, ziaristul de la Atac la persoană şi poetul  de mai târziu, venise şi el cu o gagică, s-o impresioneze. Interesant, o agâţase la staţia de autobuz din faţa WC-ului din grădina publică. Ne-a prezentat-o. Biata fată, copleşită, ajungând în dreptul Claudiei ce-şi trăsese un aer sever de regină, i-a pupat mâna.
                        Banuţă, beat deschise cartea Ludmilei la-ntâmplare şi citi grav:
“Râde fluierul pe deal”, părul lui flutura zmucit…râde casa,râd copacii…râde lumea tovarăşi !
                        Eram normali pot să zic, şi râdeam pe-nfundate.

miercuri, 25 august 2010

Dosarul "Albastrii" _ Capitol fara securisti cu voleibaliste

              Ionescule , tu mergi la uzină. Acea sintagmă mi-a conturat mult mai ferm viitorul decât am crezut. Un viitor cu orizontul înpuţinat. Uneori timpul se rostogoleşte lent, poate că nici nu se rostogoleşte cu adevărat, e ca o linie dreaptă desfăşurându-se pe un arc de cer şi descriind o altă curbă specifică, din perspectivă diferită, cu înţelesuri neparalele şi inegale, dar cu aceeaşi origine, punctul de la care s-a pornit.

              Raza cercului meu de bază se întindea pe 15 km între Cartierul Trivale şi Colibaşi _ Poarta 1, într-o lume pe care aveam să o cunosc bine, ce nu m-a copleşit cu micile ei probleme, ci mai bine zis mi-a conferit o anumită valoare de întrebuinţare. N-am să descriu mecanismul, intrasem fără voia mea şi mă angrenasem în el, cu convingerea fermă că poate fi îmbunătăţit, cu fiecare înfăşurare pe partea activă a profilului în care roata dinţată trăgea pe flancuri mersul credeam eu, înainte.
              Lucram la calitate şi încercam cu echipa să-i conving pe cei peste 800 de muncitori direct productivi, cei ce contau cu adevărat la secţia Cutii de viteze ,(Aserţiunea întrutotul activistă era aruncată în faţa celor din serviciile auxiliare, inginerilor şi tehnicienilor, ori de câte ori se găsea vre-un prilej.) încercam deci ziceam, să-i conving pe operatori, cât de dezastruoasă este o abatere de profil sau elice, a roţilor dinţate, fie şi de valoarea aparent nesemnificativă a zecimilor de microni, în războiul pe care îl aveam de purtat cu industria auto a vestului cu adevărat sălbatic. Îmi plăcea jocul dea şoarecele cu elefantul. O fi fiind?...
              Fidelitatea şi justeţea aparatelor de măsură şi control din dotare, am învăţat să o măsor cu timpul, nu mi-ar fi dat dreptul la certitudini şi elocinţă, dar s-a dovedit mai târziu că insistenţa mea a lucrat benefic creind deprinderi. Am fost printre cei dintâi practicieni ai controlul statistic în uzină, etalând la posturile de lucru fişele de relevare, uşor modificate de mine pentru a reprezenta vizual, direct şi semnificativ graficul dispersiei valorilor, cu limitele de toleranţă prestabilite, iar ulterior cu limitele calculate ale capabilităţii proceselor. Clopotul lui Gauss căpăta înălţime în detrimentul împrăştieriidispersiei) cu fiecare săptămână de experienţă. La început graficele erau completate de controlorii din echipa mea. Ei treceau din oră în oră, luau o piesă direct din utilaj, o măsurau si înscriau valoarea obţinută la măsurătoare, haşurând coloana care corespundea cotei realizate.
               Nu a fost deloc uşor să-i determinăm pe muncitori să îţeleagă rostul acelor hârtii. La început le murdăreau precum nişte copii, demonstrativ, cu uleiul de pe mâini, parcă în ciudă, susţinând că e sclifoseală de birocrat şi pierdere de vreme.
               Mai târziu muncitorii au învăţat să-şi completeze singuri fişele, corect, înţelegând importanţa acurateţii demersului şi intervenind la reglajul utilajelor atunci când valorile nu erau centrate către linia lui 0. Şi-au confecţionat singuri panouri de afişaj, au găsit locuri potrivite de amplasare, vizibile. Era munca lor şi o scoteau în faţă cu mândrie.
              Iniţial am fost privit ca un fel de zbir, n-o făceam cu plăcere, dar simţeam că e necesar. Nu iertam rebuturile de orice fel, dar mai ales intenţia de a păcăli cu tot dinadisul a unora, şi profitam întotdeauna de situaţiile ivite ca să dau exemple. Unii reglori organizau adevărate comandouri şi în clipele de neatenţie introduceau în montaj containere cu piese neconforme. Erau piese cu abateri mici, nu se putea vorbii de ceva care punea în pericol functionabilitatea produsului final. Se punea în pericol doar rigoarea şi o disciplină tehnologică prestabilită, un mod de lucru care trebuia implementat obligatoriu dacă doream performanţă. Normal, trebuiau intocmite derogări şi după analiza tehnică, piesele se promovau ca produse derogate şi erau supuse unei urmăriri speciale a comportamentului lor în exploatare.
               Mult mai tarziu cand Renault-ul a revenit si ne-a aşezat pe o nouă treaptă de dezvoltare, nimeni dintre operatorii din Secţia Cutii de viteze nu s-a mirat când a văzut autoturisme întregi finalizate aruncate la rebut pentru o simplă zgârietură sau viciu de vopsire. Politica îmbrţişată de mine instinctiv, cu consecvenţă îşi dovedise utilitatea.
               Realitatea e că, de cele mai multe ori ideile puse în practică de echipa de calitate pe care am condus-o o lungă perioadă, izvorau din discuţiile îndelungi pe care le aveam cu o serie de ingineri tineri şi capabili veniţi direct de pe băncile facultăţilor al coror nume îl aştern cu multă consideraţie în pagină:Ivan Constantin, Voinescu Gh, Vasilescu Sergiu, Păun Oliviu . Toţi de altfel au ajuns manageri de intreprinderi, în diverse etape şi pe toţi îi salut cu respect pe unde vor mai fi.
               Mi-a venit în minte o întâmplare şi culmea şi numele ministrului în faţa căruia am comis-o. Tocmai eu care făceam vorbire totdeauna de corectitudine şi principii. Într-o după amiază, la schimbul doi, l-am zărit pe directorul general Nicolae Matea însoţind, mi-am dat seama după atitudine un demnitar de rang înalt al regimului, surprinzător înbrăcat în ţinută lejeră, fără cravată şi costum aferent. Directorul m-a chemat cu un semn şi a făcut prezentările: “Tovarăşul ministru Aurel Costea, şi seful de schimb de la calitate. Hai să mergem pe linia de arbori ambreiaj!” a fost îndemnul după strângerea protocolară a mâinilor. M-am conformat şi ne-am oprit la utilajul care, după cum mi se ceruse, aleza un diametru de 5,5. Avusese loc în reţea un incident din cauza unui ştift ce căzuse din alezajul respectiv. Cutia de viteze a unei Dacii s-a distrus în plin trafic, dar din fericire accidentul n-a avut urmări tragice. Mi-am dat seama că ministrul nu era venit cu pluta, şi că avea habar de industria prelucrătoare după cum îmi punea întrebările. Am prins o piesă din flux pe dispozitivul de control şi, ceasul rău, (nu ceasul comparator care indica acea poziţie necomformă, celălalt de sub tâmplă) a declanşat deja alarma. Ce puteam face, am simţit privirile panicate ale directorului meu general şi am preluat întreaga responsabilitate. Cu voce sigură i-am explicat ministrului de ce este nevoie de etalonarea mai întâi a dispozitivului de control, intrând pe teritoriul explicaţiilor fidelităţii şi justeţii măsurătorii, mi-am spus zelos poezia până l-am plictisit, în timp ce rapid am potrivit ceasul comparator în aşa fel încât piesa să apară conformă cu documentaţia. Mi-a ieşit. Putea să iasă şi prost. N-am fost mândru de mine când am ridicat o primă directorială de la casierie în săptămâna următoare, dar nu mi-a căzut rău..
               Şi altă întâmplare. Înainte să cumpere, francezii au făcut în uzină o serie de audituri. Printre altele ne-au solicitat înregistrări(date statistice) privind controlul danturilor. Directorul de atunci al ECMA una din cele 7 societătţi în care se divizase uzina, Păun Oliviu mi i-a adus mie pe cap. “Ioane!…” şi-a continuat cu o sintagmă scurtă gen pe ei pe ei pe mama lor, dar mult mai aproape de origine ce începe cu litera f…de la franceză. “Şefu, dar eu nu ştiu bine franceza…” Cu atât mai bine, că-i dai în bărci, şi eşti sigur că nu-ti scapă nici vre-o perlă pe gură.” Responsabil cu perlele era taman dânsul. (Se pare că unul dintre francezi chiar ştia româneşte şi directorul Păun Oliviu n-a rezistat mult, după ce ne-au luat în primire.) “Şi ai de grjă să nu oboseşti prea tare că diseară vi la mine acasă şi mergem la curve. Curvele erau voleibalistele de la Clubul Dacia pe care ECMA le sponsoriza cum se cuvenea pe-atunci, iar Paun Oliviu era tatăl lor, aproape la propriu. O să revin desigur.
               Cât priveşte roţile dinţate, tocmai finalizasem un studiu pe o perioadă mai lungă, urmăream deformaţiile elicei şi profilului după tratamentul termic. Ar trebui să explic cumva pentru cititorii care nu au avut de-a face cu industria că după ce se prelucrează o roată dinţată, ea trebuie trecută prin foc în cuptoare cu temperaturi înalte de peste 1000 de grade Celsius, pentru că astfel se măreşte rezistenţa materialului. E un principiu pe care l-au descoperit probabil marii gânditori de-a lungul vremurilor, nu ştiu dacă printre ei se afla şi Gânditorul de la Hamangia, dar cu siguranţă contribuţia protocronistă a poporului nostru trbuie să se afle pe undeva şi în acest domeniu.
               (Desigur, cititorul e mult mai edificat acum asupra procesului tehnologic al roţilor dinţate şi putem comunica de la egal la egal în cunoştinţă de cauză în continuare.)

