vineri, 18 ianuarie 2013

Povestea oierului cu Stea în frunte



            Nota: Nu stiu daca povestile de acest gen de pe blogul meu, pe care le rescriu, isi vor gasi locul in cartea de miniaturi la care lucrez acum.
 *
           Între minunatele poveşti culese din creanga de aur a copacului de la Humuleşti, ştrengarul Nică a lui Ştefan a Petrii, a scăpat una. Povestea oierului cu stea în frunte. Nu vom avea harul şugubăţ al marelui povestitor, dar nici inima să trecem spre Pipera, pe lângă palatul strălucind ca sorele al ciobanului, unde se-nvârt ziaristele de la tristele televiziuni ale mogulilor, mai ceva decât caluşeii la târgul de Sântămărie. Iar bieţii badiguarzi, aleargă cu limba scoasă de-un cot să le facă bezele.

          De-ar fi fost măcar Povestea porcului! Că noaptea oricum porcul se leapădă de piele şi devine prinţ! Nu e cazul, în speţa despre care facem vorbire. Oierul nu-i boier cât-îi ziua de lungă!... Poate să-şi toarne pe el odicolonul din lume, la Cazino, când joacă la ruletă, pe Ghencea la stadion, sau la parlamentul european, tot a zer trăzneşte şi căcăreze de berbec.

          Tare s-au mai bucurat băieţii stilaţi ai lui Barosso de la Bruxelles, când au aflat că Jiji Becalu a candidat în Bucureşti şi a intrat vocalul, cu valul USL în parlament. I-au retras urgent mandatul european! Se speriaseră de cioban. Făcuse lobby cu statul şi voia să cumpere terenul din curtea instituţiei, să ridice acolo o biserică şi să-şi aducă şi stâna, pentru hobby.

          „Cade bine după rugăciune, un bulz din mămăligă fierbinte cu brânză de oaie, înainte de votul în comisii! Nu se mai înmoiaie mâna!”

          Ǎsta-i personajul! Face iute parale şi pute de viziuni liberale. L-a ochit Antonel şi l-a luat la el, dându-i pe loc repartiţie în comisia de justiţie. Paznic la legi, nu la bloc. S-a avut în vedere decenţa şi experienţa lui... mă-nţelegi!?

          Doar cu suporterii roş-albaştrii ai Stelei de la peluză, nu prea i-a mers. Ǎştia-l acuză de blat. În loc să transfere un vârf împins la echipă, a dat banii la senat, dinadins.

          L-au citit pe Jiji din scoarţă în scoarţă. Drept-îi, că nu prea era mare lucru de citit. Cât s-a chinuit cu el biata învăţatoare când fu cu cititul!

          O-i = Oi!

          Bo-i = Boi!... La lei, lucrurile erau deja încurcate!...

          Le-i = Euroi! Orişicâte vocalize ar fi făcut biata învaţătoare cu leii, Jiji, tot Euro scotea din valiză. (Din valiza de cunoştinţe, nu aia de la proces.)

          Nu e bine să luaţi în râs necazurile ciobanului latifundiar! (explicaţie în DEX/ Latifundiar – adică Jiji şi-a lăţit fundul pe numele şi proprietăţile sacre ale Stelei!).

          „Cât crede el, cu verii lui c-o să-şi mai pască oile pe terenurile armatei, că deja sunt pârloagă!” Oftează microbiştii.

          Sfătuit de Vadim, într-o inspiraţie maximă, senatorul oilor vrea să cumpere OTV-ul şi să-l transforme în Televiziunea copiilor. 24 de ore din 24, să depene pe ecran, nu Povestea porcului ci inegalabila Poveste a oierului cu Stea în frunte.

