numărul 21 / martie - aprilie 2012 |
Magda GRIGORE
|
O
poezie sensibilă, oarecum sinusoidală din punct de vedere axiologic,
transpusă auctorial ca un ecou decodat al propriei ontologii, trăite sau
imaginate, ne oferă Ion Toma Ionescu în volumul Bursa îngerilor (Editura
Paralela 45, Piteşti, 2012). Într-un
areal populat cu oameni care tind să fie neutri, conformi şi fazi, autorul
simte nevoia să-şi populeze spaţiul cu îngeri (disponibilitate a
ingeniozităţii sufleteşti şi a regenerării fiinţiale mai degrabă, decât a
unei religiozităţi asumate), demers îndrăzneţ, provocator şi nonconformist,
la capătul căruia apar cu trup odihnitor, lunecos şi efemer poemele morgane.
Ion Toma Ionescu are momente inspirate când stăpâneşte limbajul poetic,
desemnat (dintre toate modalităţile de exteriorizare) să-l urmeze şi să-l
servească pe autor în calitate de armură strălucitoare, protectoare, în faţa
învolburatelor simţiri şi trăiri cărora fragilitatea umană le-ar putea cădea
pradă. Dacă venalitatea semenilor, jocul vieţii şi al aparenţelor, amnistiile
divine în faţa visărilor înfrânte determină un poet în general să reevalueze
imaterialitatea solidă a cuvintelor, Ion Toma Ionescu se încumetă să mizeze
senin pe prezenţa neegalată a cuvântului pentru a-şi aşterne în vers propria
aventura lirică.
Bursa îngerilor înfăţişează o altfel de agora, locul unde existenţa se (pe)trece cu moartea, unde are loc schimbul între vise şi iluzii, cu efecte permanente de valorizare umană. Viaţa este o piaţă simbolică, dematerializată, locul în care se efectuează jocul între tine şi Divinitate, între tine şi semeni, între tine (cel exterior) şi tine (cel interior). Aici se tranzacţionează, de principiu, titlul tău de om viu, singura dovadă concretă a existenţei, singura certitudine. Dar care sunt valorile de investiţie ale omului şi ce bunuri poate cumpăra el cu propriile lui bunuri la schimb, presupune cunoaştere, intuiţie, practică şi noroc. Unii reuşesc, alţii nu, poate că îngerii (intermediarii) au un rol de mobilizare şi sunt un semn pentru câştigătorii care devin ei înşişi un fel de îngeri. Acest mediu credibil, lumea, aparent liberă şi organizată este însă dominată ca orice piaţă de influenţe nevăzute, obscure, uneori fatale. Conosametul pentru toate bunurile ei generice, fungibile, are înscrisă şi permite, însă, contaminarea omului cu îngeri pe/din apele timpului, pact impus dintr-o voinţă neştiută, implacabilă.
Această
(altă) realitate îi face vizibilă poetului alunecarea îngerilor în clepsidra
dintre cer şi pământ, îngeri jucăuşi, uşori ca fulgii de zăpadă, albi şi moi
surfând în lumea reală: „în răstimpuri/ cad păsări/ una după alta/ precum
casele/ de chirpici/ înmuiate în armătură// cum să cadă/ o pasăre din cer/
dacă nu s-ar răsturna/ pământul/ din când în când/ ca o clepsidră/ cu oasele
istovite/ de viitură// şuvoaie/ de bolovani/ se rostogolesc/ pe versantul
strâmt/ cât un gât de lebădă// un lanţ de îngeri/ surfând/ supli/ se
strecoară/ bine antrenaţi// pe plaja mică/ agăţată/ în turla bisericii/ din
deal/ lustruind/ scândurile cu ceară/ încolonaţi/ aşteptăm/ bursa locurilor
de îngeri (Bursa locurilor de îngeri). Amestecul benefic de îngeri şi oameni,
vibraţia resimţită în urma iscodirii învelişului emoţiei de a-i întâlni şi
a-i cunoaşte pe fiecare şi flacăra vie a literei care pirogravează hârtia
sunt coordonatele după care poetul îşi delimitează traseul imaginar personal,
tinzând să ajungă (în)spre matca sensurilor existenţiale. El devine
conştient, prin intermediul relaţiei cu poezia şi prin deprinderea de
eliberare a cuvântului (unul din puţinele lucruri stabile aflate în graniţele
ontologiei), prelucrat în laboratorul sufletesc, de puterea expresiei şi de
forţa nevăzută (îngerească) a literei menite să (te) întemeieze dincolo de
pericole care pândesc sensibilitatea: ,,sub semnul pierzaniei/ adulmecând
rana/ vântul de sud/ picură ceaţă// lutul mă strânge/ oasele se despart/ ca
ramurile unui pom/ carnea mea/ mistuie focul// în cercuri largi/ păsări de
pradă/ pândesc hulpav// (Descălecatul cuvintelor).