Dacă eram specialist în ceva, nu în danturi, eram în grafice. Le făcusem de aşa manieră încât vorbeau singure. Nu ne-a trebuit translator. Aplicam împreună cu tehnologii corecţii la ascuţirea şevărelor(şevărul e o sculă de tăiat danturi), dacă observam o anumită tendinţă de deformare în tratament.
              Francezilor le-am făcut o impresie deosebită. Nu ştiu dacă am grăbit cumva decizia cumpărării platformei industriale, dar sigur i-am lămurit că, nu numai că sigur coborâserăm din copaci, tehnic vorbind, ci că noi chiar puteam urca în copaci… cu liftul.
               Seara m-am dus întradevăr la sală cu Paun Oliviu, să văd o partidă de volei şi să-i povestesc cum îi lăsasem mască pe franţuji. E aici loc să explic şi de ce-l iubeau fetele, voleibalistele pe Papy. O poveste frumoasă aprope neverosimilă . Intr-o iarna aspră, la Vaslui a organizat răpirea celor cinci moldovence, încă eleve de liceu împreună cu antrenorul Văraru, cel care le formase.
               In sărăcia de-acolo, bieţilor părinţi, pe lângă asigurările aiuritoare că fetele dacă merg la Clubul Dacia vor devenii campioane mondiale, le-au prins bine grămăjoarele de bani rătăcite printre cănile cu vin din care se gustase pe îndelete.
               A trebuit la un moment dat, în viaţa reală de neimaginat, ca fetele să fie înfiate, un matrapazlâc pentru ca Ministerul învăţământului să se lase păcălit şi să aprobe transferul. Astfel că, la nivel de directori, cinci la număr, fiecare si-a mai trecut în acte câte un vlăstar, de fapt o prăjină, dar, tot Oliviu era tatăl lor, că doar el era singurul cu mălaiul..

Fata din imagine sa fie una dintre cele 5 fete ?... Cu siguranţă ei i-am luat primul meu interviu de reporter sportiv. M-a ferit dumnezeu să ajung totusi reporter...  1046-211614-elenabutnaru.jpg

joi, 29 iulie 2010

Dosarul Albastrii - Capitolul...

            (Deci ne-am convertit în informatori ca Nae. Unii. Or mai fi?... Alţii ne-am ascuns, ne-am izolat, ca mine, ne-am chinuit sã uitãm, am întors filele. Nu se putea. Nu te lãsau sã scri ce vrei tu în paginile libere.

            Personal am crezut cã mã pot reinventa la uzinã. M-am topit în mase. Masele, oameni cumsecade cu grijile şi necazurile lor. În locul versurilor curând am început sã scriu dãri de seamã, mai întâi la UTC. Intradevãr UTC-ul mã reprimise ca membru, nestatutar, dupã şase luni de la excludere. La un an, colegii m-au ales secretar UTC pe o secţie cu peste 1700 de salariaţi.
            Aspiraţiile înalte le-am şters din memorie. În locul spectacolelor de teatru visate mi-am fãcut o brigade artisticã, la secţie cu care am colindat toatã ţara în concursurile “Cantãrii Romaniei”
            Mã invârteam într-o lume micã cu satisfacţii şi împliniri pe mãsurã. Am fost primit în partid, apoi ales secretar al unei Organizaţii de bazã. Mi-am întemeiat familie. Munceam conştiincios, toţi mã apreciau. Uitam cu sârg lucrurile mari implicându-mã în cele mărunte. Imi aduceam aportul la împlinirea tipologiei omului nou. Pirdusem aspiraţiile universitare, pãstram ascuns doar visul unui Stefan Ghiorghiu, existând posibilitatea practicãrii ulterioare a ziaristicii
            Zona aceea tulbure ştearsã din minte, se întinsese însã ca o patã de cernealã albastrã vãrsatã pe foile dosarului meu. “Ionescule intrã în rând! Trageţi capul!” Mult mai târziu, prea târziu se pare s-a vrut totuşi sã se facã dovada spãlãrii “pãcatelor de tinereţe” şi am fost trimis la Scoala de partid de un an de la Craiova. ( Mi se promitea la intoarcere si un apartament nou cu trei camere, crescuse familia,rangul, pretenţiile)
            Un bun amic Bulearcã mi-a zis la plecare, eu cumva mândru nevoie mare cã prind ultimul tren; “ La cât de ghinionist eşti ai grijã sã nu sarã trenul de pe şinã!”E autentic. Era toamna lui 89. Cãtã dreptate avea, a sãrit…poate revin. Nu , nu revin, mai bine acum, să descriu măcar o secvenţă.)