          Şi-am încălecat pe şaua unui cal şi-am adus povestea la mal!
          Şi-am răsucit firul de lână în patru ca artiştii, să se bucure ca la teatru, toţi microbiştii. E drept că am răsucit şi jungherul, dar a meritat-o oierul!...

miercuri, 16 ianuarie 2013

La Librărie Mon Cher... cu Eminescu



            Intrăm pe autostradă. Ceaţa densă, trimite în parbriz vălătuci de aburi în straturi compacte. Un panou luminos, atârnat  deasupra, chiar la intrarea pe A1, abia reuşeşte să transmită difuz, din încercuire, mesajul scris cu litere mari, roşii, de pericol la drum în condiţiile date şi cerinţa adaptării în trafic a vitezei automobilelor. Şoferul ambaleaza motorul şi apasă cu sârg pedala acceleraţiei. E cald în microbuzul care abia de atinge asfaltul. Dungile intermitente ale marcajului de pe mijlocul benzii, ne încredinţează că nimic pe lume nu e la voia întâmplării. Destinul are regulile lui şi urmează directive precise.
          Totuşi, o porţiune nemarcată în şosea, preţ de câteva minute lungi, lasă hazardului posibilitatea să alerteze intensitatea emoţiei şi trăirilor.
          Azi e ziua lui Eminescu. Radio ZU, punctează cu umor momentul, transmiţându-ne pe unde, o poveste muzicală a celor  de la B.U.G. Mafia. Crainicul ne atenţionează să nu scăpăm nimic din acurateţea şi sensibilitatea eminesciana a versurilor îndrăgostiţilor din cartier.
          Parcă ochii s-au mai obişnuit cu peisajul şi întrezăresc pe margini copaci încărcaţi cu zăpadă, pe ambele laturi, gata să intre-n asfalt. Mă uit atent, nu sunt plopi fără soţ, mai repede nişte perdele forestiere, crescute compact, risipite ca parazapezi naturale, gândite de guvernanţii de altădată ca măsură de prevedere contra viscolului. Timpul acela se măsura pe altfel de coordonate. La ce le-or fi trebuit atunci, că nu erau autostrăzi, nici viscole atât de mari şi nici atâtea campanii electorale în care sa-şi proclame realizările. Campaniile lor erau doar agricole şi se ţineau strâns legate de anotimpuri.
          Ştergătoarele de parbriz continuau sa scârţâie. Parcă aveam în faţă coloanele care se înalţă şi se coboară pe ecranul unui elecrocardiograf ce-mi înregistra pulsaţiile inimii. Bineinteles, configuraţia mişcării nu era aceeaşi, dar segmentul de curbă descris repetat, îmi arăta la fel, că trăiesc.
          Motorul monoton strângea toate gândurile într-o matcă. Drumul întins, mai mult bănuit, se lăsa măturat, când si când, de ţintele mişcătoare ale farurilor ce se scurgeau pe lângă noi, fără să lase vre-o urma. Din faţă, se prăvăleau ca o ploaie de meteoriţi, ţinându-şi calea şi dispărând într-un neant al lor. Dar şi din spate, doi-trei licurici mai grabiţi, ne-au ajuns şi depaşit până la urmă, întârziind să clipească în dreptul nostru, într-un nor aprins.
          Dar ce se intamplă? Parcă de deasupra, dintr-o dată, cineva trage şovaielnic cu o mână cortina. Întrebarea persistă. Oare spectacolul s-a terminat, sau abia începe? Nevăzută, cealaltă mână aşează în decor un soare care devine tot mai strălucitor.
          E ziua lui Eminescu. 163 de ani de la naştere. Nici nu ştiu cum a trecut vremea. Mă apropiasem de Piteşti. Vedeam deja instalaţiile şi recipientele uriaşe profilate în culorile şterse, cenuşii ale Petrochimiei. Altădată, acolo strălucea o constelaţie de lumini şi flăcări imense ardeau cerul din mai multe turnuri.
          Nici nu ştiu cum a trecut ziua la un pahar de whisky cu prietenii, discutând asupra unui manuscris care credeam eu ca-l pot trimite la tipografie! Le-am înţeles nemulţumirea şi am convenit că acea carte mai poate fi cizelată cumva, ca să poată ieşii în lume.