Ameninţarea
este protoplasma zilelor omeneşti, iar poezia este un pact minimal de
siguranţă, un mod de îmblânzire a timpului, de aceea Ion Toma Ionescu îşi
converteşte avid neliniştea în cuvinte şi jocul literelor îi conferă inclusiv
o timidă domesticire a fagocităţii existenţiale. Ca orice fiinţă care a
apucat să guste din ambrozia poeziei, el speră să devină un solitar fericit,
cel puţin în imaginar, confecţionând din momentele existenţei semne pe care
să le lase în urmă: ,,umbra e/ dinaintea mea/ lunecând în nisipul albastru al
ierbii/ om de vânt/ fără chip/ crescut din trup// efigie/ din care timpul/ a
nivelat/ reliefurile// filă de carte/ scrisă de înger/ împingând roua/ în
hieroglife suspendate/ şi înflorind aerul/ precum coarnele unui cerb// la
capătul zilei/ noaptea muşcă din carne/ literele se întorc/ împletind pe
trup/ o cămaşă de zale/ sufletul flacără/ se zbate în colivie/ nevăzută ca o
floretă/ pasărea ceţii/ punctează-n asalt/ tuşe/ cu trandafiri galbeni (Semn
de carte).
Poetul
ca şi îngerul poate săpa fântâni înlăuntrul lucrurilor, în cer şi pe pământ,
în viaţă şi în moarte, fiind menit prin angelism să lase semn, să clădească,
asumând sacrificiul necesar: ,,într-o zi/ îngerul s-a frânt/ ca o trestie/
secerată de vânt// cer stătut/ s-a clătinat/ în adâncul/ străpuns//
desfrunzite/ de chipuri/ sălbăticiunile/ s-au ascuns/ în inima/ unui ţipăt//
oameni smeriţi/ i-au zidit umbra/ în ghizdul fântânii/ şi-au însemnat/
crucea// (Fântâna îngerilor). Iluzia alunecării este des prezentă în tabloul
poetic realizat de autor. Îngerii alunecoşi dau sens şi rod în libertatea
labirintică a teritoriului omenesc, tărâm despre care alte poeme precum
Octombrie ca o văduvă tânără, Dealul Morii, Un whisky bun, Coverga bunicului,
O gazdă perfectă, Peisaj matinal, Pensionarul etc., vorbesc în termenii unui
cotidian autentic şi melancolic: ,,s-au bulucit circarii/ în delir/ au spoit
cerul cu trompete/ noi ne-mbulzeam/ pe groapă-n cimitir/ să-l prelungim pe
tata/ între pietre// pe papainoage cocoţat/ din drum/ un măscărici buimac pe
jumătate/ parcă plutind/ în norul lui de fum/ legă de cruce/ panglici
colorate// doar moşu-meu târziu/ l-a înjurat/ de dincolo de lumea petrecută/
în ochii mamei/ lacrimi s-au zvântat/ ca rufele/ pe culmea de cucută//seara
cu toţi la circ/ hipnotizaţi/ săream mortal odată cu artiştii/ doar
măscăriciul trist/ cu ochi vexaţi/ căta-n bătaia puştii/ lunetiştii// (Poveste
cu tata).
În
zona aceasta a poeziei, autorul apare retras în ipostaza
singuraticului-meditativ, caracterizat de realism şi raţiune, adesea
dureroase, care îi sporesc însă, simultan, firea detaşată şi
uman-participativă.
