Tineretea ne-a cazut de pe umeri

REALITATEA IN HAITA

Înainte de 89, TVR devenise o institutie urâtă, pentru că tot ce mişca pe ecran reflecta o salahorie dirijată.(De cine?...) Nici o subtilitate, nu ieşea din coloană(coloana sonoră sau imagistică),marşul, redus la câteva ore, desăvârşea implacabil construcţia unui soclu, înmiit mai monstrous, prin dimensiuni, decât cealaltă construcţie, a Casei Poporului, pe care şi-o asumase direct,cârmaciul.Cele două temple au fost ridicate pentru ca în ele, nemuritor, marele strateg, lângă marea doamnă, să-şi desăvârşească şi clameze, opera.
Nedrepţi, cioclii celor doi, în Decembrie!
Dacă Televiziunea Română Liberă ne-a oripilat mult timp, umplând ecranul, dizgraţios cu prezenţa suprarealistă a cadavrelor lor, poate că trupurile celor doi ar fi trebuit purtate, şi pe culuarele lungi si neterminate din Dealul Mitropoliei, într-o veşnică recunoştinţă şi ultim pelerinaj.
Dar să revin în realitate,acolo unde doresc de fapt să ajung. Realitatea TV, pe zi ce trece seamănă tot mai mult cu televiziunea despre care am făcut vorbire până acum. Numai că realizatorii acestei televiziuni, nu construiesc nimic.
Dacă cei vechi, preţ de două ore deveniseră salahori,cu sau fără o reală convingere, la o construcţie(fie ea şi utopică),realizatorii de azi prestează cu apetenţă de dimineaţă până în miez de noapte, demolarea de dragul demolarii, la statuia Basescului, pe care cu osârdie tot ei au înălţat-o pe un postament de scânduri, la care actualul preşedinte, cu toate păcatele nu şi-a adus decât în foarte mică măsură contribuţia.
Nimic nu mişcă pe ecranul Realităţii, fără ca un rictus antibăsescian să nu ţâşnescă fulgerător ca limba unei vipere, sub zâmbetul lăbărţat al faimoaselor realizatoare realitiste.
Priviţi chipul Andreei Creţulescu, două şiruri strălucitoare de canini,sfârtecându-si propriile-i vorbe,atâta trece dincolo de sticlă.Priviţi toată haita,celelalte Andree,Prelepniceanu cu coapsa de lângă dânsul etc, macină,strivesc în gol subiectul cu o singură ţintă, totul în fabrică de la 14-16, de la 16-18,de la 18-20,de la 20-22,de la 22-24, ziua şi noaptea.
Oprţi-vă domnilor, sunteţi sper oameni cu carte,un pic de discernământ,respiraţi,faceţi pauze,altfel nimic nu rămâne.
Poate chiar trebuie ca cineva să plătească, fie, Băsescu dacă poporul vrea,nu ne îndârjiţi.
Căutaţi repere,acceptaţi slabiciuni, cultivaţi-le, pentru că oamenii nu sunt infailibili. Nici măcar dumneata, domnule Răzvan Dumitrescu, greşeala mea şi a multora cred,ai puterea să recunoaşti, fă un effort, că şi greşeala e, un punct de vedere în diversitate.
Altfel, eu însumi, cum să mă mai recunosc între oameni.

GICA

“Eu sunt două cu amândouă maică.” (Ce-o fi vrând să spună ?...)”He-hei sunt multe,o să scriu eu şi cartea noastră, cu toată viţa în ea.”
De mult complotasem cu Dan, fratimiu pe care viaţa îl făcuse istoric,dar pe care eu îl simţeam cu vână de prozator, s-o prindem o dată pe mătuşămea Gica,comunista,cea care în tinereţea ei ratase propunerea de măritiş(prea mult, ajunseseră doar la întâlniri ,nu l-a plăcut) a Ceauşescului,s-o prindem deci în zi de poveste.Era momentul, şi Dan, mă tot înghiontea pe sub masă,ca să apăs butonul de înregistrare .De unde să-l iau,n-aveam nici casetofon, nimic. Am luat un pix şi-am început să notez, ce prindeam,fragmente.
“Ionel şi Nicu erau pe front,pontonieri.Gogu ăl mai mare dintre fraţi,tot pe front şef tehnic la aviaţie.Toma, taicătu, cel mai mic dintre băieţi,pe front la transmisiuni.Tăticu, luat, cu boii din curte cu căruţă cu tot,căra alimentele printre gloanţele rătăcite în spatele frontului. Noi fetele,patru zălude, rămăsesem cu mămica acasă;ţaţă-ta Miţa, Veronica, Lenuţa si eu,mici toţi.
Venit intr-o permisie şi văzându-ne neajutorate,Gogu,speriat parcă de gând, mi-a zis:
_ Eu n-am timp,tu de duci mai întâi la madama lui Antonescu,la casa aia mare din gura Trivălii,o şti că ţi-am arătat-o. Te descurci,nu pleci de acolo până nu dă telefon maresalului şi auzi tu cu urechile tale, “vezi că vine o fată…” şi pleci la Bucureşti. Măcar unul să se întoarcă acasă, că aşa nu se mai poate.
Si m-am dus la Antonescu mamă,ţărăncuţă,m-a luat în braţe,m-a pupat,aveam cred 16 ani şi i-am povestit. În şapte zile tăticu a venit acasă, pe unde-o fi venit din Moldova, de la Podul Iloaiei cu caruţa cu boi .Niste boi mari vineţi cu coarne uriaşe.
-Îi ştiu ,i-am prins şi eu copil fiind, n-am mai văzut asemenea coarne ,pe unul î-l chema Priam,celălalt ...
-Vânătu,au trăit mult mamă,i-a luat colectivu…
Când l-am vazut pe tăticu intrat în curte am izbucnit în plans şi mândră i-am zis “tăticule eu te-am adus”…M-a luat în braţe,”Biserica mătii!, tu ai să ajungi bine când vei fi mare.”