*
            Scoala de partid de pe Brestei era bine organizată. Ca o cetate înconjurată de ziduri, separată de colcăiala obişnuită a mahalalei, îşi umplea curtea interioară, din două în două ore în pauzele dintre cursuri, cu oameni în general maturi, îmbracaţi în costume şi cu cravata aferentă. Erau acolo primari de comune, secretari de comitete de partid, sau organizaţii de bază din mari intreprinderi. Nu-i obliga nimeni să poarte uniformă. Era doar respectul.
            Norocul, pentru a destinde atmosfera altfel destul de sobră, şi a mai deschide culorile, erau apariţiile celor câteva tinere fete de la Scoala de UTC, cu aceeaşi locaţie, în jurul cârora se organizau grămezile spontane.
            Pauzele scurte măturau curtea disciplinat, nu atât de dificil ca într-o şcoala cu elevi normali, uitaţi ici şi colo, pe terenurile de joacă, sau sportive. Nu era cazul. Aveam de toate în teritoriul delimitat (privilegiat). Sala de mese cu cantină proprie bine aprovizionată, bufet cu produse alimentare la preţuri rezonabile, de unde sâmbăta când plecam acasa cumpăram alimente pentru familie, altfel de negăsit în galantarele mai mult goale ale acelor vremuri în care făceau epocă adidaşii şi tacâmurile de pui, şi acestea sub dictatura cozilor nesfârşite. După amiezele le petreceam tot în sălile de studiu. Rămâneai în cameră doar cu învoire specială, dacă erai bolnav. Seara, în mod organizat vizionam un spectacol la teatru sau la operetă, instituţii cu care şcoala avea contract. (Frumoase seri, dincolo de culturalizarea intensivă!)
           Camerele cu două sau trei paturi ofereau condiţii întru totul decente. Despre programa de studiu , neinteresant, nu are relevanţă pentru subiect, în orice caz trebuie spus, nu toţi profesorii erau dogmatici.
           Dar, practic am făcut această divagaţie, doar pentru săptămâna timişoreană a revoluţiei. Nimic nu a pătruns, surprinzător dincolo de zidurile cetăţii. Ne aflam într-un teritoriu interzis. Zvonurile parcă au fost restricţionate în cabina portarului speriat şi el de pistolul de la şold. Craiovenii externi, toţi cei care plecau acasă după cursuri, nici chiar ei nu au mai intrat pe poartă, sigur speriaţi de evenimente.
            Era imposibil totuşi, să nu se fi aflat şi în interior, dar cursanţilor cred le era frică să discute între ei, erau la mijloc vieţi omeneşti, sistemul avea desigur ochii şi urechile larg deschise.
            Cu o seară înaintea mitingului din 22 Decembrie, în curtea şcolii s-au petrecut lucruri greu de explicat. Directoarea, o persoană respectabilă cu haina cernită de puţin timp pentru soţul ei, jovială cum n-o mai văzusem, în mijlocul cursanţilor arăta dintr-un album poze din timpul studenţiei ei de la Moscova, unde era alături de Gorbaciov si de Ion Iliescu despre care avea numai cuvinte de apreciere. Nu a pomenit nimic despre timişorenii împuşcaţi în stradă, doar a făcut aluzii limpezi la faptul că Ion Iliescu era pregătit merituos pentru viitoare funcţii de conducere în partid.
            Mărturisesc recunoscându-mi infirmitatea politică, prima oară auzeam acel nume. Contextul l-am reevaluat mai târziu, atunci când preşedintele Iliescu susţinea cu tărie că nu l-a cunoscut niciodată pe Gorbaciov. Directoarea, al cărui nume îmi scapă, pe care n-o mai văzusem la taifas cu aşa un număr imens de cursanţi strânşi ciorchine în jurul ei, ne-a anunţat că a doua zi îl vom avea musafir pe Traian Stefanescu primul secretar al judeţului ce ne va ţine o prelegere în amfiteatru. Ajunşi în cameră, deja realitatea ne prinsese din urmă, răbufnise. Făcusem legăturile, şi în plus circula zvonul că Traian Stefănescu vine cu arme, noi fiind cei mai legitimi apărători ai regimului şi valorilor sale, urma să fim trimişi la Timişoara. Noaptea s-a scurs ca şi altă dată, într-o totală dependenţa de trezie.
            Dimineaţa majoritatea profesorilor nu s-au prezentat la ore, şi nici Traian Stefanescu nu şi-a mai făcut apariţia. In fiecare sală de curs a fost adus un televizor şi cu toţii aşteptam tensionaţi începerea mitingului anunţat al lui Ceauşescu. De la primele semne de panică în mulţimea din piaţă, am ştiut că s-a sfârşit totul. Deraiase trenul. Am vorbit cu Giorgică Mănescu să escaladăm gardul, văzusem dimineaţă porţile încuiate cu lacăt. Am riscat , fără geamantanele cu lucrurile personale care desigur arn fi bătut la ochi. Alergam pe străzile ce începuseră să freamăte în Craiova. La geamul unei vitrine în ecranul televizorului, aprope de gară l-am zărit pe Dinescu. Orice s-ar spune Dinescu şi-a asumat un risc adevărat, n-a sărit gardul ca noi, de frică. La gară trenul spre Bucureşti a plecat normal, am cumpărat chiar şi bilete. In tren au fost oarece probleme. Într-un compartiment un aparat de radio portabil izvora panică. Locomotiva s-a oprit de nenumărate ori, claxonând în neştire pe parcurs, în afara opririlor din gări. Nu mai era nici un conductor, pe cine să întrebi ce se întâmplă. Giorgică a venit cu ideia să aruncăm pe geam legitimaţiile de la şcoală, erau roşii, dacă vin revoluţionarii şi ne controlează. Nu le-am aruncat. Păstrez legitimaţia şi acum, dacă nu mă înşel mai am chiar şi carnetul de partid. E întâmplarea mea până la urmă.
            Să mai povestesc cum după două luni, cu soţia, de gura ei, am revenit în Craiova pentru a-mi recupera geamantanul cu haine, şi că eu, neavând curaj am aşteptat-o în capătul străzii necrezând că dispăruse portarul cu pistolul lui din poarta cetăţii?…

duminică, 27 iunie 2010

Dosarul Albastrii - Capitolul...

       Am recitit câteva pagini înapoi, din carte. Mi se pare că nu se alcătuieşte aşa cum doream, şi cum ar fi potrivit. Personajele albastre, adică noi, sunt încărcate cu o doză destul de mare de ceaţă şi suspiciune, sunt analizate pe toate feţele şi o anumită tensiune negativă înfloreşte printre rânduri, ca un perete bătut insistent de ploaie, pe la colţurile căruia se insinuează igrasia.

       Iar partea cealaltă, a securităţii, către care normal, ar fi trebuit să fie focalizată o lumină mai rece, mai dură, e doar o masă amorfă e drept cenuşie, lipsită de siguranţa privirii chirurgului ce străpunge pielea cu fracţiuni de secundă înaintea bisturiului, trasând apriorii imaginara hartă a inciziei. Poate că din cauza repulsiei pe care am avut-o dintotdeauna pentru morţi, (tata a murit când eram copil) nu am putut privi, nici într-un film real şi cu atât mai puţin în carte, o disecţie pe cadavre.
       Unde au dispărut zâmbetele, feţele senine, deschise, predispuse să nu piardă scăpărarea unei idei, străfulgerarea unei metafore, represiunea unui sentiment ce te-ar fi putut trăda dacă partenerul sau partenera te-ar fi privit dincolo de vorbe?...
       Unde a dispărut încrederea?
       Mariana Ştefan obisnuia să-şi sprijine culcată pe umarul meu, învălmăşeala gândurilor şi dintr-o dată parcă prin părulul ei bogat, vălurit, apele se scurgeau liniştit sub muselina uşoară întrezărind prundişul pulpelor albe, lungi, abandonându-se mangâierii din vis. Tăcea aşa de frumos! Se cuibărea în tăcere abandonându-se probabil iubiţilor ei secreţi.
       Şi acel Nae, impetuos, naiv.
       Iordache, lunecos ca lumina unui opaiţ, licărind doar atât cât să întreţină misterul.
       Gess, ca o flacără vie arzând lângă staţia de benzină_sub 18 ani.
       Şi fără-ndoială Claudia, fata dintre cele două chepenge. Pe care să-l deschizi mai întâi?... Nu aveam curajul şi nici discernământul să privim în adânc.
       Răsturna cu un sunet de flaut concertul înalt al viorilor, sau se alinta ca o pâpădie în bătaia vântului dirijându-i aleanul, mai dinspre sud, s-au din nord, după cum îi dicta sensibilitatea scheletului ei de femee, din care zăpăcise Dumnezeu o coastă când a fost să fie.

miercuri, 23 iunie 2010

Dosarul Albastrii - Capitolul 12 - Flashuri

                   Au venit din nou, era în 15 noiembrie, ne-au urcat în maşini. De data asta ne-au dus într-un loc cunoscut, public. Casa Tineretului. Lume multă, forfotă, spectacol mare. Ne-au urcat pe scenă. Gess a leşinat.

