Am urcat la Bâlea Cascadă. Partea întâi

             În weekendul ăsta am urcat la Bâlea Cascadă, părăsind ochiurile de căldură înşelătoare şi mirosul de smoală ce se răsuceau vălătuc în aerul curgând ca apa şi pândind umbra vreunei sălcii. Oraşul asediat de caniculă ne urcase de-a valma în maşină, inventariind în grabă genţile cu haine, lada frigorifică înţesată cu mâncare, grătarul şi sacul aferent cu cărbuni, fructele şi băuturile, gradate ierarhic în funcţie de mişcarea imperceptibilă în raport cu volanul şi anii de studiu, fixând ferm GPS-ul pe Transfăgărăşan. De data asta am fost în echipă redusă, fără Tomistul, nepotul cel mic aflat cu bunica dinspre partea tătâne-său într-un pelerinaj bisericesc de liniştire înainte de Marea Expediţie spre Clasa 0 şi fără Ramona, fata cea mică, mama Tomistului ce prestează serviciul şi în weekend ca o specialistă în resurse umane.  

                                                                                                                        Pe locul şoferului de sacrificiu, Laurenţiu, ca să-i poată oferii Cristinei, în dreapta libertatea Nikonului şi celorlalţi, atât cât contam, siguranţă deplină. Pe bancheta din spate lipiţi de geam, eu şi Ioni, bunicii, ca să-i putem oferi lui Alexandru suficient spaţiu să se instaleze cu perna şi laptopul din dotare în lumea lui, preocupat să transpună pentru  câteva clipe momentul, în carnetul meu de însemnări. Îl mai scoteam uneori din stare, dacă întâlneam vre-o turmă de oi sau vre-un pâlc de bălţate, stânci vii aşezate greoi în treaba lor la păscut, pescuit sau alte ale vieţii.  

                                                                                                                          Am depăşit Barajul şi deja Cristina înroşise minunea care înghiţea nesătul imagini după imagini, pentru a le pune ulterior cu acurateţe şi stil în pagini de album. Special pentru Laurenţiu, din când în când, punea de-o parte bunăciuni, să-şi bucure şi el în tihnă, la vre-un popas, ochiul atent altcum doar la linia şerpuitoare a drumului. Să ne bucurăm şi noi cu el că merită.

Pădurea scufundată

În locuinţa mea sub-lacustră,

branhiile sunt arondate fluient

la tastatură,

ca să pot înota pe spate,

în camera aceea obscură.

Un fel de gură de metrou

în delir permanent.

în strânsă legătură cu lumea de-afară

cât să respir indecent gură la gură,

ca nou, într-o vară fierbinte.

În loc de mobilă şi lustră,

port cu mine scufundat în ocean, ca-ntr-un halou,

tot oraşul, cu grădina publică,

cu străzile pavate cu piatră cubică,

cu pădurea Trivale

şi claxonul salvărilor blocate

în holul cinematografului Lumina,

în însângerata iarnă când ne-a crescut gras,

adrenalina şi la Spitalul judeţean

s-a tras, într-un cetăţean.

Eu, sub masă la etajul patru,

îmi feream oasele de glonţul

ce mă putea atinge prin geam,

cu clonţul.

           

Altădată, în tinereţea în van

m-am războit cu o caracatiţă

jucându-mă cu focul.

Braţele-i întinse prin tavan şi pereţii de zid

au rupt vălul albastru.

Aveam prieteni, fete, băieţi,

împleteam cuvinte,

nu eram un sihastru insipid!  

Delimitând locul cu sârmă ghimpată,

caracatiţa ne-a împroşcat cu cerneală.

Am văzut atunci Pădurea Katinului scufundată

într-un câmp de scaieţi.

Zgură albastră

                   Unde ne sunt defilările?

            S-a întors lumea cu fundul în sus! Nu tu o famfară, nu steag, nu un mititel lângă patru beri în Trivale, la Cornu Vânătorului cu colegii după defilare. Măi oameni buni, azi e sărbătoare, 23 August, râde viaţa de noi! Râde numai ea.

            Nu mai râde nimeni pe străzi, nu mai scandează nimeni numele conducătorului iubit, ăştia de-acuma doar ne numără dac-am murit.

            Unde ne sunt costumele naţionale şi căluşarii fixănd băţul cu panglici colorate din mâna Mutului? Trecând prin poarta sărutului şi jucând steagul în bătătura cea mare.

            Parcă a trecut peste noi viitura si a înfrăţit în loc de iarbă, zgura.

            Măcar de-ar fi zgură albastră, nobilă, inventată de ŢIRIAC, să fim siguri că e a noastră. Dar e tot roşie şi mai bine tac!

Ultimele minute ale preşedintelui

                  Nu mai suntem un popor! Am ajuns nişte categorii de cifre. Şapte milioane jumătate pentru unii, unsprezece milioane pentru ceilalţi, dacă ne raportăm la comfruntarea care încă arde pe uliţele ţărişoarei, copleşită de secetă şi înspăimântată de haitele procurorilor.

            Primul ministru Ponta a optat pentru cei şapte milioane jumătate votanţi activi şi s-a pus în fruntea lor, luându-l alături pe Colonelul Dogaru, celebrul strateg specialist al luptelor de stradă, ca să-i apere de Băsescu. (Aici aş putea consemna un paradox, dar nu comentez, sunt un observator neutru, nu mă implic.) În spatele lui Băsescu, după spusele preşedintelui interimar Crin Antonescu, nu mai e nimeni! Ǎia unşpe milioane stau acasă, sunt morţi! A rămas doar fantoma marinarului care încă mai bântuie DNA-ul, Curtea Constituţională şi Serviciile. Numai că diavolul şi-a păstrat legăturile secrete.

            Bietul Crin! Nu e simplu să te lupţi cu fantomele la Cotroceni, cu Merkel, cu Barroso, cu trupele NATO! Somnul de frumuseţe al dimineţii a devenit un coşmar. Agitaţia zilei se completează cu agitaţia nopţii. Filmează, e nervos, trage duble, filmează din nou. Numără şi iar numără, rar, se închină ca un bun creştin, combină, taie, combină şi nu iese cvorumul.

            Ultimele minute ale preşedintelui s-au dus! O mie de minute măcar în plus să fi fost şi era preşedinte deplin, nu interimar clandestin, fără rost!...

Sportul rămâne alb

            Da, se pare că în meci, Curtea Constituţională a consemnat setul decisiv cu scorul de 6-3 pentru Traian Băsescu. S-a jucat după regulile inventate de USL la Referendum, cu Ponta şi Crin în echipa de dublu şi, preşedintele zbătându-se singur de partea cealaltă a fileului. L-au tăvălit pe Băsescu, a înghiţit umilinţă şi mult praf roşu iscat de zgură.

          Poate chiar şi-a meritat soarta! Prea des sub tricoul strâmt de preşedinte şi-a etalat muşchii de marinar. Este tot atât de adevărat că n-ar fi fost corect să i se ia titlul în huiduielile tribunei, înţesate de acoliţii Antenelor şi armata nemulţumiţilor lui Dogaru.

          Mulţimea tăcută a privit la televizor îngrozită că s-ar fi putut dărâma tribunele.

          E bine că arbitrii nu s-au lăsat copleşiţi de emoţii şi au judecat respectând regulile jocului.