miercuri, 27 aprilie 2011

Pastele Bolovanilor


Am făcut sărbătorile Paştelui la Bolovani, sat binecuvântat de Dumnezeu, nu mult departe de Turnul Chindiei. Până să aflu întreaga poveste a locului, am crezut cumva că binecuvantarea  trebuie sa fi fost însoţită, de prisosul de bolovani din zonă. Constatarea ulterioară a fost că jenţile automobilelor noastre,  deviate brusc din asfaltul  şoselei la un moment dat, s-au înfundat într-o tochitură de pietriş rezonabil împrăştiată de-a lungul şi de-a latul caii de acces, către domeniile de baştină ale copilăriei lui Sergiu.
Sub bolta de frunze înverzite pe marginea drumului,  încăierate din loc în loc de  flacăra vie a florilor de cireş, se întindea liniştit, nu doar aşa un sat de oameni fără căpătâi, ci, cum am avut prilejul să constat ulterior, însăşi satul pedelizat portocaliu, intrat în memoria colectivă prin bunavoinţa şi stăruinţa aplicată a patriarhului locului, popa cu biserica portocalie.
Ca sa fiu sincer cu mine însumi şi parte din dumneavoastră  cinstiţi cetitori, trebuie să recunosc, nu se ştie atât de sigur cine va să fi fost la origini, cu binecuvântata  iniţiativă portocalie. Preoteasa, soţia popii şi primariţa comunei, ce diriguia obştea la suprafaţă, sau părintele ce-şi conducea cu fală enoriaşii, spre cele veşnice de dedesupt?!...
Drept e că amândoi sunt oameni de toată isprava, cu grijă pentru prosperitatea comunei, creştinească aplecare pedelistă şi frică de Dumnezeu.
Sergiu m-a luminat oarecum despre sat, zicându-mi că în realitatea istorică a faptelor s-a aşezat aici, unul Bolovan, colonel în armata domnească, însoţit de neamurile sale, Bolovani mai mici, atotstăpânitori în hotarele moşiei.  De la ei au devenit nu numai numele, dar şi clădirile mai răsărite în care regimurile successive şi-au tras oarece şcoli, dispensar şi alte acareturi publice.
Mărturisesc în cimitirul satului, în a doua zi de Paşti, aş fi vrut să aprind o lumânare, dar n-am reuşit să stabilesc locul a cărei cruce s-ar fi potrivit la căpătâiul Bolovanilor.
Nesincronizarea cu tradiţia locurilor, începuse încă de cu noaptea Învierii, căci se pare că ajungerea noastră nu se potrivise cu graba popii de a intra in biserică. N-am prins momentul de taină al rostirii cuvintelor magice “Hristos a înviat!” şi nici postulatul adevărului sacru, dupa care e liber la ciocnitul ouălelor roşii , dar am reuşit să iau lumină.
Două zile de pace în curtea lui Sergiu, cu gazon nivelat şi tuns ca la carte, fără îndoială mai bun decât cel de pe Ghencea.
Degeaba Becali şi-a slobozit oile, ele la rândul lor slobozind căcărezele să îngraşe terenul. Locul pare a fi blestemat de nu creşte iarbă şi nici performanţele Stelei de când a intrat în proprietatea celui mai mare fanfarun mioritic. (Vezi ultimul meci cu Dinamo)
I-am sugerat lui Sergiu  să-i vândă ciobanului pontul, reţeta proprie de îngrijire a gazonului, dar acesta nu s-a lăsat înduplecat sub nici o formă:
- Poate să-şi facă Becali autostradă personală la Muntele Atos, să planteze biserici pe marginea ei, câte goluri a marcat în cariera lui strălucită Hagi, naşul lui de cununie, nu pot să-l ajut pe papistaş să se facă baiat de oraş, Nu vreau să-şi împlinească visul de mărire.
Nu poţi să devi când doreşti
cal mustang, (nici macar)
când în înscrisuri cereşti
Esti
măgar
doar…
în rang!
Am plecat de la Bolovani marţi pe-nserate, lăsând în urmă fluturând înfrăţite, pe turla bisericii  portocalii, lânga Sfânta cruce,  drapelul tricolor şi cel al Comunităţii Europene.
Muţumim de toate domn Costică! A fost un Paşte fericit, Mai venim.

P.S. Mai pe-nserat vine si albumul!

A sosit:

vineri, 22 aprilie 2011

Un PAşte luminos!

        Caut lumina cuvântului de înviere, numai că bestialele flori de cireş mi-au străpuns toate simţurile. Ciuruite, organele  au căpătat simţ olfactiv. Nu mai disting literele, s-au risipit parc-ar fi nişte jerbe de fluturi.
Şi un pian dement tocmai acum şi-a găsit să-şi dezintegreze sunetul clapelor, în cerul îngerilor.  
Ma iertaţi de neputinţă.

P.S.
        Dacă pot îndrăzni, când clopotele vor nemuri domol în noaptea aceea de zi, înainte să luaţi lumină daţi un ocol şi bucuraţi-vă de cireşul înflorit din grădină.