                   Erau din şcoli, facultăţi, întreprinderi. De la Argeşeana, Cauciuc, Petrochimie. Au fost aduşi cu autobuzele. Tot activul. Se uitau la noi ca la pensionarii unei grădini zoologice.
*
                   Filă din dosar nr 91/Consiliul Securităţii Statului / Inspectoratul de securitate jud.Arges /Strict secret / Către Consiliul Securităţii Statului/
                   Conform aprobării dumneavoastră, în ziua de 15 noiembrie 1971 a fost pus în discuţia publică grupul de tineri denumit “Albaştri” din oraşul Piteşti – Iordache Vasile, Radu Nicolae, Voicu Aglaia, Ionescu Toma Ion, Cârstea Gheorghe, Duminică Claudia, Bădescu Georgeta, Pia Alexandrina .
(Mă opresc aici pentru că trebuiesc făcute cel puţin două precizări: 1). Confruntând tabelul din procesul verbal al “flagrantului” cu inşiruirea din raportul de faţă se constată uşor că doar cinci nume din opt se regăsesc în ambele situaţii. Au dispărut din flagrant Costea Teodor, Stancu Constantin şi Călin Vlasie, ai căror părinţi erau, sau aveau legături cu sistemul, şi au apărut nume noi precum Iordache Vasile, Claudia Duminică şi Pia Alexandra, nume de altfel din grup. Există şi o ciornă ataşată în dosar pe care apar în plus Virgil Diaconu şi Herţoiu Doru, mai norocoşi, negăsiţi probabil la domiciliile lor în noaptea respectivă. Şi, 2). La dosar sunt de fapt două rapoarte identice făcute de Colonelul Mincu. Din cel de-al doilea este scoasă doar sintagma, “cei de mai sus au fost lucraţi în dosar de urmărire informativă”, după care se continuă în amandouă, “iar în seara zilei de 9 octombrie 1971, sub acoperirea organelor de miliţie au fost surprinşi în flagrant la domiciliul numitului Radu Nicolae…” De ce s-au ruşinat organele să amintească “urmărirea informativă”?... Să nu se facă de râs, au primit dispoziţie, dat find subţirimea argumentaţiei ?... Ce le-a diminuat avântul?… Oare desfăşurarea de forţe din “Planul de operaţiuni” militare etalate la flagrant nu era justificată ?...) Să continuăm deci:
*
                   Să continuăm deci:
                   Din materialele obţinute cu ocazia cercetării şi în timpul urmăririi informative s-a stabilit că cei în cauză organizau şedinţe clandestine, expuneau lucrări de cameră (?...)în care denigrau politica partidului, statului şi literatura romană, audiau emisiunile transmise la postul de radio “Europa Liberă”, redactau unele înscrisuri în vederea trimiterii lor sub formă de scrisori trădătorului de patrie Cornel Chiriac. Cei în cauză au adus calomnii la adresa partidului şi statului şi au comentat negativ măsurile luate pentru îmbunătăţirea activităţii ideologice şi cultural-educative a tineretului.
*
                   Huo!, auzeam strigându-se. În sală circulau poze, regizate desigur artistic, „Aceşti tineri în loc să-şi vadă de carte, în loc să-şi vadă de viaţă, când noi muncim ca să le fie lor bine, aceşti tineri...”
*
                  Cu această ocazie a fost pus în discuţie publică şi numitul Geantă Ion, în vârstă de 27 de ani, professor de limbă romană , în prezent fără ocupaţie – refuzând să se prezinte la postul ce i-a fost repartizat – autorul unei fiţuici anonime cu un conţinut profound duşmănos intitulată “ Fraţi ţărani”, care cuprinde calomnii şi afirmaţii duşmănoase la adresa regimului socialist din ţara noastră şi a comuniştilor precum şi îndemnul lui ca ţăranii să treacă la acţiuni violente în vederea schimbării orânduirii sociale şi de stat, asigurându-i că în lupta lor nu vor fi singuri, fiţuică difuzată în anul 1967 în comuna Ştefăneşti
(1967 ?... eram în 1971 Dumnezeule, patru ani de investigaţii pentru un bileţel lipit pe un stalp în mijlocul unui lan cu porumb. Cât l-or fi bătut, unde l-au ascuns şi cine l-a iertat de păcate pânã acum)
                   În scopul punerii lui în discuţie publică s-a obţinut în prealabil aprobarea tovarăşului preşedinte al C.S.S.
                  Organizarea adunării a fost făcută de către comitetul judeţean Argeş al PCR şi UTC la Casa elevilor şi studenţilor din oraşul Piteşti, unde au participat un număr mare de elevi, studenţi, tineri muncitori şi profesori.
                  După expunerea faptelor s-au înscris la cuvânt un numar de 20 persoane, dintre care au vorbit 13.
                  Toţi vorbitorii au luat o atitudine hotărâtă, de dezaprobare şi au criticat aspru persoanele puse în dezbatere, înfierând faptele lor.
*
                  “Aş vrea sã-mi exprim dezaprobarea pe care o am faţã de faptele reprobabile de care s-au fãcut vinovaţi aceşti tineri. E adevãrat cã noi azi nu ştim prea multe despre trecut, decât din auzite, din cãrţi şi din filme. Nu este posibil sã desconsiderãm realitatea contemporanã nouã, aceastã viaţã unde tineretul are un câmp atât de larg de afirmare. Cu ce aţi rãmas în minte din istoria patriei? Cu odioasa perioadã a Gãrzii de fier, a fascismului? A trãdãrii de patrie ? V-aţi transformat în nişte fiinţe mârşave, gata sã vindeţi totul pentru nimic, aţi afirmat sus şi tare superioritatea culturii strãine faţã de propria noastrã culturã, dar trecând peste toate acestea aţi demonstrat un lucru cert; cã nu cunoaşteţi profund, nici pe una nici pe cealaltã
                   V-ati întrebat vreodată, dacă faptele voastre murdare, lipsite de cea mai măruntă dovadă de demnitate umană, pe care le-ati făcut vă descalifică pe voi înşivă? Conştiinţa voastră este mai departe adormită şi nici măcar nu v-aţi pus problema existenţei ei. Aţi decăzut în ochii oamenilor şi ar trebui ca voi să vă priviţi ca atare. Cum suportaţi acest rechizitoriu public ?... Aveţi însã posibilitatea pe care v-o oferã societatea noastrã socialistã sã vã regãsiţi de pe drumul pe care aţi apucat greşit pentru a vã integra în efortul general al celor care produc bunuri materiale şi spirituale cei care asigurã zi de zi prin munca lor o viaţã tot mai plinã de satisfacţii.”(Din cuvântul citit al elevei Pudzaru Elena de la Liceul de fete Zinca Golescu din Piteşti)
*
                   “Stau şi mã uit la aceşti tineri şi nu ştiu, îmi vine sã explodez aşa ca un vulcan. Noi muncitorii nu prea avem cuvinte sã ne exprimãm mâhnirea în cuvinte radicale , dar ne-o exprimãm prin urã şi dispreţ.Vor să facă literatură? Cum să facă literatură dacă nu ştiu munca de jos, nu ştiu cum se creează în societatea asta?...Mă întreb, ar fi în stare să se jertfească ei pentru aşa ceva? Pentru ce să se jertfească? Pentru grupa lor “albastră”?...Îşi mai dau şi denumiri de culori, al căror sîmbol nu-l înţeleg. De ce nu şi-au spus smoală, sau cenuşă…”( Din cuvântul tânărului muncitor de la Uzina de autoturisme Piteşti- Stancu Vasile)
*
                   “Sunt impresionat pentru cã am posibilitatea sã vorbesc în faţa unui public atât de numeros şi în acelaşi timp sunt profund indignat cã aceşti tineri au putut concepe asemenea isprãvi incompatibile cu morala şi etica societãţii noastre socialiste. Sunt complet uluit cum de au putut sã se organizeze într-o organizaţie şi sã-i dea o asemenea denumire. Scriu postului de radio “Europa Liberã”,cu ce drept şi în numele cui?
Condamn total faptele lor şi cer şi eu ca ceilalţi antevorbitori sã li se aplice pedepse aspre şi sã fie încadraţi în lege. Din cuvântul studentului Ioniţă Petre de la Institutul de subingineri Piteşti
*
                    Claudia Duminică, familiarizată cu microfonul, îl trage din stativ şi nu-i mai dă drumul: „totul e o minciuna, e o intoxicaţie” (cu şi despre muncă ?...). Vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte ! … Nu vorbeşte prea mult…I se smulge microfonul din mânã. Se ridicã în salã Ion Popa Argeşanu, poetul încercând nedumerit sã punã o întrebare lãmuritoare. Ne ştia …Nu era pe lista oficializată a vorbitorilor. Este forţat sã stea pe scaun, nu mai încăpeau lămuriri.
*
                   Ceilalţi vorbitori au reliefat că atât profesorul Geantă cât şi “Albaştrii” sunt elemente parazitare, imorale lipsite de educaţie şi cunoştinţe politice, tineri care şi-au găsit refugiul în afara colectivităţii şi prin faptele lor au provocat indignarea celor prezenţi, cerându-se să fie sancţionaţi, scoşi din facultăţi acolo unde e cazul, încadraţi în muncă şi supravegheaţi îndeaproape de colectivele din care vor face parte.

marți, 25 mai 2010

Dosarul Albastrii - Capitolul 10 - Arestati de securitate

                În clădirea rece a securitaţii ne-au repartizat în birouri diferite, dându-ne în primire câte unui ofiţer. Eu am avut un locotenent cumsecade. Mi-a povestit ce se întâmplă. Când a venit maiorul aflasem deja câte ceva. „A recunoscut, domnule locotenent?” „Dumnezeii mătii, trădător de ţară, albaştri ai?... Vă satur eu de albaştrii!” Mi-a luat ochelarii de la ochi şi mi-a tras o palmă, cu sete, cu ură. Ce i-oi fi făcut? A mai înjurat o dată şi a plecat...