Ion
Toma Ionescu nu-şi inventează fibra poeziei, dimpotrivă, el decupează din
filigranul unei disponibilităţi reale substanţa lirică materializată în
poemele iscoditoare dăltuite parcă în singurătate şi mister, dornice să
desluşească esenţele cu lunete proprii. În mod paradoxal, poetul creează
impresia unui surplus liric neaccesat, camuflat încă în meandrele sufleteşti
complicate şi capricioase. Acest lucru este observabil inclusiv la nivelul
discursului, poetul sondând golful liniştit al stilisticii poetice, cu legănări
limpezi şi domoale, fără învolburări ascuţite şi răsturnări revoltate sau
tulburi ale expresiei. Putem spune că el se află în intermondul dintre
spiritualitate şi cunoaşterea prin poezie, explorând curajos senzaţiile la
bursa vieţii, insondabilele ei tranzacţii şi transcriindu-le conştiincios în
versuri insolite, iscoditoare şi sonore. Fiind o bursă specială ea
concentrează pentru om (şi valorile lui) maximul de cerere şi ofertă, în
condiţii de liberă concurenţă, dar cu un ritm operativ mult prea accelerat.
Funcţia centrală a bursei, ziua/timpul stabileşte periodic nivelul bucuriei
şi al tristeţii, al iubirii şi al singurătăţii, al împlinirii şi al
deziluziei. Proba cunoaşterii de sine este zilnică, iar evaluarea finală,
incertă şi mult prea grăbită.
Ion Toma Ionescu îşi convinge
cititorul, prin volumul expus în prezent, că pe pământ îngerii devin oameni
şi sunt meniţi să (de)săvârşească, iar în acest amestec ei se deconspiră
voluntar printr-o efervescenţă frustă a inimii. În privinţa metamorfozelor
viitoare, posibile şi benefice ale poeziei, autorul este dependent, metaforic
vorbind, de propriul joc la bursă.
|
luni, 30 aprilie 2012
Spatii culturale. O cronica noua la Bursa ingerilor
Poetul Dancus si Sinfonia lalelelor
Poetul Dăncuş a venit
la Piteşti. Este limpede precum cristalul acestei zile, că Sinfonia lalelelor e
în desfăşurare şi primarul Pendiuc cu bagheta lui magică(cel mai lung lujer de
lalea crescut din bulb olandez), dirijează cu eleganţă în piaţă corul grădinarilor,
iar ambasadorii melomani din ţările prietene, îşi cântă ariile pe partiturile
înşirate la pupitru. (Constat, în învălmăşala
de la tribună, că reforma statului la Piteşti e un adevărat fiasco, n-au
dispărut din schema primăriei, posturile interpreţilor care întorc paginile...).
Ar fi fost culmea să-i reuşească ceva lui Boc!
Şi totuşi, aplauzele
nu erau întratât de entuziaste, mulţimea de animatori USL, buimacă încă după
moţiunea de cenzură votată în parlament, nu ştia dacă să se bucure sau să fie
tristă după victorie. Pe activiştii fostei puterii îi chemase la Neptun preşedintele,
să-i mai aline, recitindu-le din Tristele lui Ovidiu, după care, într-un imbold
partinic de-a lungul Marelui zid de pământ, la Valul lui Traian, pe zeci de
kilometrii, să-i antreneze în plină arşiţă pentru alegerile locale.
Am pierdut defilarea
copiilor şi împreună cu Virgil Diaconu ne-am îndreptat către gradinele soţiei
poetului Dăncuş, unde vaşnicul bărbat la 40 de ani, sorbea dintr-o cutie de
bere, nu se ştie precis lichidul, sau cuvintele magice de sub pălăria
canadiană a lui George Filip, scăldându-şi ciolanele în gălbenuşul prafului
stârnit în razele soarelui, dinspre Roşia Montana spre cele patru vânturi.
Bocancii uriaşi ai
globtroterului poet, se odihneau răzemaţi de un lămâi, cu multe fructe, adus din
Italia.
Ne-a precizat "monumentul",
că n-a luat cu el tricolorul, l-a lăsat în poarta casei din Canada, spre gloria românească
a neamului, la fel cum americanii îşi lăsaseră drapelul înfipt într-un gard, în
secolul trecut, pe partea nevăzută a lunii
Ne-am pupat ca-ntre
confraţi, cu Silvia Petre Grigore, blonda din cadru şi cu încă o Doamnă de la
Pietre(Revista Pietrele Doamnei), Mihaela Căvescu şi am schimbat între noi ceva
cărţi, pe care nu le mai cumpără nimeni.
Bine că nu s-a mai găsit
chitara şi nici camera de filmat! Astfel s-a stins din faşă ideea unui
spectacol ad-hoc. Se strânseseră în jur ciorchine câţiva jandarmi, iubitori de
literatură.
