Se afișează postările cu eticheta Prietenii mei scriitorii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Prietenii mei scriitorii. Afișați toate postările

joi, 7 mai 2015

Prietenii mei scriitorii. Nicolae RADU

Notã: Nicolae Radu, prietenul meu albastru, a terminat a doua lui carte de povestiri. Povestiri despre ziua de mâine, întregind cumva Povestirile aproape fantastice, cartea de debut. Nu am sã fac deocamdatã nici o referire la reuşita în sine, mã bucur de ea şi atât, dar ca sã vã incit redau mai jos textul de final. Pânã sã ajungã la Editura Cervantes degustaţi la aperitiv:


Poșta redacţiei



          Amadeo Scãrlãtescu, critic literar, fondatorul revistei Promisiuni şi Certitudini, înainte de a pleca la întâlnirea cu clasicii şi modernii mai grãbiţi decât el, a cerut ca în placa de marmurǎ ce va acoperi mormântul, spre rãsãrit sã fie tãiatã o fantã nu prea groasã, ca la cutia poştalã, pentru  cei ce doresc sã-i trimitã lucrãrile lor literare. Odaia cavoului sã fie mobilatã doar cu un pupitru, un scaun şi o maşinã de scris pentru autorii care nu-şi gãsesc liniştea în cãminele lor.
          Ceea ce rudele au considerat a fi o nebunie, s-a dovedit în timp o sursã de profit, urmaşii criticului percepând o taxã, deşi rãposatul nu pomenise nimic despre acest lucru, celor care doreau sã comunice printr-un poem sau o povestire cu Scǎrlǎtescu.     
          Numãrul persoanelor atrase de dorinţa comunicǎrii cu Amadeo se îmulţea zi de zi, aşa cã rudele au devenit prin rotaţie vânzãtori de bilete şi îngrijitori ai locului. Ar fi putut foarte bine sã angajeze pe cineva, dar nu aveau încredere, se suspectau între ei ca rude, darãmite sã intre în afacere un strãin ! Taxa o mãreau lunar. Acest lucru care nu a micşorat numãrul pelerinilor, ba din contrã. Dupã o jumãtate de an de la  moartea lui Amadeo au fãcut programul de vizitare non-stop, au limitat timpul de şedere în interior la o jumãtate de orã pentru o persoanã. Datoritã numãrului mare de solicitãri, s-a trecut la programãri. Şi administraţia cimitirului a ieşit în câştig de pe urma celor care veneau la mormântul criticului. Chioşcul de la poartã a fost renovat şi mãrit, şi aşa abia putea face faţã comenzilor de cafea, ceai, gustãri calde şi reci. Pânã la sfârşitul anului urmaşii lui Amadeo Scãrlãtescu au construit un hotel pentru cei care veneau din alte localitãţi sau chiar din strãinãtate. Lângã birourile administraţiei cimitirului  s-a înãlţat o clãdire nouã cu un nivel. La parter erau un salon de coafurã şi o salã cu jocuri mecanice, la etaj fitness şi masaj. În faţa clãdirii s-a amenajat un loc de joacã cu nisip, leagãne şi balansoare pentru copiii ai cãror pãrinţi aşteptau la coadã sã ajungã la mormântul criticului. 
          La şapte ani de la moartea lui Amedeo Scãrlãtescu, rudele au hotãrât sã deschidã mormântul.Trebuiau respectate vechile obiceiuri. Au ridicat placa de beton. Spre mirarea lor, în loc de mormane de hârti împrãştiate au gãsit teancuri de scrisori în pachete ordonate pe zile, luni, ani. Pe fiecare era scris  numele adresantului, iar pe spatele scrisorii semnãtura criticului.
          O lunã le-a trebuit rudelor sã împartã plicurile celor care aşteptau rãbdãtori. Mulţi dintre ei nu-şi puteau stãpâni nerãbdarea şi deschideau scrisorile pe loc. Unii se bucurau, alţii plângeau sau îl înjurau pe critic cã nu i-a înţeles.
          Rãmãsesem singurul care nu primise rãspunsul de la Amedeo. Nu mã grãbeam. Pusesem plicul cu o zi înainte de a fi deschis mormântul.
          Când au ridicat capacul coşciugului l-am vãzut pe Amedeo Scãrlãtescu. Arãta la fel ca în ziua în care murise. Poate puţin mai palid. În mâna dreaptã ţinea o scrisoare. Era pentru mine. Soţia criticului mi-a înmânat-o.
          Cu greu mi-am învins pornirea de a deschide scrisoarea de faţã cu rudele îndoliate. Le-am mulţumit şi m-am grãbit spre casã. M-am închis în camera mea şi am deschis plicul. 

          „ Povestirile dumneavoastrã m-au mirat, dar în acelaşi timp m-au încântat. Am redescoperit frumuseţea nufãrului care îşi trage seva din mâlul depus pe fundul bãlţii. Aştept cu nerãbdare sã ne întâlnim. Pânã atunci toate cele bune.” 

miercuri, 23 aprilie 2014

La mulţi ani prietene oriunde te-ai afla!