               În timp, m-am mai liniştit, obosisem, era trecut de miezul nopţii. Nici nu mi-am dat seama, scriam de câteva ore cu bună credinţă declaraţia, încercând să explic de unde putea să devină confuzia.
               Către orele două din noapte i-au adus din Bucureşti pe Claudia Duminică şi pe Vasile Iordache. Ei erau greii se pare. Pe la trei-patru, ne-au reunit într-o cameră. Un locotenent din cei tineri, Mugurel vecin de casă cu Gess a adus câteva pâini calde; era o brutărie prin apropiere. Devenisem prieteni, ne simpatizam. Claudia ne-a zis să nu vorbim că sunt microfoane. „Şi ce dacă sunt microfoane, sunt peste tot, să nu mai vorbim?...” “ Tovarăşe locotenent, cât e scorul în Cupa Davis?” ”Ne-au bătut, dă-i dracu’ dă americani.”
               Spre dimineaţă, mergând la toaletă l-am zărit pe cel cu colectivizarea legat la mâini. Se pare că filmul lor a avut o regie proastă, nu trebuia să-l vedem. S-o fi trezit comandantul?...
               Duminică, pe la zece, ne-au urcat într-o maşină un Gaz prăpădit, lăsându-ne pe fiecare la casa lui. Dar nu se terminase. Am găsit casa răvăşită. Lipseau cărţi şi manuscrise.
               Am aflat mai târziu că în acea noapte s-a mai chinuit cineva pentru noi: Augustin Z.N. Pop, criticul , el a citit toate manuscrisele noastre şi a pus verdictul la telefon dimineaţa: „Cel mult ăştia pot să strice limba, aici e tot pericolul”.(…)
               Finalul trebuia să fie apoteotic. Trebuia dat un exemplu. Tezele din iunie.(... ) Claudia m-a sunat a doua zi şi am mers împreună la judeţeana de partid să reclamăm, naivi ce eram!... Cu primul secretar a vorbit singură. O cunoştea, reprezentase judeţul la „Cântarea României” de mai multe ori, era şi frumoasă, doar cu „intoxicaţia” o cam zbârcise.
               Am fost sfătuiţi să stăm liniştiţi, pentru că „se repară totul”; şi să nu vorbim cu presa. Nu era nevoie de sfat, pistoalele ne înspãimântaserã.(…) Ce să se repare, cum să se repare şi cum să uiţi? Dar comandantul?... Uită el că a scos pistolul beat în faţa unor copii? El săracu’, oare cum se justifică? Nu vom fi oare eliminaţi, sterşi din evidenţa populaţiei> „Atenţie la maşini şi ieşiţi puţin pe stradă”, sunau avertismentele.

marți, 18 mai 2010

Albastrii - Intâlnire cu securitatea - Flagrantul

                Nae era acasă cu soţia, dar nu aveau nimic pregătit. I-am luat prin surprindere. Ne-am bucurat de revedere şi atât. Toţi banii adunaţi de prin buzunare nu ne-au ajuns să cumpărăm clasica noastră vodcă. Au mai venit încă doi prieteni. Ce puteam face? Gess (nu mai ştiu nimic despre ea) a găsit o gutuie: „o mănâc şi plecăm”. „Hai să facem un poker, sau n-ai nici beţe de chibrit?” Zis şi făcut!... Făcut doar pe jumătate, căci  în scurt timp, dintr-o dată, uşa casei (de ce încuiată?) se smulge din toc izbită cu zgomot. Apare în prim-plan o figură congestionată şi o mână tremurândă prelungind un pistol.
                 Filmul se derulează prost, cadrul se strânge, iar camera mică se umple cu zece, poate doisprezece securişti coborâţi din două sau trei maşini de miliţie. Un aparat foto cu blitz. “Aduceţi un scaun”, de unde ? înjurături; „mama voastră de derbedei”, „Europa liberă, jocuri de noroc ”… „Banii, unde sunt banii?”, şi cineva aruncând pe jos dintr-o servietă un muşuroi de bacnote! „Pozează Vasile!” „Stai, mă nu poza!” Strâng banii cu prezenţă de spirit, poate ne luăm şi noi mai târziu o sticlã cu votca, ce sticlã, o ladă de sticle... „Vă împuşc pe toţi, mă, vă împuşc”!... „Domnule comandant, ne trebuie doi martori”...Găsesc două babe, desigur… „Maică, Doamne păzeşte, ce furară copii ăştia?” „Poporul maică, pe dumneata, ţara, socialismul. S-au vândut capitaliştilor!... Gata procesul verbal?... Semnează maică!” „Nu ştiu să scriu.” „Pune degetul... Hai la maşini...Voi, în dubă, mă albăstroşilor!”

*

                Fila din dosar nr. 138/ Proces verbal/ Anul 1971,luna octombrie, ziua 09, în municipiul Piteşti./ Întocmit: Cpt. Stoica Ion, Lt. maj. Bilă Eugen şi Lt. Berechet Nicolae, (acum general fost candidat la preşedinţie).
                Astăzi data de mai sus fiind sesizaţi din oficiu, că în Şoseaua Giurgiului, nr 122 în imobilul numitei Lazăr Tudora se practică jocuri de noroc, ne-am deplasat la adresa mai sus menţionată unde în prezenţa martorilor asistenţi:
1. Jaravete Rada, fiica lui Marin şi Ştefana născută la 20 iulie 1924 în municipiul Piteşti, cu domiciliul în Şoseaua Giurgiului, nr 120.
2. Ştefana Floarea, fiica lui Marin şi Ana născută la 18 august 1901,în com. Albota, cu domiciliul în Piteşti, Şoseaua Giurgiului,nr 120 am constatat următoarele:
                În acest imobil, în a doua cameră (privit dinspre stradă în curte) am deschis uşa şi am găsit un grup de tineri care aveau cărţi (de joc)în mână, iar pe jos bani în bacnote de metal, deasemenea în cameră, mai se afla un aparat picup la care se audia muzică de jaz.( Simt nevoia să păstrez pe cât posibil exprimarea şi ortografia originală, dar vrea să aduc unele completări pentru înţelegerea exactă a poveştii. Spre exemplu sintagma „am deschis uşa”,se traduce adevărat – am smuls uşa din balamale -iar,cu privire la”, în cameră mai se afla un picup”- fac menţiunea că , acel pikup a ingheţat si acordurile Rapsodiei albastre s-au frânt sub ameninţarea pistoalelor, după pătrunderea în interior a organelor, pentru o mai bună comunicare cu noi, a vaşnicilor apărători ai democraţiei socialiste.)
               Trecând la identificarea tinerilor am stabilit că aceştia se numesc:
_Bădescu Georgeta, fiica lui Gheorghe şi Maria născută la 09 noiembrie 1952 în municipiul Piteşti, str.Viilor nr.14. (19 ani)
_Radu Aglaia, fiica lui Ilie şi Aglaia născută la 27 septembrie 1953 în com Zvariştea, judeţul Suceava, cu domiciliul în Piteşti, şoseaua Giurgiului nr 122.(18 ani)
_Radu Nicolae, fiul lui Constantin şi Virginia, născut la 3 septembrie 1951, în municipiul Galaţi, cu domiciliul în municipiul Piteşti, Şoseaua Giurgiului, nr 122.(20 ani)
_Badea Nicolae, fiul lui Petre şi Elena, născut la 3 martie 1952, în comuna Băiculeşti, jud Argeş, cu domiciliul în Bulevardul Nicolae Bălcescu, nr 20.(19 ani)
_Costea Aurel, fiul lui Teodor şi al Anei, născut la 10 iulie 1950, în comuna Tulca, jud Bihor, domiciliat în Bucureşti la căminul studenesc Complex Regie, Bloc E, camera 022.(21 ani)
_Ionescu Ion fiul, lui Toma şi al Aureliei, născut la 2 noiembrie 1948, în comuna Merişani, domiciliat în municipiul Piteşti, cartier Trivale, bloc 42, scara C, apartament 14.(23 ani)
_Cîrstea Gheorghe, fiul lui Gheorghe si Filofteia, născut la 7 mai 1952 în comuna Boţeşti, judeţul Argeş cu domiciliul în comuna Colibaşi.(19 ani)
               Toţi cei de mai sus în momentul când am intrat, adică la orele 20,15 stăteau pe duşumea, cu excepţia celor două fete, având cărţile în mână, iar banii se aflau tot pe duşumea în mijlocul lor.
La intrarea în cameră, după ce ne-am declinat competenţa, s-au executat fotografii.
               După circa 20 de minute în imobilul mai înainte citat au mai venit 2 tineri, care fiind întrebaţi asupra identităţii lor am stabilit că se numesc:
_Bărbulescu Constantin fiul lui Nicolae şi Constantina, născut la 28 noiembrie 1953 în municipiul Braşov, cu domiciliul în municipiul Piteşti, Calea Bucureşti,bloc 27,scara B,ap 1.(18 ani)
_Vlasie Călin fiul lui Hristache şi Profira, născut la 02 mai 1953, în municipiul Buzău, jud Buzău cu domiciliul în Piteşti str Hamangiu, nr 6.(18 ani)
               Din camera unde au fost găsiţi toţi cei mai sus menţionaţi s-au ridicat fotografii, mai multe acte şi înscrisuri. Pentru care am încheiat prezentul proces verbal în 2 exemplare. Semnături: Organ de cercetare. Martori. Făptuitori.
               În continuarea procesului verbal menţionăm că la jocul de cărţi a mai participat şi Stancu Constantin, fiul lui Constantin şi Aurelia născut 15 ianuarie 1951 în comuna Schitu Goleşti, cu domiciliul în municipiul Piteşti, str 1 Mai, nr 42.(20 ani)
               S-au ridicat cărţile de joc şi suma de 5 lei în bacnote de metal. Pentru care am încheiat prezentul proces verbal în 2 exemplare: Organ de cercetare Martori. Făptuitori