Şi uite-asa primarul, lalelele
si poeţii, au mai bifat o intâlnire cu poetul Dăncuş.
Aurel Sibiceanu nu a scăpat momentul
imortalizându-ne şi imortalizându-se pentru eternitate.
sâmbătă, 28 aprilie 2012
Cuvânt si imagine
Îngerul
e partea luminoasă a sinelui, cum umbra mi se pare a fi, partea întunecată. Aievea,
lumina ne-ar putea orbii. De-aia se spune că am facut umbră pământului degeaba.
Mă-ndoiesc, cât timp pot privi!...
vineri, 27 aprilie 2012
Moţiunea de cenzură a salvat PDL-ul
Câtă dragoste, atâta
ură!
Nu vă mai duielaţi,
depăsiţi faza gură
la gură,
si respiraţi, respiraţi!...
Pentru PDL e rău, pentru USL e rău, pentru ţară e si mai rău, e bine doar pentru MRU care va reveni si pre mulţi va popii.
joi, 26 aprilie 2012
Un Secol cu cireşe de mai. Virgil Diaconu
Mulţimi
de concepte, cu asupră de măsură sau nu, au definit în timp poezia. Poezia e ca
o femeie frumoasă, purtându-şi despicătura rochiei elegante de mătase uşoară,
adânc între sâni şi curajos, pănă sus către curmătura coapselor, într-un mers
elastic, fulgerând aerul şi încărcând cu electricitate scânteia din ochiul vânătorului.
În punctul maxim de sarcină, în timp ce inima îti înfloreşte, mâna ţi se
crispează, îţi stăpâneşti cu greu mângâierea gândului şi împietrite pe buze nu
se mai rostesc cuvintele, aici, vine poetul, se agaţă de crengi şi le culege,
ca pe nişte cireşe de mai. Doar că cireşele coapte rămân pe vârfuri. Pe acelea
le culeg doar poeţii înalţi, cât un secol de lungi.
Prietenul meu Virgil Diaconu, are de-acum un Secol şi nenumărate Lolite
se perindâ în cartea lui, cu coşuri de cireşe gata culese. Gustaţi din coş cireşele de mai ale poetului!
(Click pe linck.)
miercuri, 25 aprilie 2012
marți, 24 aprilie 2012
Elemente de autism. Pledoarie pentru 2%.
Pe fluxul meu de imagini primit în ultimele zile, cadrele se succed cu repeziciune şi ordinea lor se aranjează pe firul unei logici bizare:
De la Moscova credinţa vine pe motocicletă. Patriarhul Kiril, e
sprijinit de sute de motociclişti pe motocicletele lor împodobite cu baloane
roz, pe care se poate citi H V (Hristos
Voscrese _ Hristos a înviat). Procesiunea s-a întins pe mai mulţi kilometri în
marşul pentru Patrie, Credinţă , Biserică şi Patriarh.
Marine Le Penn în Franţa îşi ridică dreapta cu pumnul strîns îngrijorător de sus. Europa
capătă frisoane. Lumea e în stare de şoc. Putin, atent, trece pe listă ultimii
invitaţi pentru înscăunarea din 7 mai.
La Pâclele Mari, în Buzău, nepotul meu
Toma – copleşit
în faţa valurilor de noroi scoase de vulcani! E ca o rană prin care supurează
pământul. N-ar fi trebuit dus acolo.
104.300.000 dolari este preţul acestui
tablou al lui Giacometti, El hombre que camina. Să fie un inadaptat? Oricum e
singur, de lung ce e. La asemenea preţ... ( E tablou, sau sculptură?)
Dar sa ne amuzăm puţin:
Ei trei, nu sunt singuri în USL, dar sunt cei mai pregătiţi să ia ţara
la pas. Ce-a mai rămas din ea, nu-i aşa!?... De remarcat ăla micu, cum se
străduieşte cocoşeşte...
Dialog:
_Pe insula aia pare un grup de pui.
_Nu, sunt parlamentarii de la PDL, aşteaptă să vină barca.