Gicu

Dacă mă-ntorc în carte şi o fac de câte ori mă aşez să con­tinui, constat ce puţine lucruri am spus despre Gicu. Şi e nedrept. El a fost cu noi întotdeauna, inclusiv la proces, copil de trupă. Când trebuia să cumpărăm ceva, ce să cumpărăm? Cafea, votcă, ţigări, el mergea, Gicu „muşteriul".
Ne asculta atent când dezbăteam un subiect şi încerca să priceapă, se mai plictisea, e drept şi atunci, spăla ceştile de cafea, curăţa scrumierele, iar apoi „sportist" alerga în tenişi muzică pe undele radioului, oprndu-se la Metronomul lui Cornel Chiriac, încet, încercând să nu ne irite. Nu reuşea tot timpul.
Cu fetele, timiditatea lui îşi pierdea obiectul. Aici presta Gicu la turaţie maximă, dar discret, fără largă expunere. Sunt sigur că ar avea ce povesti, lucruri colaterale, colorate, cancanuri cărora în spe­cial eu nu le făceam faţă. Nu mi-a dat voie să scriu, dar mă risc, mi-a povestit ce i s-a-ntâmplat odată la mine în apartament. Avea şi el cheie, mi-a mărturisit abia acum. Eu eram la serviciu.
  Era ceva trafic în lipsă, acasă la tine.
Tocmai agăţase o prospătură. N-a mai avut răbdare. S-a oprit cu trofeul în prima cameră, jos pe linoleum, la caracatiţă(colajul din tǎieturi de ziar ce împodobea pereţii), şi când să se-nalţe cu el în glorie, în loc de imnul campionilor şi de ovaţii, dezacordată, scârţâi prelung uşa dinspre dormitor... deschizându-se larg (nu era montată de mult).
  Instinctiv, aş fi vrut să acopăr partenera cu corpul, dar am simţit cum mă răstoarnă tipa, împingându-mă şi ridicându-se goală cum o stabilise în principal natura, dar şi eu pe moment... ca o adevărată învingătoare, cu pieptul liber şi mintea fără ascunzişuri, sărind peste mine sportivă ca peste o râmă rătăcită pe linoleumul verde. Gla­surile li s-au contopit în uimire, celor două colege de profesie sau cunoştinţe ce-or fi fost, înainte ca mâinile să se cuprindă şi să-şi desă­vârşească îmbrăţişarea şi pupăturile. Nu se mai văzuseră de mult. Noi, băieţii, uşor excluşi, stingheriţi de privelişte ne-am dat mâna şi de-atunci am rămas oarecum prieten cu văr'tu Dorel. Venise să-ţi repare chiuveta de la baie...
(Fragment din Dosarul Albaștrii)

Azi e ziua lui Gicu. La mulţi ani prietene oriunde te-ai afla! Am sǎ beau un pahar în cinstea ta. Gicu e supǎrat pe mine. Se pare cǎ m-am bucurat prea tare, sau nu m-am bucurat îndeajuns, scriind câteva rânduri de întâmpinare pe blogul meu, fǎrǎ sǎ-l întreb. Publicase o prozǎ excelentǎ în revista Argeș și cum tot timpul îl bǎteam la cap sǎ-și strângǎ materiale pentru o carte, credeam eu cǎ așa am sǎ-l impulsionez. Se pare cǎ lupta lui cu necazurile și nedreptǎţile vieţii încǎ nu se terminase. Lupta lui cu balaurul continuǎ și azi, dar cu siguranţǎ va ieși învingǎtor, i-o doresc și își va gǎsi timp și pentru îndeletnicirea aceea pentru care e dǎruit. Linkul acesta vǎ poate duce în împǎrǎţia lui.
 

joi, 24 octombrie 2013

Larmǎ de carte. Neliniști. Autor Nicolae Radu



Din volumul în pregǎtire „Povestiri aproape fantastice”



       Aplecându-și capul și prinzând mâna sǎ i-o sǎrute, bine ai venit, te așteptam cu nerǎbdare, a vǎzut cǎ nu are decât patru degete.

      – Unde s-a rǎtǎcit unul din degetele tale? a intrebat-o mirat.

      – L-am lǎsat la manichiuristǎ. Eram atât de grǎbitǎ sǎ te întâlnesc, N-am mai așteptat fata sǎ termine. Am sǎ ţi-l arǎt mâine.

      Apoi, urmǎrindu-i cuvintele, a vǎzut surprins cǎ îi lipsește buza de sus.

      – O, nu te speria! Eram așteptatǎ la coafor, ora la care trebuia sǎ te vǎd se apropia, n-am avut timp s-o rujez, așa cǎ am lǎsat-o acasǎ. Ai sǎ mǎ vezi altǎdatǎ cu ea.

      Când s-a ridicat de la masǎ am observat consternat lipsa unui picior.

      – Tocmai îmi trǎgeam ciorapul pe piciorul drept când a sunat telefonul. Dispecera m-a anunţat cǎ taxiul deja sosise. Sunt atât de aiuritǎ, abia în mașinǎ am vǎzut cǎ am luat cu mine doar piciorul drept. Mǎ aștept, la urmǎtoarea noastrǎ întâlnire sǎ-ţi dai seama cǎ piciorul stâng e chiar mai frumos decât fratele lui. Zâmbii cochet.

      O privii nǎucit..

      – Nu mi-ai spus cum te cheamǎ? Surâsul vinovat, stâlcit pe buza joasǎ

      – În graba plecǎrii de-acasǎ, pentru întâlnirea cu tine, mi-am rǎtǎcit numele...