Foto: Oana Cristiana Banuta

marți, 19 aprilie 2011

Cafeneaua la Simfonie sau Simfonia la Cafenea

Rezervele firii omeneşti deseori sunt incredibile. Nici avalanşa mulţimii în vremea Prinţului Dobrin, devălmşindu-se de la stadion către centru şi comentând încântată driblingul lui de vis, nu ar putea da măsură desfăşurării de gură-cască ce Duminica trecută a asediat oraşul.
A trecut şi Simfonia. M-am aflat acolo întâmplător, o coajă de nucă aruncată în spuma valului de tzunami,  încercând să descopăr plutind, inefabilul, în marea nebunie.
Nu spun că nu era!
Luni dimineaţă ieşit cu Virgil din redacţia Cafenelei, pritocind numarul 100, am fost surprins să constat pe Strada Mare că oraşul respiră proaspăt. Refacerea de după dezastru reuşise. Ca prin farmec mulţimea de curioşi, cojile de seminţe şi hartiile de pe jos, dispăruseră. Coborâţi de pe acoperişurile blocurilor porumbeii îşi reluaseră dansul lor obişnuit pe asfalt. Din păcate mimul acela de var, înalt, cu gesturi descompuse, largi, pe care ieri îl numisem Împarat al porumbeilor, nu mai era acolo în piaţă, în mijlocul copiilor.
În schimb lângă fântână, toată în alb, cu o căciuliţă argintie din care se despleteau ciucuri lungi, răsuciţi, o prinţesă cât o lalea, înpingându-şi spatele în poala bunicii, împărţea porumbeilor boabe de arpacaş. Era o zburătăcire în jurul ei ca o arteziană de aripi, o imagine splendidă ce merita a fi imortalizată, dar n-aveam cu noi ochiul magic.
Am continuat drumul înmuindu-ne sufletul în culorile petalelor de lalele ce izbucneau de peste tot  mangâiate de lumina soarelui. Ne-am oprit la magnolie. În faţa primăriei, aşezaţi pe o bancă şi am convenit că sigur, vom avea fonduri si anul ăsta pentru editarea Cafenelei Literare.
A consemnat Ion Toma Ionescu
Foto: Fleur.




sâmbătă, 16 aprilie 2011

MeetTheSun. AutoPArtret. Epilog

     Am văzut umbra desenată în piatră cubică. Altădată m-as fi măsurat cu ea. Coborâsem din tren cu gândul la Miha, simţeam nevoia să mă descarc. Am tăiat în noapte 500 de km, trează, tocmai din oraşul acela străin. Cât despre el, aveam în minte boabele negre de fasole făcute scrum pe care a trebuit să le îngrop. Voi freca desigur cu nisip imaginile. Din oboseală, oraşul adoptiv e mai şters şi laptopul atârnă greu. Ce n-aş da să mai fiu pe şezlong în grădina bunicii, lânga tufa de trandafiri, împletind coroniţa.

P.S.   Pentru mine, revelaţia acestui concurs a fost MeetTheSun.

Va invit sa cititi si PA-ul din Epilog pe celalalt blog: http://glontdeargint.blogspot.com/

vineri, 15 aprilie 2011

Tom prinţul


Se vor mai aşeza oare vremurile? Distanţele se vor fi irosit întratât încât să conteze doar clipele în desfăşurare, zbaterea inutilă într-un mediu mocirlos şi ostil în care poetul e luat în contumacie de mormoloci? Va mai izbândi Prinţul să-şi aşeze vorbele înmirezmate de măngăieri, pe oasele de argint filigranat ale poemelor, în auzul dedicat, atins de aer ca o livadă de cireşi înfloriţi? Sunt sigur că Tom cu vocea lui caldă învăluitoare  s-a retras un timp, discret, uşor nemulţumit să se rostească îngerilor până când noi ne vom liniştii                         
Ce bine că nu au venit televiziunile cu zgomotul de fond impardonabil! Ce bine că acest Fragmentarium ne-a strâns acolo la eveniment ca într-o capelă!
Au fost de faţă cu ocazia lansării: soţia, poeta şi redactorul cărţii, Cleopatra Lorinţiu împreună cu ceilalţi doi redactori, Ion C Hiru şi George Baciu, editorul Adrian Sămărescu, Dumitu M Ion, Virgil Diaconu, Mircea Bârsilă, Denisa Popescu, Ion Pantilie, Nicolae Petrescu, Vasile Ghiţescu, Octavian Mihail Sachelarie gazda, Directorul Bbliotecii Judeţene şi mulţi alţii.
Nedespărţiţi, nevăzuţi, Tom şi Nichita ascultau murmurul.
Mă bucur că am fost acolo şi vă pot oferii câteva respiraţii din carte:


          Gest

          Trec cu buzele
            Peste numele tău
            Ca peste şira spinării
            A unei Frunze.


            Un dialog

          Aşa vorbim noi, peste tranşee
            peste sahare
şi arizone
unul tace şi celălalt i-ascultă tăcerea
prin gâtul retezat
al sârmelor telefonice, sârme ghimpate

Cât a mai rămas

Cât a mai rămas din mine
depus pe fundul cuvintelor
tot mai crede că ar putea răsturna
un trup în iubire ca pe-un ceas cu nisip…

Fereşte-te

Fereşte-te, mâna mea decolorează
fereşte-te sunt leoarcă de muzică
fii cu grijă:
pot oxida oraşul

Foc mic

Când se aprind lămpile
în caravanseraiuri
când femeile imperiilor
scad calcinate
de nopţile dragostei
el singur
fierbe crini
la un foc mic,
de balegă uscată

Scriptorul

Sunt scrptorul
Staţi să-mi deschid lăzile.
Nu se vede nimic.
Sunt ca giamgiul
ce cară, cocoşat, cruci de sticlă,
dar privit de departe s-ar zice, ce şarlatan!
că transportă aer.

Sunt scriptorul,
îmi scot de la brâu, ca din maţe,
călimara şi pana.
nimeni nu-mi dă de lucru?
îmi scriu mie , scrisori
Pe care le trimit co poşta pneumatică.

Şi nici eu
nu-mi răspund.

Sunt scriptorul. Chiar nimeni
Nu are nevoie de mine?
S-ar zice că tot ce trebuia scris
s-a scris…

Gheorghe Tomozei