Se afișează postările cu eticheta Lumea literaturii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Lumea literaturii. Afișați toate postările

luni, 22 martie 2021

De ziua poeziei

 

Am văzut dimineaţa

plină de mirări.

Poetul etern,

brownian în mişcări,

cu poezia în nări,  

da târcoale şi adulmeca

șoaptele.

 

Precum, la sânul matern,

prunc fiind,

răscolea ceaţa,

descoperind

în călimări ciudate

cum izvora viaţa

în laptele…

 

Cerbii și căprioarele
Scuturau roua ierbii,
amirosind a iacint,
ţintuind în copite
umbra unui sărut
oglindit în sorele
cu sclipiri de argint



Fără seamăn ispitele

pândeau din copaci…

În solul reavăn

germinau seminţele,

Dumnezeu cântărea consecinţele,

sorbind printre maci

un shot de absint

 

Postmodernistul din mine,

tristul, şi-a scos la vedere

versurile-comori

și sufletul nimb

şi, le-a legat cu eşarfă

de nori,

ca un piercing

 

oferind în leasing marfă

trupu-i semincer

îngerului, la schimb.

Uscat de vânt,

cuvânt din cuvânt,

a ajuns în cer

pământ de flori…

marți, 16 martie 2021

La răspântii

 



Această carte s-a născut din dorinţa de a da nouă făţuire unor arginturi mai vechi şi altora meşteşugite recent, pregătite să facă faţă după pandemie unei recrudescenţe a poeziei, sper. E o staţie într-un parcurs al conceptului Argintarium 2, care latră în mintea mea probabil de prea multă vreme, autoizolat în singurătate. L-am deschis la Crucea de piatră pentru că semnul acela de uitare de sine în prejma unei femei fără nume, se află întotdeauna la o răspântie de drumuri, mai aproape de Dumnezeu decât de lume. Cât de revelatoare pot fi pentru această carte, cuvintele decriptate la prima lectură şi dăruite mie de Adrian Alui Gheorghe!

”… poetul a înțeles corect: nu e un păcat să trăiești, dimpotrivă, e un păcat să nu trăiești cu toți porii inimii deschiși. Din acest motiv, două voci se întretaie în fiecare poem din această carte: una trăiește dezlănțuită, de la ”adulter” la ”schimbarea de ochi”, de la ”glezna apei” la a pipăi ”carnea umbrei” sau sânii femeii ”cu cinci sâni”; cealaltă esențializează viața și clipa, în spiritul unui Eclesiast care vorbește sieși și lumii despre ”vanitatea vanității”, fiind un fel de decont senzual al fiecărei stări.”

joi, 25 februarie 2021

Capăt de linie

 


În vremi bântuite, bucuriile sunt rare sau nu sunt deloc! Poezia e ultima dintre terapii la care poţi să gândeşti că are şansa să dea rezultate.

Nu-i uşor să iei în deşert pădurea de tristeţi, să-ţi pui masca de ceară pe faţă şi să călătoreşti singur cu poezia ta, să te bucuri de ea, când te răsfaţă, într-un tren care ştii sigur DINAINTE că nu va opri în nici o gară.

Dincolo de cuvinte, poţi să te gândeşti că totuşi  se va întâmpla undeva, cândva…la un capăt de drum, cum ar zice refrenul, un refren oarecare...

Se vede Crucea de piatră. Se fac semnale cu felinarul roşu. S-a oprit şi trenul acum…

*

„Poezia lui Ion Toma Ionescu: provoacă „floarea de suflet” din fiecare cititor”

 
    Poezia lui Ion Toma Ionescu este mesajul unui Orfeu care a privit în urmă printre degete, încălcând restricțiile, păcălind deitatea care l-a avertizat că dacă viața este frumoasă, ea este expusă, indiscutabil, păcatului. Numai că poetul a înțeles corect: nu e un păcat să trăiești, dimpotrivă, e un păcat să nu trăiești cu toți porii inimii deschiși. Din acest motiv, două voci se întretaie în fiecare poem din această carte: una trăiește dezlănțuită, de la „adulter” la „schimbarea de ochi”, de la „glezna apei” la a pipăi „carnea umbrei” sau sânii femeii „cu cinci sâni”; cealaltă esențializează viața și clipa, în spiritul unui Eclesiast care vorbește sieși și lumii despre „vanitatea vanității”, fiind un fel de decont senzual al fiecărei stări. Ion Toma Ionescu este un poet greu de alăturat vreunui curent literar actual, acest lucru conferindu-i autoritatea unei voci lirice care vorbește în mod propriu limba poeziei de azi și dintotdeauna. Uneori o face în pustiu, ca orice poet adevărat, totul e ca eventualul cititor/ receptor să aștepte răbdător răspunsul pustiului la „agresiunea” frumuseții: înflorirea cactusului care
nu își arată fața decât atunci când simte că soarele îl cercetează numai și numai pe el. Asta face poezia lui Ion Toma Ionescu: provoacă „floarea de suflet” din fiecare cititor. Cu un pic de răbdare, cititorul poate să depună mărturie că această carte se transformă, îngânând-o cuvânt cu cuvânt, într-o grădină cu flori frumoase și rare.