PRIMAVARA POETILOR - PITESTI 2009

Tineretea ne-a cazut de pe umeri

Ochii pândind
la geam
în încercănata memorie…
Se clatină
noaptea
ca o leoaică
rănită,
gura-i de foc
scuipă vipere

În spatele draperiilor,
răvăşiţi,
ca două corăbii cu catargele asuprite
în ţărm,
de furnici si de greieri,
presărăm cu sare nisipul,
cât să umplem ruina,
din obositele chipuri.

Curge ora din turn.
În oglindă se lasă ziua.
Însinguraţi
ne privim;
Tinereţea ne-a căzut de pe umeri,
ca o hlamidă
a umbrei...

IAZUL ALBASTRU

pletele-i curgeau
revarsat între perne
şi sânii puiandrii de lup
cum scânceau
flămânzi

surde semnale
falangele resfirate
ca nişte petale mângâiau
rasuflarea
în rugi

aud foşnetul
de mreană al iubitei
şi şoimul din carnea mea
sfârtecându-mă
blând

aud aidoma
olarului lutul din cer
framântat între degete
pe roată
ţipând

buzele-s arse
către iazul albastru
coapsele nopti-n surpare...
se crapă
ziua

PANTECUL GOL AL TINERETII

desferecat
pântecele gol al tinerţii
încins cu litere-n
tulpini de păpădie
şi scrisul viu
ca o capcană
rostogolindu-se-ntre sâni
cu strigătul în lanţ
sorbind mirat pe buze
stropi de apă vie

si împrejur
aripi de schije
stârnite în burice
ochii mei crăpaţi
aburind...
mi-aduc aminte
cuvintele
netezind în dans
reliefuri vertije

muşc cu grjă scoarţa
copacului
inima e tot verde
doar literele
s-au ingroşat literele
si genunchii
zgâriaţi
de pietre ai cuvintelor

INCOLONATI SI SINGURI

Şiruri de oameni,
încolonaţi şi singuri,
cu feţe pustii...

Vine o vreme
când gerul ne-nconjoară
cu flori de gheaţă.

Privesc în gol şi
caut pe boltă stele.
Rar licăr nestins

Ne-au împovărat
atâtea straturi cu ierni.
Perdele de fum,

umbrele s-au scurs
în cerul încercuit.
Ninge pe suflet

FRUCTUL OPRIT

Umbra se umezeşte de noi amândoi.
Sub măceş glasul şarpelui străpunge clipa.
Chipul tău bântuit de înger
curge ca mierea în fagure


Urmele pasilor mută zarea.
Pietrele în râu clatină gleznele.
Tinereţea ca o colină de meri infloriţi
îngână în fruct lumină lină

MAIDANUL CU DRAGOSTE

Scrisura intr-un jurnalier,se pare nu e simplă.Dorinţa nu este suficientă pentru a impozita fiecărei zile, în monedă forte, taxa de trecere , care ar trebuii sa fie natural, în context,cuvântul scris.Şi de unde pâna acum aş fi putut pune pariu că în perioadă de criză banii sunt cel mai greu de stăpânit, o să trebuiască să recunosc finalmente, precaritatea raţionamentului. Dacă n-ai un cont bine chivernisit,poţi nădăjduii, funciar vorbind, ca domnul guvernator să fie cât de cât vulnerabil,adicătelea să aibă-n călcâi mărăcine ,vre-o copiliţă mai îmburuienată... Sau poţi conta direct pe Patriciu,te dai sondor şi faci offshor la Marea Neagră... Mai are şi Boc fonduri europene... Te descurci.
Dar cuvântul,cuvintele cum le legi,cum le scoţi şi de unde, că n-au acciză să-l poţi întreba pe Pogea dacă le-a prins în buget,n-au nici arme, că le-ai da pe mâna ministrului de interne,sau la justiţie ... la justiţie mai bine nu...le scapă şi iar ne facem de tot maidanul.
Asa că precum vă spuneam scrisura pe Blog nu e simplă