*

               (Ar trebui să fiu cârcotaş să nu recunosc faptul că procesul verbal e realist dintr-un punct de vedere. La percheziţia corporală s-au găsit asupra noastră în total suma de 5 lei şi 35 de bani consemnată de altfel surprinzător de corect, renunţându-se la fişicul de bani din dotarea securiştilor aruncat ca pot, miliţienii fiind se pare, mult mai corecţi sau doar circumspecţi . Reacţia celor două babe, martorii flagrantului speriate şi ele de amploarea descinderii, a fost pe măsura evenimentului. ..."Cine veniră maică la copii ăştia, americanii, apără-ne doamne de duşmani!...s-au furară ceva bieţii de ei ?” ..."Pe dumneata te furară ţaţă Floareo, pe noi toţi, ei sunt duşmanii poporului,”..."Copii ăştia?... vezi Rădiţo, ţi-am spus eu să închizi găinile seara în coteţ....)

miercuri, 7 aprilie 2010

Albastrii - Intalnire cu securitatea - Capitolul IX - Banda de magnetofon

Dosar CNSAS I204366 pag 161/ Notã / Sursa informeazã urmãtoarele : In seara zilei de 04.10.1971. a fost invitatã sã particip la întrunirea grupului “Albaştrii”, invitaţie fãcutã de Gheorghe Badea unul din membrii grupului. Aceastã întrunire a avut loc la domiciliul lui Radu Nicolae din Soseaua Giurgiului nr. 220. La şedinţã sursa a întâlnit pe urmãtorii membrii din grup: Radu Nicolae, Badea Ghe, Voicu Aglaia, Pia Alexandra, Cornel…(nume indescifrabil) şi Heţoiu Doru (student la Facultatea de drept din Bucureşti). S-a audiat muzicã, s-a jucat poker şi s-a ascultat postul de radio “Europa Liberã”. Sursa discutând cu cei prezenţi a aflat cã în seara de 09, sâmbãtã va avea loc o nouã întâlnire la care sunt aşteptaţi musafiri importanţi de la Bucureşti şi Arad …/ (Aici nota se întrerupe, intervenind tehnica specificã de înregistrare…)

*

Sectia VIII / Strict secret / Redactat de Lt major Stoian G.(Transcriere de pe banda magnetica)
/…/”Lt col Stefan”= In afarã de cei care sunt din oraş aţi cunoscut pe vreunul din Bucureşti sau din Arad?
“Informatoarea”= Eu n-am cunoscut, dar am corespondat cu ei. Sunt din Piteşti dar stau acolo.
“L”= Pe cei din Arad îi cunoşti?
“I”= Nu,nu.
“L”= Nici nu aţi purtat corespondenţã cu ei?
“I”= Ba da , am purtat corespondenţã cu ei, dar nu m-am întâlnit niciodatã. Acum vrem sã ne întâlnim. Gupul, cã sunt mai mulţi acolo, nu e numai unul…
“L”= Stiţi numele unora dintre ei?
“I”= …
“L”=Corespondenţa asta cine a purtat-o cu ei ?
“I”= Mai mult iniţiatorii: Badea ,Radu Nicolae. Cam ãştia poartã corespondenţa…
“I”= Cei de la Bucureşti sunt: Iordache, Pia, Claudia Duminica şi mai e o fatã din Botoşani cu care stau împreunã la adresa Strada Berzei nr 12. (Suntem în plinã conspiraţie, probabil ãla din strada Berzei era un” cuib”… Intâmplãtor am fost acolo o datã cu Claudia când amandoi ne încercam şansele la examen, eu la teatrologie- filmologie iar ea la actorie . Era atelierul Getei Caragiu, sculptoriţa, sora lui Toma Caragiu, cãsãtoritã cu un pictor, ce stãtea mai tot timpul în atelier, mi-a specificat ulterior Claudia, cea care-I cunoştea nu ştiu din ce împrejurãri.
N-am vãzut paturi suprapuse, arme pentru instrucţie sau vre-o bucãtãrie de campanie. In general buşteni, piatrã şi statui cioplite, finisate sau nu, împrãştiate în toate pãrţile. Arme ?...doar ceva toporişti de diferite “caliber”. Nu mi-a rãmas numele stãpânului acelui atelier de sculpturã doar figura cu barbã şi vigoarea strângerii mânii lui asprã de ţãran sadea.)
“L”= Claudia Duminicã e plecatã şi ea din Piteşti?
“I”= Da.
“L”=Tot studentã ?
“I”= Nu cred cã a luat examenul, doar Iordache a luat la regie teatru. Mai e un bãiat pe care nu ştiu cum îl cheamã. De la Bucureşti vin cei care sunt piteşteni. Se întâlnesc acolo cu cei din Botoşani şi vin împreunã.
“L”= Când aţi stat de vorbã ultima oarã cu Radu Nicolae la Prundu?
“I”= Alaltãieri.
“L”= Ce va spus ?
“I”= Mi-a spus cã sâmbãtã seara trebuie sã vin şi eu neapãrat la şedinţã, şi trebuie sã pregãtim ceva deosebit pentru cei din Arad şi Bucureşti. Urmeazã sã aduc ceapã, usturoi, cartofi, carne dacã am şi sã vin înainte de ora 19, ca sã putem face pregãtirile.
“L” = La garã se duce careva sã-i aştepte?
“I” = Probabil Gicu Badea cel de la uzinã, dar pot veni şi singuri cã “bucureştenii” au mai fost pe aici
“L”= Vorbeaţi de nişte poze, ce poze aveţi cu ei?
“I” = Da, într-o camera la şedinţã cu nişte lumânãri aprinse. Facem şi în sãmbãtã cã vine şi Geo Jugãnaru cu aparatul lui cu blitz.
“L”= Ce intenţionaţi sã le duceţi disearã ?
“I” = Am zis cã le duc usturoi şi carne, atâta a cumpãrat tata şi mi-a dat.
“L” = Tatãl dumitale ştie cã mergi la un ceai ?
“I” = I-am spus cã merg la nişte prieteni în Prundu.
/…/ “I” = Radu şi Anca locuiesc într-o camerã, sunt cãsãtoriţ de curând legitim, au un reşeu pe care se gãteşte mâncare, o bibliotecã unde îşi ţin cãrţile, scrisorile, lucrurile lor…au şi nişte picturi, iar pe jos, preşuri si o bucatã de PFL.
/…/ “L”= Cam pânã la ce orã dureazã?
“I”= O poate sã ţinã şi douã zile, dorm toţi acolo.
“L” = Ultima oarã când v-aţi întâlnit ?
“I” – Alaltãieri v-am spus.
“L” = Cine a mai fost ?
“I” = N-am fost prea mulţi; eu, unul Cornel care zicea cã e critic muzicolog, nu- l cunoşteam. E din Piteşti, solid, gras cu faţa mare, şaten şi se îmbracã cu un costum gri, are vre-o 24 de ani.
“L” = Vine şi ãsta acolo disearã?
“I” = Da, şi Sandu Ion. Pe ãsta nu l-am vãzut cã please cu vre-o douã minute înainte de a veni eu , nu ştiu de ce, trebuia sã se întâlneascã cu alţii ca sã vinã noaptea acolo. Au un aparat de radio, televizor nu. Se pune muzicã, se ascultã Europa Liberã şi când primesc scrisori de la Cornel Chiriac le citesc şi le comenteazã.
“L” = Cine poartã corespondenţa cu Cornel Chiriac?
“I”= Mai mult Icã şi Claudia Duminicã.
“L” = Işi scriu prin poştã?
“I” = Nu , prin intermediul unui neamţ, l-am vãzut prin Piteşti acum douã luni. Avea maşina opritã acolo la Muntenia. Nu ştiu ce numãr are la maşinã .(…) L-am vãzut şi trecând spre rafinãrie cred cã acolo lucreazã.
“L” = Neamţul nu a venit niciodatã la chestiile astea ale voastre?...
“I” = Nu, când aveam cenaclul la Scoala popularã de artã venea pe acolo, era în salã când recitam. Stie foarte puţin romaneşte, dar ne înţelegeam, Claudia şi Iordache vorbeau germana.
“L” = Alaltãieri practic ce aţi fãcut acolo? Aţi fost doar, Radu…
“I” = Anca , Pia Alexandra care venise din Bucureşti înainte, sã ne spunã când vin ceilalţi, Badea Gheorghe, Cornel ce urma sã revinã mai târziu cu alţii, dar eu am plecat…
“L” =Astã searã vin toţi ?...
“I” = Vin foarte mulţi, la 19 treizeci vine trenul şi pe la 20 ajung…
“L” = Totuşi alaltãieri ce aţi fãcut ?
“I” = Am ascultat muzicã, şi am vorbit ca astãsearã sã ne întâlnim la 19. Camera e cam de trei, patru metrii pãtraţi. Unii stau pe pat şi dacã n-au loc stau şi pe jos, Au un singur taburet. Astãsearã vor sã schimbe numele grupului.
“L” = Aţi vorbit şi de un statut ?
“I” =A, da.
“L” =L-aţi vãzut?…
“I” = Nu l-am vãzut…
“L” = Cine v-a vorbit de statut?
“I” = Acolo toţi …(un nume indescifrabil care începe cu V) mai mult cu ea, în orele libere cã eram colege de clasã, discutam şi despre asta. Au statut , dar nu ştiu la cine este, ori la Radu sau mai degrabã la Claudia, acolo la Bucureşti cã ei sunt iniţiatorii şi s-au preocupat.
“L” = Spune cum ai depus jurãmântul ?...
“I” = Când?… Eu eram la un cerc de muzicã, la canto, ei m-au cunoscut ş le-a plãcut de mine într-un fel, aşa…Jurãmântul mi l-am luat acum un an şi jumãtate. M-am dus la Radu, nu aici în Prundu stãtea în Ceair, pe scarã cu pãrinţii, la patru (pãrinţii erau la parter). In camera lui…nimic pe jos, era camera liberã fiincã lor nu le plãcea camera aşa aglomeratã…De fapt erau vre-o 16 când am depus eu jurãmântul. Mi-i amintesc dar nu ştiu numele complet . Am stat în genunchi şi unul a spus un cuvânt , altul alt cuvânt, apoi cu toţii.
“L” = Nu-l ştia unul pe de rost ?
“I” = Il ştiau, dar aşa se obişnuia. Cum recitau şi Luceafãrul, unul o strofã altul o strofã…Pânã mi-au spus conţinutul am stat în picioare în mijlocul lor şi ei în cerc. Au stins lumina aprinzând lumânãri. Toţi aveam câte o lumânare în mânã. Am respectat jurãmântul. Sanda Pia a fost colegã cu mine, dar acum e gravidã şi a plecat la Bucureşti. Acte imorale nu s-au întâmplat pânã acum. Am uitat sã vã spun cã şi Bãdescu Georgeta este elevã în anul cinci şi ea vine în seara asta. A mai fost şi Mariana Stefan, şi Bãdescu Marian. De anul nou am fãcut revelionul la …(indescifrabil) şi am luat noi fãinã ,ouã şi le-am dus Marianei Stefan, atunci am vãzut-o pe maicãsa. Eram eu, Radu, Geo, Marian. Nu ştiu dacã Marian e invitat disearã
“L” = El a mai participat ?
“I” = A mai participat cum sã nu, la Gess… nu venea mereu.
“L” = Elevi de liceu din oraş nu au fost?
“I” = Nu, fete au fost, bãieţi nu.
“L” = Magnetofoane nu au apãrut pânã acum?
“I” = A fost o data unul al lui Gicu, nu ştiu de pe unde l-a luat.
/…/ “L” = Dacã ţi-am da noi o poşetã cu un magnetofon te cautã ãştia în poşetã ?
“I” = Cum sã nu, mã întrebã vai de mine…
/…/ “I” = Mi-au zis sã aduc ţigãri Mãrãşeşti, fumeazã şi fetele.
/…/ “I” = In camera din faţã nu stã nimeni précis. De câte ori am fost acolo uşa era încuiatã.(probabil cu creionul desena pe o hârtie o schema cum se ajunge la Nae), Aici stau ei. Scara din pantã duce direct la camera lor. Camerele nu comunicã, între ele nu e nici o uşã. Aici stau douã fete, una e la şcoalã şi una lucreazã la Argeşana.
“L” = Vin şi fete la zaiafetul ãsta? (probabil cuvântul cãpãta semnificaţii prin inflexiunile vocii)
“I” = Eu nu ştiu /…/ aici e o grãdinã a lor, aici e dealul care urcã şi aici e calea feratã.
“L” = Proprietarul casei cine e?
“I” = E o femeie de 58 de ani. Stã la Bascov. Maicã-mea o cunoaşte./ Semnatura.