          Seara ne-am amintit din nou de Eminescu şi am descins la ceainăria La Librărie Mon Cher, în faimosul aşezământ de care v-am mai vorbit, unde amicul Nae reţinuse o masă pentru a urmarii împreună un recital al trupei de actori de la teatrul Davila, conduşi de Varodi, regizorul.
          Pentru mine, ieşirea la acea oră în oraş era deja un fapt ieşit din comun. Nici o blondă, naturală sau platinată artificial, n-ar fi reuşit să mă scoată din casă, cu toată slăbiciunea mea declarată pentru cosiţa aurie, dar de dragul Luminiţei Borta am lăsat calculatorul şi m-am înfiinţat acolo, cu un pahar de votcă în faţă (după whisky n-a prea mers, dar am scăpat mai ieftin).
          S-au citit scrisorile. Nu poeziile, ci scrisorile poetului către Veronica, şi ale ei, către Emin. O seară liniştită în care am simţit printre noi, omul, nu geniul, cu iubirile şi geloziile sale. S-au recitat şi câteva poezii eminesciene şi alte două-trei, dedicate lui. Sorescu, Nichita şi am avut surpriza să aud şi o poezie de-a mea. Curgea bine. Îmi părea cunoscută de la un anumit moment. Mi-am dat seama într-un târziu, chiar era a mea.
          La sfârşit am mers să-i mulţumesc şi să-i strâng mâna lui Varodi. Ştiam că el intră şi citeşte uneori Pasărea ceţii, dar nu avusesem ocazia să ne cunoaştem.
          Mi-a plăcut poezia! E scrisă sensibil şi mi-am permis s-o aduc în spectacol. Sper să nu fiţi supărat!...
          – Nu maestre, chiar sunt onorat!
          Am părăsit imediat dupa spectacol localul, odată cu Alora Serp, poeta şi încă o blondă pe care n-o cunoşteam. Le-am depaşit, salutandu-le, dar după câţiva paşi mi s-a părut că sunt strigat. Nu m-am întors. Adâncit în gânduri, mi-am continuat drumul, dar am auzit în spatele meu paşi alergând. Mi-am dat seama că nu mă înşelasem. Era Alora care m-a rugat s-o însoţesc pe blondă pănă în centru, fata nu cunoaşte locurile şi pe deasupra sunt pline străzile de câini vagabonzi.
          Câini şi vagabonzi, completez eu. Nu mi se părea deloc o corvoadă, mai ales că drumul către casă trecea pe lângă Hotelul Argeşelul, unde trebuia să o depun.
          Nu sunt un volubil, precum mă ştiţi! Nu am infiripat practic o adevărată discuţie! Câteva întrebări convenţionale şi raspunsuri în acelaşi ton! Avea un timbru al vocii plăcut, dar chipul, infăşurat într-o glugă, n-avea cum să-mi facă mari promisiuni. Ştiam că e blondă practic, din sala unde hazardul o poziţionase cu spatele către mine, aşa că n-avea cum să-mi trezească vre-un gând ascuns.
          Am ajuns repede  în centru, mi-a mulţumit pentru companie şi abia atunci m-a fulgerat cu un zâmbet cald, subliniat de o  nuanţă târzie, “imi pare rău că a fost doar atât!”. Mi s-a părut că îmi întinde încă o nadă, rămânând în loc o clipă şi întrebându-mă unde găseşte un non-stop, să cumpere ceva de mâncare.
          Orbit de ceaţa care mă bântuise dis de dimineaţă(convenisem cu mine însumi că nimic nu e întâmplător), mi-am adus aminte că în frigiderul meu gol, pusesem la prânz câteva feliuţe de şuncă ţărănească şi mai era un borcan cu zacuscă.
          Cu siguranţă, destinul işi făcuse datoria, îmi trimisese blonda pe care eu o tot invoc în textele mele, dar, uitându-mă la ceas, era zece jumatate, mă trezesc zicându-i că nu ştiu unde ar mai putea fi undeva deschis. A dat din cap lipindu-şi din nou zâmbetul. Ea incercase, n-avea nici o vină că eu ratasem întâlnirea cu destinul.
          O seară plăcută în continuare!
          Mulţumesc, mi-a părut bine...
          Cum să-mi pară bine! Am tras cortina cu propria mână, peste ziua lui Eminescu, la fel ca el, singur şi nefericit.