Ultima poză este a lui Alexandru, cel cu elemente de autism. Dacă sunteţi prima oară pe blog, lecturaţi seria de articole din spatele categoriei povestea lui Alexandru. Nu-i uşor ce vă spun eu, dar există o posibilitate demnă prin 2%, redirecţionat din salariu într-un cont deschis la Asociatia Captivi in Propria Minte, care să meargă direct pentru plata terapiei lui ALEXANDRU. El are nevoie de terapie şi costă în jur de 1400 de euro pe lună, sumă greu de acoperit doar de către părinţi. Am mai primit sprijin până acum de la oameni de bine din firma ALKA cărora le mulţumim.
Nu mai sunt multe zile şi se încheie campania pentru 2%. Ne-am trezit târziu. Ultimul termen este 25 mai.
Poate ne mai vede cineva până atunci.
Contul va rămân
deschis şi în el se va putea depune oricând, orice sumă. Rugamintea e, să ne
instiinţaţi la aceasta adresa de email în eventualitatea că... Mulţumim de înţelegere!
iontomai@gmail.com.
Contul e:RO36BTRLRONCRT022463592A
Asociatia Captivi in Propria Minte - Florescu Alexandru
Cod de identificare fiscala a entitatii nonprofit/unitatii de cult: 24908569
Formularul: http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/formulare/dec_230_2012.pdf
In zona destinatarului se completeaza astfel:
Daca nu va descurcati dati un email la adresa mea si va trimit un formular completat iontomai@gmail.com
Contul e:RO36BTRLRONCRT022463592A
Asociatia Captivi in Propria Minte - Florescu Alexandru
Cod de identificare fiscala a entitatii nonprofit/unitatii de cult: 24908569
Formularul: http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/formulare/dec_230_2012.pdf
In zona destinatarului se completeaza astfel:
Daca nu va descurcati dati un email la adresa mea si va trimit un formular completat iontomai@gmail.com
duminică, 22 aprilie 2012
Maria care aduce ploaia
Cel de-al doilea text în care îl
redescopăr cu bucurie pe prietenul meu Nicolae Radu, ca prozator, este: Maria
care aduce ploaia. Dea Domnul să încolţească seminţele răsădite de mine aici!
Maria care aduce ploaia
Nicolae RADU
Nicolae RADU
Toamna întârzia să vină, era
jumătatea lui octombrie şi soarele frigea cu încăpăţânare pământul uscat.
Zilele fierbinţi îşi urmau nepăsătoare cursul. Oamenii blestemau, nici nu-şi
mai aduceau aminte de când nu mai plouase. Plantele pârjolite şi fântânile
secate anunţau zile grele.
Maria rămăsese văduvă tânără, cu
luni bune în urmă, când Manole bărbatul ei, se hotărâse să moară în cârciuma
satului. Aflase că soţia îl înşela cu cel mai bun prieten, Dragomir, pe
deasupra şi rudă, e drept mai depărtată, dar tot rudă se cheamă, nu? Mai
călcase strâmb Maria şi cu alţi bărbaţi. Prietenul ăsta al lui Manole, era un
om timid cu femeile, se fâstâcea, îl treceau toate sudorile, se înroşea şi
rămânea mut în faţa lor.
Mai mult ruşinat decât supărat,
într-una din seri Manole adăstă în cârciumă şi turnă în el fără măsură, intrând
în comă alcolică. Până să vină ambulanţa, a murit.
Moartea bărbatului a adus
necazuri celor din jur. Cârciumarul a fost judecat şi condamnat pentru
comercializarea de băuturi spirtoase contrafăcute. ( Dacă nu murea prostul ăsta, mai vindea
şi azi.). Maria a fost chemată de mai multe ori la poliţie să dea o grămadă de declaraţii,
inutile. Manole tot mort a rămas, iar femeia, văduvă! Amărâtul de Dragomir a
luat drumul bejeniei, nu s-a mai auzit de el.
Gura satului nu a făcut-o nici
mai rea, nici mai bună.
Numai că, niciunul dintre foştii
iubiţi, nici o femeie şi nici un alt bărbat n-au mai călcat în casa ei până în
seara din jumătatea lui octombrie, când un străin a bătut la poartă.
I-a spus de la început că nu
cunoaşte locurile, vine de departe şi ar vrea găzduire pentru o noapte, o
mâncare caldă dacă se poate, bineînţeles contracost. Maria l-a poftit în casă zâmbind
prietenos, au trăncănit despre toate cele. În timpul cinei i s-a plâns de viaţa
ei de văduvă tânără prigonită de oamenii locului, el a ascultat-o cu îngăduinţă,
iar noaptea au împărţit şi patul, omenindu-l cum se cuvine.