miercuri, 24 martie 2010

Albastrii - Intalnire cu securitatea - Frica -

Simt cum se instaleazã în piept ghemul fricii. Se deşirã urcându-se ca un rug sub frunte şi-n ochi. Pulsul îsi accelereazã bãtãile. Mã smulg din somn hãituit. Snopi de raze stãruie sã strãpungã, strânsura pleoapelor. Sigur s-ar putea rostogolii risipindu-se pulsul în întunericul nopţii. Mã dor toţi muşchii, pisaţi centimetru cu centimetru în interiorul infernului.
Gãndesc simplu. Dacã ocolesc barajul instalat provizoriu în dreptul şcolii, în locul unde se-adunã cele trei vãi pe care se-ntinde satul, ca sã se verse liniştit spre soseaua naţionalã, înseamnã cã îmi rãmâne timp. De ce sunt aici, ce-am sperat? Oricum vor trece la urmãtorul pas, din casã în casã rãscolind, în aşteptarea ordinului.
Mã târãsc sã aprind lumina, mã liniştesc puţin şi scriu precipitat, pe un colt de paginã poate reuşesc sã prind şi sã-nnod firele. Cunosc odaia. In patul vecin un personaj feminin, cu ascendent asupra mea şi drag, stãpâneşte mult mai bine situaţia. Taţa, mãtuşã-mea murise de mult. Silueta ei de femeie tanãrã cum n-o apucasem, povestitã doar, era mult mai înaltã îmbrãcatã în negru. Se scurge afarã pe uşã şi ascultã un timp freamãtul pãdurii în mãrginea gardului.
Doar o pãrere. Cercetasem, nu era nimic. Trecuse primejdia , pierii şi nelegiuirea crimei, trãdarii, sau ce-o fi fiind. Imaginile de groazã dispãruserã, doar golul acelor clipe apãsau mut. Oare ce sãvârşisem? memoria surescitatã nu mã ajutã. Se-ntâmplã la fel. Voiam sã uit. Pastilele recomandate de medic, dupã saptãmâni de nesomn, parcã mã trãgeau într-un loc mâlos din care mã zbãteam sã ies simţind cã mã acoperã.
Când şi când, şobolonanul acela mare alb mã fixa mustrãtor de pe chiuveta din baie, dincolo de pragul realitãţii, alergat si omorãt din fericire de vecinul meu cumsecade cu un par într-o baltã de sange.
Scurtez drumul. O iau direct peste Priba pe lângã pãdure. In şosea ar trebuit sã treacã autobuzul. Stau în margine şi mi-l pot închipui plin de securişti cu pistoale pregãtite gata sã şteargã urmele. Mã trezesc fixand, o bucatã de hârtie împãturitã scãpatã pe jos, cât o carte de vizitã, pe care sunt scrise nume, şi al meu… Ce sã însemne? O pun în geantã. Dar dacã îmi verificã geanta, ce e cu numele meu. O strãng în pumn ghemotoc şi o arunc în iarbã, departe la coş.
Se vede autobuzul. Dacã nu opreşte? nici nu e staţie…Sau e plin cu hãitaşi… Urc. Doar câţiva cãlãtori pentru schimbul de noapte, obosiţi. Mã aşez pe bancã. Adorm

Foto /bucurenci.ro/wp-content/uploads/2008/12/frica.jpg

vineri, 12 martie 2010

Albastrii - Intalnire cu securitatea - Capitolul VII- Conversatie pe mess

Nota: Sfatuit "sa fiu precaut"sa nu mai apar pe blog cu fragmente din dosarul "Albastrii' pana la aparitia cartii, m-am hotarat sa revin asupra deciziei pe care mi-o insusisem. Cafeneaua Literara a publicat doua fragmente intr-o versiune pe care o avea mai de mult...

06 noiembrie 2009
Claudia Keuterman Duminică: Ce faci Ioane?
IonToma Ionescu: Nu vreau să ies din casă , insist în a-mi consuma “tinereţea”… închis

CKD: Au fost şi tentativele altora, asupra ta, păstrezi sechelele ?…
CKD: Au vrut şi alţii să te închidă…

ITI: Păi si închişi albaştrii rămâneau liberi, conform perceptelor. Rămân albastru. (Constat cât de uşor se pot debita flecarelile pe net)
CKD: Ştii cum s-a oprit dosarul Albaştrilor?

ITI: Nuuu !!! …Dar tu, azi nu trebuia să mergi la o manifestare culturală.
CKD: Da, voi merge la o Galerie de artă, pentru a desena în grup, galeria Art of Life. Mai târziu.