duminică, 13 ianuarie 2013

Eminescu

Grafica: Constanta Abalasei - Donosa


Dacă fiecare zi în aceasta lume ar purta un nume, cu siguranţă 15 ianuarie s-ar numi Eminescu



 *

Praful stelar acoperind timpul.
Linişti din adânc limpezind apele.
Eminescu scoboară cu o candelă-n mână,
iluminând
în aproapele.

Unii, l-au asemuit cu un voievod.
Alţii l-au înălţat în lumină, luceafăr.
Eu îl ştiu în salină, săpând izvod
în inima limbii române,
viu şi teafăr


Pare că salina nu are sfârşit.
ne-a venit rândul să săpăm o treaptă
încolonaţi, ne sprijinim pe gândul
că Eminescu 
aşteaptă.

Nota: Aceasta poezie poate fi publicata oriunde sub semnatura 
Ion Toma Ionescu


joi, 10 ianuarie 2013

Degustători de vinuri



            Cartea la care lucrez a început să mustească. Dă în fiert. O privesc cu teamă cum îşi trage culoarea din sânge, cum înţeapă la limbă şi plânge când n-o bag în seamă. Gust în fiecare zi, nu mă pot abţine, mai adaug, mai şterg aldine.

          Reţeta suscesului n-o ştie cu precizie nimeni.

          E de bine că nu e must, să-l opreşti din fiert, dacă-l mişti când se fixează caracterul, echilibrul, prospeţimea, misterul aromei. E de bine că poţi cizela ideile, limbajul celor trişti şi machiajul.

          Până nu e îmbuteliat între coperţi de sticlă, scrisul e genial. Dar visul se-mplineşte când îl clatini perlat în pocal şi aroma te cucereşte.

          Plăcute chinuri! Nici naşterea nu-i uşoară şi, cunoaşterea degustătorilor de vinuri, poate să doară.

luni, 7 ianuarie 2013

Yoḥanan



             Îngerul, vestindu-l pe Zaharia, tatăl lui Ioan, că va avea un copil şi acesta va fi pricină de bucurie şi veselie nu doar pentru el, mulţi se vor bucura de naşterea lui, căci fiul său va fi înnainte-mergătorul şi botezătorul lui Iisus. Nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare, și se va umple de Duhul Sfînt, încă din pântecele maicii sale Elisabeta.

          Aşa a fost izvodul celui mai mare dintre Sfinţi, după Fecioara Maria, cum susţine Biserica Creştină.

          Numele răspândit deopotrivă, de slugi şi de domni, ales de tatăl meu Toma în credinţă, mi-a fost dăruit şi mie şi m-am bucurat încă din pântecele bunei mele mame Aurelia, că nu mi s-a luat vinul şi băutura ameţitoare.

          Şi pentru că azi e mare sărboare, închinaţi cu mine un pahar în cinstea minunaţilor mei părinţi!

duminică, 6 ianuarie 2013

Pescăruşul



Traversat de cântecul tău
ca marea de un frison continuu...
Tu, ieşi din valuri
printre piruiete,
lunecând pe gheaţa subţire
şi intrându-mi în gură şi-n ochi.



Singur pe faleză,
sărat de tine,
te simt prin toţi porii
ca pe un pescăruş ce mă sfâşie
cu sunetul acela ciudat şi trist.



Clipele sparg,
nimic nu mai are
întinderea corectă.
O maşină se striveşte de pod.
Mă arunc pe spate spre valuri,
plutesc în aer.
Nu ştiu dacă voi reuşi să ating apa,
marginea lumii,
arcul buzelor tale
de care mi-am agăţat, respiraţia.