Dimineaţă, în timp ce bărbatul
se spăla gol până la brâu, observă că era mai tânăr decât i se păruse. Părul
negru îi scotea în evidenţă tenul alb, avea ochii mari şi albaştri, nasul fin
ca al zeilor din statuile greceşti, cum citise de curând într-o carte. Îl întrebă
cum îl cheamă, el îi spuse fără urmă de zâmbet că îl poate numi cum vrea ea.
– Pentru
mine vei rămâneAlfred.
Bărbatul dădu nepăsător din
umeri şi o întrebă ce şi-ar dori în clipa asta mai mult.
– Să plouă,
îi răspunse ea repede, zile întregi să toarne cu găleata.
– „Fie!”
parcă spuse Albert şi plecă repede.
Maria se repezi la fereastră să-l
vadă, însă ochii i se agăţară către culmea dealului, unde prin aerul străveziu
al dimineţii nori negrii se îngrămădeau pe cer deasupra casei. Când îşi aduse
aminte de Alfred pe drumul din faţă nu mai era nimeni. Alergă afară, deschise
poarta, ochii ei măturară cât putură, în sus şi-n jos. Nimeni. Un trăznet lumină
cu flacăra fulgerului, urmat de un tunet puternic. Intră repede înăuntru. Stropi
mari şi grei se năpustiră asupra acoperişului. Afară se întunecase a noapte, încuie
uşa fricoasă, privi prin geamul ferestrei dinspre uliţă, nici poarta nu se mai
zărea din cauza întunericului şi al ploii. Se simţea mulţumită, în ciuda
sentimentului de teamă, i se îndeplinise dorinţa spusă lui Alfred.
Se întinse în pat. Apăsă pe
butonul veiozei de pe noptieră, dar acesta refuză să aprindă becul. Nu se miră,
deseori la prima scăpărare de fulger, cei de la transformator opreau lumina.
Somnul o cuprinse repede, un somn greu, fără vise.
Când se trezi nu ştia cât a
dormit, dacă e noapte sau zi. Auzea doar sunetul ploii. Butonul lămpii de pe
noptieră ţăcăni degeaba. Trebuia să caute chibriturile şi lumânările. Când
coborî din pat, picioarele îi intrară în apă până la glezne. Se trase
instinctiv, nedumerită, în mijlocul patului. „Pe unde să fi intrat apa?” Manole
al ei cheltuise o sumedenie de bani să pună la geamuri şi uşă, termopane. Îşi
luă inima în dinţi şi coborî din pat. Acum apa îi ajungea până la genunchi. Simţii
cu adevărat apăsarea fricii. Se îndreptă pe bâjbâite, împleticit spre uşă. Apa
creştea mereu. Ajunse. Găsi mânerul rotund al zăvorului. Trase de el cu putere.
Uşa se deschise brusc. Şuvoiul de apă care năvăli, o lipi dureros de peretele
din fundul camerei.
A doua zi, abia se lumina de ziuă,
satul întreg dormea. Intrigaţi de poarta trântită de gard şi de uşa deschisă la
perete, doi poliţişti opriră în făţa casei. Clacsonară, bătură la poartă. Nici
la strigătele lor nu răspunse nimeni. Păşiră în curtea din faţă şi se priviră
miraţi unul pe altul. Pământul mustea de apă, ici-colo se iveau băltoace în
care se scălda răsăritul timpuriu de soare.
– De unde o fi avut atâta apă să
ude grădina?!
Întinsă pe podeaua udă, umflată şi
vânătă, de parcă acum cineva o scosese înecată din râu, zăcea Maria. Nu-şi
aduceau aminte cănd a căzut în satul lor ultima picătură de ploaie.
sâmbătă, 21 aprilie 2012
Baticul roşu
*
Ne-am întâlnit ca pe vremuri la mine acasă, în altă casă, dupa
patruzeci de ani. Eu, Ică şi Nae, trei personaje albastre, nu ştiu să continui din
viaţa sau din cartea mea. Ei au adus şi sticla de votcă. Lipsea doar Claudia, e
mai greu din Olanda. Am căutat-o pe net, nu era. Şi mai lipsea cineva,
securitatea desigur...
Iordache între timp pregătise paharele. Nae şi-a scos un dosar cafeniu(bine
că nu era tot albastru), căutând febril ceva anume printre manuscrise.