ITI: Hai că m-ai făcut curios, cum s-a oprit dosarul ? (Aveam şi eu ceva bănuieli că dosarul nostru s-a oprit cumva nefiresc…)
CKD: Nichita Stănescu , Gheorghe Tomozei si alţi scriitori au avut întâlnire cu Ceauşescu. Cei doi au protestat împotriva arestarii Albaştrilor şi Ceauşescu personal a oprit totul, ca fiind un exemplu prost pentru tineret, ar fi putut şi alţii să aibă cine ştie ce idei.

ITI: Tu cum ai aflat ?
CKD: De la Nichita si Tom. (Stiam că se învârtise mult timp în cercul lor de prieteni, poate o lămuresc să dezvăluie şi în carte ceva picanterii din anturaj. La un moment dat scăpase ceva despre Mona Muscă)

CKD: Tu nu ai deschis atunci, după procesul public uşa ziaristului de la Scanteia Tineretului, dar eu da, şi acum suntem buni prieteni, şi de la el ştiu multe. (Cum să deschid prin ce trecusem vedeam pericole oriunde)
CKD: Bebe Ravescu e numele lui.

ITI: Dar ei nu mai sunt…
CKD: A fost si Cezar Ivănescu atunci la întâlnire la Bucuresti şi mi-a confirmat si el că Nichita şi Tom a pus aceasta probleme “tovarasului” Ceausescu.

ITI: Mă speriasem rău eram si fără servici în acea perioadă, de-aia nu am dat drumul ziaristului în casă.(Degetele alergau pe tastatură mai sprinţar ca oricând, iar ochii urmărind tastele, abia de reuşeau să prindă si scriitura Claudie de pe monitor)
ITI: Ai reuşit să citesti “Pro memoria”? În Cafeneaua Literară, sub acest titlu am încercat, la insistenţa lui Virgil să descriu evenimentele. M-am suspectat întotdeauna că nu sunt în stare să redau ce am trăit… (Deja alergam tastatura nu numai pe culoare diferite ci şi în sensuri diferite, parcă nu era dialog. Sesisând că deveneau mai interesante cuvintele Claudiei m-am oprit din scris ca să le prind instantaneu cu insinuarea lor pe ecranul calculatorului).

CKD: Bebe Ravescu mi-a povestit că maiorul Mincu, comandantul Securităţii Argeş a organizat un briefing (Nu ştiu dacă aşa se numea şi atunci). Au fost mai mulţi ziarişti, printre care si unul negru dintr-o ţară din Africa, pe care o vizitase de curând tovaraşul, şi acel ziarist l-a întrebat pe Mincu, ce arme au avut contrarevoluţionarii albaştrii ( contrarevoluţie…aşa înţelesese el). Mincu a raspuns, dupa o pauza mai lungă, “cuţite!... “(Trebuie să intervin în deplină cunostinţă de cauză în privinţa cuţitelor, susţinând că aceasta este o mare minciun, pentru că mi-am adus aminte, Gess a cerut atunci lui Nae un cuţit să cureţe gutuia, acesta i-a dat o custure anemică, singura din casă si Gess s-a lăsat păgubaşă, n-a mai curăţat-o)…Ziaristul i-a replicat că nu e serios, că nu se poate face o contrarevoluţie cu cuţite, drept care ziariştii au râs şi Mincu , furios, a anulat întâlnirea.
ITI: Imi dai nişte amănunte care mă tulbură şi la care nu am avut acces.

CKD: Pentru că nu ai deschis uşa ziaristului.
ITI: Casa mea atunci, păstra urmele vizibile ale trecerii securitatii.

ITI: Lipseau cărţi, manuscrise etc (Parcă văd hârtiile şi fotografiile aruncate pe jos şi cărţile împrăştiate, cele neinteresante, când în sfârşit am ajuns acasă, după noaptea petrecută în compania organelor, în draga mea cameră albastră, ce din păcate niciodată nu a ajuns să fie cu adevărat albastră)
CKD: Dacă Ceuşescu nu ar fi oprit totul, nici materialul pe care îl pregatise Bebe Ravescu nu s-a mai publicat, am fi fost cu toţii în puşcărie, nu ne-am fi putut dovedi nevinovăţia.

ITI: Am bănuit că a fost ceva care a oprit totul în acel stadiu, dar mă temeam că poate continua în altă instanţă. Nu puteam uita pistoalele ameninţându-ne, fără argumente justificative pt acest fapt. Eram sigur că vor încerca să fabrice argumente.
CKD: Mie mi-au luat într-un sac tot ce scrisesem până atunci şi desenele de icoane, sub pretextul că răspândeam religia în socialism şi de asemeni fotografiile cu “albastrii”.

ITI: Unde or fi acele fotografii că nu sunt în dosar ?
CKD: Erau fotografii cu sărbatorirea Sfintelor Paşti, garnisite cu lumânări si ouă roşii. De fapt se bănuiau a fi roşii, fotografiile fiind alb-negru. Acestea au constituit probele irefutabile împotriva noastră.

ITI: Claudia, vreau să te întreb, noi am fost a doua zi, după “demascarea publică”, eu si cu tine, la primul secretar în audienţă, sau am visat ? (Intrebarea poate deveni suspicioasă, dar chiar nu mai ţin minte, mi-este teamă deja să nu fabulez, să n-o iau razna, târziu după evenimente am fost sub tratament la LSM, am dorit să uit, uneori am reuşit, alteori nu…)
CKD: Gheorghe Năstase?

ITI: Daa.
CKD: Nu l-am găsit atunci , sau poate n-a vrut să ne primească. Ştiu că m-am plimbat pe Trivale cu el, l-am întâlnit acolo, în ziua următoare. Încercam să-i vorbesc despre noi, ocolea subiectul vorbindu-mi despre ce păţise el. Era bineînţeles informat, nu se făcea nimic fără să ştie Primul Secretar. Îmi amintesc că m-a sfătuit să nu bag în seamă Europa Liberă, fiindcă ăştia au râs şi de el că se plimbă pe Trivale în tenişi. Nu-i ia nimeni în seamă. Era frig , era singur, neputincios, n-avea tenişi… m-am lăsat păgubaşă.

CKD: Ce nu şti tu, pentru că nu am semnat declaraţia la securitate aşa cum au vrut ei, deşi m-au amenintat cu bătaia, am fost asteptată într-o seară pe stradă, atrasă în Hotelul Partidului şi bătută între viaţă şi moarte.
ITI: Vreau să te mai întreb ceva, în dosar se spunea la un moment dat, că tu si cu Ică aveaţi legături cu un cetăţean vest german, prin care trimiteam scrisori.

CKD: Nu era adevarat
ITI: Mai vorbeau de un alt grup la Bucureşti şi altul la Arad…

ITI: Au vrut să extindă...
CKD: Întradevăr cei de la Europa Liberă au comentat proza mea, dar asta nu mi se datora mie. Revista Argeş circula atunci. Ştiu că tata a fost foarte speriat dupa ce a auzit de la alţii, despre comentariile Monicăi Lovinescu în emisiunea Orizont cultural şi mi-a sugerat să susţin că nu ştiu nimic. Dar eu chiar nu ştiam nimic pentru că în acel timp nu eram fan Europa Liberă.

ITI: Eu am prins acel comentariu întâmplător, vocea Monicăi Lovinescu răsbătea(...)
CKD: Noi nu aveam un radio... capabil.

CKD: Abia mai târziu, la Bucurşti am început să ascult.
ITI: La mine în apartament era un radio. Nu-ţi aduci aminte că îl manevra Gicu Cârstea, în naivitatea lui, şi ne cam deranja. Pe vremea aia politicul pentru noi nu prea conta.

CKD: Ioane, am primit telefon, e pe drum o doamnă care vine să mă ia cu maşina să mă ducă la galerie. Proprietarul insistă să desenez acolo şi să deschid şi o expozitie , dar eu nu sunt decisă.
CKD: Îţi doresc numai bine! Mai vorbim. Pa.

ITI:Mai eşti? ...La securitate în noaptea anchetei aveau o bandă de magnetofon înregistrată la mine în casă, când întradevăr Ică, s-au eu nu se-nţelegea bine am zis că Ceauşescu nu-şi scrie singur cuvântările…
CKD: ???!! Dar ce preşedinte din lume, sau monarh îşi face singur cuvântările?...

ITI: Hai, mai vorbim !... să nu întarzii, pa.
CKD: Şi culmea, cuvântările lui Ceuşescu erau făcute la Piteşti, în unitatea militară, sus lângă cimitir, sub pământ, iar unul dintre istoricii care participau era Doru, vărul meu, azi secretar de stat în Ministerul culturii, ţi-l aduci aminte? Când Ceuşescu nu avea întâlniri importante, sau alte evenimente ce nu necesitau cuvântări, ei se plictiseau. Stăteau închişi acolo, puneau un coş la mijloc şi aruncau toată ziua cu cocoloaşele de hârtii… Baschet de nebuni

CKD: Pa !