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Ştii tu... Elf




             Ce e cu noi? Unde am ajuns? Nu mai funcţionăm ca  popor. Parcă s-a produs o transhumanţă în sufletele noastre atunci în 89 şi ne-au pătruns în trupuri de-a valma şi miei şi lupi, amestecaţi fără nici o noimă, gata să se sfâşie între ei în interior şi în afară. Nici măcar nu suntem o turmă! Nu ne mai ştim duşmanii. Ei ne ameninţă de pretutindeni, sunt în noi.

          Ne-am pierdut păstorii adevăraţi în noaptea sângeroasă din ziua Crăciunului. Fără legătură cu Ceauşescu. El nu s-a revendicat niciodată păstor, el a fost doar cizmar. Nevăzuţii păstori au simţit că pata de sânge nejudecată şi celălalt sânge, tânăr, nevinovat, ce a stropit zăpada va otrăvi locul şi aici nu va mai creşte iarbă şir lung de ani - şi au plecat.

          Au rămas să ne păstorească unul ca Becali, televizorul, alţii şi mai răi… (constat azi că Mioriţa are o scăpare, ciobanul din Teleorman nu apare). Dar el Becali n-a fost niciodată un cioban adevărat. El doar s-a lipit de stână, nu s-a calificat în profesie. A învăţat doar să tundă oile sau să le mulgă, dar n-a ştiut cât lapte să ia, cât să lase ca să dăinuiască izvorul şi ugerul a secat. N-a ştiut să doinească din fluier sau din frunză adevărat. 
Iar televizorul, precum carii, a lucrat ca un vierme turbat în numele libertăţii, cum a dat tonul patronul…

          Cum s-o fi simţit femeia aceea îmbrăcată în albul pardesiului sub care în viaţă se adăpostise trupul firav şi subţire, cum devenise în ultimele zile Sergiu Nicolaescu ducându-l spre incinerare? Cum s-o fi simţit ea huiduită de mulţime? Poate că ea chiar l-a iubit şi s-a sacrificat intrând în pielea personajului tragic pe care i l-a dictat maestrul regizor, respectându-i ultimul scenariu, ca să mai contrarieze, spectaculos, încă o dată masele pe care le-a strunit.

          Viaţa lui a fost un film şi s-a terminat, studiat, riguros, măsurat, în respectul şi devălmăşia timpului trăit, ca un film.

          „Ştii tu... ELF ce am stabilit!”

          Oare mintea lui rece, calculată, a vrut să ne arate, l-a ajutat şi biserica, până unde am ajuns, cât ne-am degradat de nu mai suntem în stare nici măcar să putem respecta moartea unui om?


          Un fleac, ne-ai ciuruit!... Doare ... Nu ştiam că doare aşa de tare!

joi, 3 ianuarie 2013

Bilanţ 2012. Bursa ingerilor.



             Dacă ai un lanţ, nu de magazine, că atunci obligatoriu bilanţul e cu active şi pasive şi e greu după cum au dat năvală românii de sărbători, să socoteşti câte ciori...

          Şi nici un lanţ uman iluzoriu, poţi fi bănuit a fi de la MISA, sau că eşti vre-un protestatar ameţit şi momentan guvernul are moratoriu până măcar după SANTIOAN

          Şi nici lanţ de aur din zestrea dacă. Ţi-ar fi dat cu el peste bot, te-ar fi legat într-un dosar de ilicite, că se vede pe tine că n-ai moacă de mafiot.

          Singurul lanţ pe care ţi-l poţi permite poate fi de ţipirig, să-ţi prinzi iubita în cătuşe pe patul de flori; sau lanţ de fluturi, horind într-un dans în grădina din capul tău, un continuu balans aruncat peste hău.

          Lanţul meu e de litere din fir de mătase. Un scrânciob de litere desferecate-n delir, legate în părţi între coperţile unei cărţi.

          Anul ăsta greu, a fost Bursa îngerilor.

          Cititorule, te poţi legăna în scrânciobul meu!

Pentru lectura clic pe imagine sau link