Nerăbdător, nu doar el, şi eu îmi doream să-i recunosc rândurile nervoase,
pline de miez, dar aruncate alandala până când o liniuţa de dialog reuşea să
lumineze ca un trasor fosforescent, năvala gândurilor sale.
Ică l-a potolit.
– Cumpăneşte bine. Te rog să ne citeşti, pentru început, nu prea lungi,
doua texte, unul mai bun şi altul mai slab după mintea ta. I-am dat dreptate
lui Ică, cu siguranţa textul considerat slab de Nae va fi cel mai bun, cum s-a şi
dovedit
*
Baticul roşu – proză
Nicolae
RADU
Pe la sfârşitul unui februarie
umed de ploaia ce nu se-ndura să se oprească de o săptămână, mi-a bătut la uşă
bătrâna. Îmbrăcată într-o rochie verde peste care aruncase neglijent o pelerină
galbenă, îmbrobodită pe cap cu un batic roşu, părea că vine de la un carnaval.
– Ce mai faci? M-a întrebat scuturându-se de
apă.
Murea de nerăbdare să-mi audă răspunsul.
Gura ei, rămasă deschisă, arunca în cameră un miros de tescovină. M-am uitat cu
un ochi, pe celălalt l-am lăsat să se odihnească.
– Bine! Am
răspuns cu jumătate de gură.
– S-o crezi
tu! A râs gâtuit. Uite cum ţi-a albit părul!
– Şi?! Am
făcut pe indiferentul. Tu nu mai ai deloc!
– Am batic
roşu! îmi făcu în necaz lipindu-şi pumnii.
Am evitat să-i spun cum îi stă
cu baticul roşu de frică să nu plece. Îmi plăcea să stau cu ea la taclale, mai
ales în zilele nesuferite de plictiseală. Nu o mai văzusem de săptămâni bune aşa
că i-am întors întrebarea:
– Tu, ce
mai faci?
– Iubesc!
Mi-au răspuns buzele ei vestejite, dezvelind încântate gingiile vinete, fără
nici un dinte. Bărbaţii îmi cad la picioare cum mă privesc!
M-am uitat insistent în ochii ei. Unul verde, altul de
un albastru spălăcit.
– Uite că eu
nu am căzut!... încercând să zâmbesc.
–Nu
şti ce pierzi! Mă ţintui unul din degetele ei de la mâna dreaptă, uscată,
şerpuită de venele umflate, aproape negre.
– Ce? Am
întărâtat-o.
Îşi desfăcu, cu furie cei patru
nasturi ai rochiei descoperind doi sâni căzuţi, stafidiţi.
–Îi
vezi? Îşi cuprinse cu amândouă mâinile într-o atingere duioasă fructele muşcate
de gerul anilor. Un bărbat tânăr, de departe mai frumos ca tine, a înebunit cu
capul între ei, ameţit de căldura şi mireasma lor.
Mi-am închipuit parfumul şi greu
m-am stăpânit să nu strâmb din nas. Devenise pătimaşă, coborî una din măini şi
îşi ridică rochia, sus de genunchi, descoperind proteza galbenă a piciorului
stâng.
– Piciorul
ăsta a fost sărutat de la degetul mic până...
– Ajunge!
Am întrerupt-o speriat, dar şi puţin amuzat de ceea ce putea să urmeze.
Femeia se potoli pentru un
moment, se trânti într-un fotoliu, îşi aprinse o ţigară, un fum de tutun prost
se împrăştie în cameră. Îşi desfăcu baticul şi pielea capului, fără pic de păr,
luci albăstrui în lumina lămpii cu neon de pe birou. O făptură pe chipul şi
trupul căreia anii îşi făcuseră de cap.
–N-ai iubit niciodată! Îmi spuse cu o
tristeţe neobişnuită în glas. Începu să povestească stârnită – când cu
însufleţire, când în şoaptă cu vocea dulce de femeie îndrăgostită – despre
întâlnirile ei cu bărbaţi. Pe unii îi cunoşteam, de alţii auzisem – despre
orele nesfârşite de dragoste sălbatică sau duioasă – numai vocea ei trăda
pasiune, restul trupului rămânea inert, nepăsător.
– Visezi! Am
spus după un timp mai mult pentru mine.