Adrian Alui Gheorghe

N.A. Mulţumiri, Danielei Toma, şeful de tren, lui Frederik Weerkamp, Iuliei Toma, Corinei Rezai şi celorlalţi din personalul însoţitor şi bineînţeles lui Adrian Alui Gheorghe, controlorul care a fost îngăduitor cu mine şi nu m-a dat jos din tren, chiar dacă nu aveam bilet!...

joi, 21 ianuarie 2021

59. Copacul care şi-a pierdut pădure



şi odată am surprins
un copac tembel
care şi-a pierdut pădurea…
rătăcind aiurea
desprins din rădăcini
acoperind cu umbra lui soarele
şi călătorind cu el
de la răsărit la apus în tandem
 
mă tem cu cât timpul
creştea înapoi
înnopta numai unul din doi…
 
nepregătită lumea
cu nefirescul situaţiei
s-a strâns gură cască pe străzi
şi în pieţe ca la un miracol
sau concurs de frumuseţe
ce-o mai fi cu copacul ăsta
ce se pune mască în faţa soarelui
şi se dă în spectacol
dând fiori şi îngheţ respiraţiei
 
(priveam prin geamurile
fumurii eclipsa…)
cineva să-i reteze cu securea ramurile
 
e un semn de la dumnezeu
n-a mai vrut să-şi bifeze lipsa
umbra îşi întinde
tot mai deasă corona
un linţoliu de doliu
înfricoşează planeta
doar în scorbura de-acasă
nu s-a înroşit zona
 
păsările şi-au pierdut girueta şi graiul
volbura se târăşte fără rost
peste câmpul de grâne
raiul a ajuns un iad efemer
ce ne rămâne ca să fim cum am fost...
*
Ne va rămâne
să îngropăm
rădăcinile în cer
(Din antologia Crucea de piatra)

 

vineri, 8 ianuarie 2021

23. Schimbare de ochi

mi-am schimbat ochii

pot vedea lumea
pe toate feţele…
dimineţile vin acum la cafea
în rochii de seară
şi cursul vieţii îl pot
întoarce din drum
arzând liniştit precum
o lumânare de ceară
 
 
ce bine să ai întunericul tău
de toate zilele
îl lipeşti blând pe sânii femeii
acoperindu-i deal-vale şi
iar deal-vale în cerul mâinii
măcar nu sunt
munţii stâncoşi
să-ţi zgârii palmele
şi să ţâşnească lumina
ce ochi păcătoşi…
*
Numai patria
coapsei tale n-o știu
adumbri noapte zi
 
(Din "mica antologie", Crucea de piatră)
Desen Frederik Weerkamp
 

luni, 4 ianuarie 2021

12. Peisaj marin

 

                                                                                                     Desen Frederik Weerkamp

 

12. Peisaj marin

în fereastra deschisă
cuvintele se scriu direct în mare
pe decupajul albastru
care se adânceşte sau se întinde

nici urmă de valuri
vântul îşi face cuib
potolind pe strună o muzică
ce se deschide în lumină
cum dimineţii
lanul de floarea soarelui

trupul de abanos al femeii
eliberat de mângâieri prelungi
tresare şi scutură lacrimi
de raze în mare

se arcuieşte negresa
ca o stafie dispărând în adânc
după un timp
o zăresc despicând
apa sărată
cu un crab (de perle) pe sân
*
Cum se-nlănţuie
ca o iederă ploii,
trupul tău tânăr…

(Din "mica antologie" La Crucea de piatră)


vineri, 18 decembrie 2020

Daruri de Craciun

             Cum nebunia e o stare de bine!

         Un nebun frumos, prieten al poeziei şi poeţilor, sfidând pandemia, umblă prin ţară şi împarte daruri de carte în ajun de Crăciun.  Mulţumim Romeo! Jos pălăria!




miercuri, 16 decembrie 2020

Toboşarul cu coasa(n-am gasit alt titlu)

 


Ascute moartea gura coasei

aplecată în genunchi pe ilău,

mărunţind ritmat cu ciocanul

şuieră printre dinţi, numele tău.

 

Scoate apoi de la brâu o cute,

o scutură de apa din râu

şi-o conduce pe lama tăişului,

arcuş tânguind în jumătate de cruce…

 

Nu-i mult până-n capătul locului.

Ceru-i pârjol fără urmă de nori.

Şi mândra aduce un coş cu merinde.

Întinde ştergarul la umbră-ntre flori.

 

Dar coasa abia se mai sprijină-n iarbă.

Mâna slăbeşte pe coporâie.

Dinapoi, toboşarul îşi râde în barbă

şi mă-ncearcă un miros de tămâie…

 

Dinainte, insidios ca un virus,

mă-ncearcă plăcut, un iz de plăcinte…