joi, 6 iunie 2013

Extraterestrul Mitică



           Pământul e brăzdat de canale misterioase ascunse în miezul lui de negura timpului. Poţi avea surpriza, intrând într-o peşteră undeva în Giorgia, să te trezeşti, urmărind luminiţa de la capătul tunelului, în Egipt sub o piramidă. Sau în canalele subterane dedesubtul Mexicului.

          Structurile artificiale, lasă deschisă poarta de intrare către civilaţiile de demult, sau către civilizaţiile interplanetare, poposite o vreme în tranziţie cosmică în interiorul planetei albastre. Extratereştrii soseau numai noaptea în farfuriile lor zburătoare şi intrau în pământ, să nu-i vadă băştinaşii care puteau crede că-i aproape sfârşitul lumii şi se instaurează Apocalipsa.

          Şi dacă din întâmplare vre-un cercetător curios descoperea în catacombe vreo fosilă ciudată, obiecte stranii, sau vreun mecanism de neînţeles, se declara zonă interzisă şi armata federală sau armata roşie, după caz, lua în stăpânire locul minat

          Totuşi lumea tunelurilor, pasajelor şi grotelor subterane, a dezvoltat o ramură specială a ştiinţei numită spelestologia. O grupare din cele mai active în domeniu îşi are sediul la Leningrad, “Mişcarea spelestologică din Leningrad”,  abreviat în limba rusă LSP.

          M-am luminat dintr-o dată şi nu mi-a fost greu să fac legăturile, citind materialul documentar de pe net şi gândindu-mă la Liga Profesionistă de Fotbal. LPF-ul nostru.  După modelul ăsta a creat Mitică, spelefotbalogia lui. Ce canale subterane construise el cu aprobarea lui Mircică de la Bistriţa la Cluj şi mai departe la Bucureşti! Cum se făceau schimburile în catacombe şi circulau valizele cu bani, de la unii la alţii, civilizat, fără să le vadă lumea. Iar tricourile de campioni, ajungeau în ultima clipă cu elicopterul, la vedere, pe stadion, odată cu trofeul pe care se încrusta acolo în faţa tribunelor numele campioanei, ca să vadă prostimea că nu se fac mişmaşuri.

          Şi a venit Becalii cu valiza lui. El a trimis-o cu Maybachul, nu prin fundul grădinii, sfidând canalele oculte ca un Cavaler al luminii.

          Ce să facă bietul DNA, când a fluturat verzişorii în faţa lui, chit că a vrut la un moment dat să întoarcă maşina ca la Ploieşti!?...

          Şi necum să mai declari „zona interzisă” şi să chemi armata de microbişti să te apere de mirosul ce vine din catacombe.

          Bietul Mitică, i s-a cam luat piuitul. E DNA-ul pe el cât Casa Poporului.

miercuri, 5 iunie 2013

Nori cu Nikon



Dumnezeu se încruntă de sus
şi norii sparg
pe unde trece tunetul,
ca un ecou surd
al luminii de dincolo de apus.


Doar Nikonul, vultur agil,
tiveşte rănile în urmă,
mângâind brazdele nopţii,
până când dimineaţa
încolţesc seminele ierbii.


Fotografii: Cristina Florescu




marți, 4 iunie 2013

Şansa premiilor



Citesc pe o pagina de net : Asociaţia Şansă _Viorica Hagianu  a anunţat câştigătorii concursului literar de volume. Fără tam-tam, discret… Tot discret a fost si juriul. Apropo, cine o fi jurizat?







Castigatorii Concursului literar de volume:

Victoria Milescu, Liviu Baitel, Geo Galetaru, Daniela Varvara, Cornelia Georgescu, Elisabeta Luscan, Bogdan Catalin Mereuta

Felicitări câştigătorilor!


Şi în aceeaşi măsură şi învinşilor, căci nu se ştie niciodată care au fost mai buni… (să fie doar mugurele invidiei în interpretarea mea?...)

Jin Ji Du Li. Medicală



            Corpul uman este fără îndoială o orchestră care interpretează o simfonie sau o sonată. Un şlagăr, sau o geampara, o horă staccato sau o manea, după cum dictează căştile din urechile fiecăruia. Se întâmplă ca părţi din întreg, suflătorii sau instrumentele cu coarde, percuţia, orga sau pianul, chitarele, acordeonul sau cornul englez, să se abată suav anapoda peste câmpul verde cu gardul dărâmat al portativului, părăsind linia melodică spre disperarea dirijorului care, închide ochii şi într-un picior, cu bagheta sprijinindu-se de aer, cu cerul căzut pe el, încercă să ţină totul în echilibru.