–Aşa
crezi tu! A izbit violent cu mâna ei uscată braţul fotoliului. S-a ridicat apoi
hotărâtă de plecare. Am luat repede aparatul de fotografiat de pe birou.
– Să
nu faci asta! A şuierat veninos. Nu-ţi dau voie s-o faci!
Prea târziu. Lumina albă a blitzului a
înfuriat-o mai rău. A încercat să smulgă aparatul cu ghiarele, după luptă, m-a
implorat... Prea târziu!
–Tu ai vrut-o! Şi-a strâns cordonul pelerinei
şi a plecat lăsându-mi în cameră mirosul de tutun prost şi tescovină.
Nici nu am simţit când Ada a
intrat pe uşă. Developasem filmul şi întindeam fotografiile încă umede pe
sticla biroului privind năucit.
– Cine e? M-a întrebat Ada în timp ce nările
ei fremătau simţind mirosul străin.
Am tăcut un timp. Din
fotografii, goală sau sumar îmbrăcată, în poziţii triviale, inocente sau
provocatoare, o femeie tânără, păr roşcat, lung, numai bucle mă privea cu ochi
mari de un verde misterios, nas fin, buze senzuale...
– Cine e?
– O babă
nebună, am reuşit să spun.
Şi palma Adei îmi fulgeră obrazul.
– Mincinosule!
A ţipat. Eşti un animal, un animal obsedat!
Aproape plângea de furie.
– Ai avut nesimţirea s-o aduci aici, în casa
noastră. I-am simţit parfumul de când am intrat.
Parfumul!... Mirosul acela de
tescovină şi tutun prost, plecase din cameră. In locul lui plutea o boare
marină, amestecată cu iz fin de flori
exotice.
– Şi-a
lăsat şi baticul aici, sigură că va reveni.
Ada îmi aruncă în faţă pânza
roşie. Nici măcar nu încercam să mă scuz, să-i explic... Ce să-i explic!?
vineri, 20 aprilie 2012
Ştirul sălbatic şi crocodilii
Ascultându-l deunăzi pe Răzvan Ungureanu la emisiunea
lui Robert Turcescu de la B1, am realizat că demersul său singular, e aproape imposibil
în cacofonia politică de azi. Ca şi cum ar încerca să dreseze o colonie de
crocodili, să se hrănească doar cu ştirul verde şi crud de pe câmpul mănos al
patriei. Cât ar fi fost zăpada de grasă iarna trecută, cât praf din deşerturile
africane ar fi adus ploaia primăvăratică, ştirul, ca plantă afrodiziacă
folosită mai întâi de vechii azteci, nu are cum inlocui persistenţa mirosului de
stârv din memoria cronofagă a crocodilililor ce se lăfăie, seară de seară în
televiziunea mogulilor, ca pe plaja Nilului.
Degeaba profesoraşul cel viteaz a umplut pentru prima
dată cisternele cu detergent ecologic de rufe şi le-a adus în faţa Casei
Poporului, nimeni nu e dispus din generaţia lui, să spele podelele din lemn
masiv de pin, îmbibate cu excrementele deversate pe holurile Casei Poporului, direct
dinspre sălile de reuniuni ale grupurilor parlamentare.
Întors din concediu (se pare că a făcut ceva alpinism
în California), junele Ponta dinpreună cu străjunele Crin, i-au luat crocodelului
ăla mic al lui Voiculescu, ore de medditaţie transcedcentală, să-l pregătească intensiv
pentru secţia maghiară de la UMF Targu Mures. I-au pilit colţii ca să poată să sfâşie
la moţiune, dar insul s-a dovedit că n-are pic de aplomb şi a rămas să latre în
toamnă, la clasa 0.
Poate că electoratului votant, ăla care se hrăneşte
constant cu ştirul, untişorul şi urzicile tradiţionale, i-au plăcut ideile premierului. Poate ca rădăcinile mişcării de dreapta, trecute prin Colegiul Noua
Europă al lui Pleşu, nu sunt atât de firave şi rarefiate. Poate că intelectualii se mai pot
întoarce din ale străinătăţi, cu expertiză zoo-botanică, să dreseze colonia de
crocodili. Poate...
Notă:
Acest post garnisit de cuvinte
cheie(ştir,crocodil,detergent
ecologic de rufe), piratate din Wordtracker pentru îmbunătăţirea traficului,
ar putea fi hrană pentru pasărea ceţii, nicidecum
un pamflet...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)