          Domnilor/doamnelor, aţi stat vreodată într-un picior cu ochii închişi? Încercaţi vă rog acum şi număraţi clipele. Dacă reuşiţi să rezistaţi până la 10 înseamnă că orchestra dumneavoastră încă performează. Dacă nu, sigur s-au dezacordat clapele, s-a rupt vreo coardă mai sensibilă la vioară, s-a înfundat timpanul cornului englez şi suflătorii s-au dedulcit la tutun sau etnobotanice.  În cazul ăsta, starea de sănătate a corpului arată că aveţi 60/70 de ani, chiar dacă n-aţi împlinit 40 şi credeţi-mă e inútil să mergeţi la doctor. Lăsaţi-l pe Nicolaescu, nu-l disperaţi, să-şi facă reforma în linişte.

          Şansa dumneavoastră sunt exerciţiile Jin Ji Du Li. Staţi într-un picior precum cocostârcul, cu ochii închişi, zi de zi. După cum spun specialiştii chinezi, practicând  zilnic un minut sau două exerciţiul, veţi evita senilitatea, iar hipertensiunea arterială, diabetul, afecţiunile coloanei sau cele cervicale nu vor mai întrerupe peisajul. Memoria şi calitatea somnului se vor înbunătăţii.

          Nu-mi cereţi să dau din casă ştiinţific ce meridiane ale corpului stau în echilibru în picior şi armonizează centrii nervoşi ai diferitelor organe. Nu e casa mea, am primit-o pe net şi o dau mai departe.

          Staţi într-un picior fiţi propriul dumneavoastră dirijor şi dacă tot auziţi în cască o muzică proaspătă, nouă, când schimbaţi piciorul de sprijin poate scuturaţi şi manelele.

          Sănătate multă!



Notă : Pe piciorul drept la prima mea încercare am numărat până la patru, iar pe stângul m-am prăbuşit la trei. Ce să înţeleg de-aici? Că stânga democrată e într-o boală gravă şi dreapta nu se mai repară?... Ce noapte! Mă antrenez Jin Ji Du Li mai mult pe dreptu. Rămân cu Ungurenii mei, eu ca deşteptu…

duminică, 2 iunie 2013

Bookfest. Defileul actorilor.




          Postările de până acum au vrut să arate că din punctul meu de vedere(de ce să conteze punctul meu de vedere?... când măcar şi virgulele, înnoată la mine prin text dezordonat, ca nişte peştişori speriaţi de hăul răsucit între subiect şi predicat de propriul gând?), sărbătoarea cărţii începută mai timid ca altădată nu a atins nivelul pe care mi l-aş fi dorit.(acceptaţi vă rog salturile, destul de largi, peste paranteze, ca exerciţii de gimnastică!) Dovadă că organizatorii au dat în stăpânire Pavilionul Central, unei expoziţii de bunuri de consum şi servicii, păstrând pentru carte un drum colateral, undeva în dreapta   Pavilionul C (litera asta joacă în A-ltă ligă. Bine că n-au ales un loc mlăştinos şi n-au secat fântânile...).
          Ziua de sâmbătă, 1 iunie, a prins în sfârşit culoare pe placul Nikonului, bucurându-se şi el şi soarele de afluenţa vizitatorilor. Lumea mică, aleasă, specială a iubitorilor şi creatorilor de literatură, a ţinut să voteze pentru viitorul care contează, cel adevărat al frumoşilor nebuni ce încă mai cred că slova scrisă trăieşte şi în viaţa de după.
          Am ales pentru azi „monumentele de patrimoniu”, fericita sintagmă a academicianului Răzvan Teodorescu, fost ministru al culturii, mai mari, mai mici. Obiectivul aparatului meu a tremurat de emoţie, fascinat să găsească sub platoşa cărnii, sutele de vieţi arse pe rugul marilor scene, o clipă cât veşnicia. E greu să te regăseşti pe tine însuţi ca personaj, luptând cu munţii pe care singur i-ai înălţat.
          La BOOKFEST, în aceste zile, am avut privilegiul să înregistrez imagini cu uriaşi. Poate cineva să conteste ameţitoarele piscuri pe care le-am fotografiat? Muntele Beligan, Culmea Tamara, Piscul Mălăele sau Grohotişul Uritescu?...
          După defileul actorilor am fotografiat la întâmplare. Vă invit să priviţi: