marți, 11 iunie 2013

Ghiveci călugăresc





Revizuirea Constituţiei deja dă primele semnale de blocare a statului. Nu că s-ar fi supărat Preşedintele, că el aşa e, supărăcios, dar se vede cu ochiul liber că nici Ǎlui de sus nu-i căzu bine amendamentul cu căsătoriile. „Lasă domnule libertate firii să-şi astâmpere cum vrea ea pohtele!”.
– Ce zi e azi? E marţi sau joi? Unde e sfântul de la comunicare? A dat strechea-n el? În voi toţi? Nu mai aveţi servici? Ce e disoluţia asta, făpturi de pospai!? Vreţi să-l aduc pe Antonel să schimbe Constituţia şi aici, în rai? Idioţi ce sunteţi!... Puneţi în furcă un caier de nori şi daţi-l apoi Romicăi Jurcă, să citească pe post la Antenă alerta portocalie cu grindină, ploi şi vijelie, să intre lumea la adăpost, să rămână doar guvernul la galerie
Că aşa a zis Pontonel uitându-se mulţumit cum se umflă Dunărea:
„Suntem pregătiţi pentru orice s-ar întâmpla.” A fost la Markel. Cinci minute. Să-l ajute cu Steaua. Cancelarul i-a zis:
– Ia-ţi lumânările şi du-te iute la Jiji, că şi-o trage săracu. S-a mutat de la Rahova la Jilava şi n-are unde să se roage!

luni, 10 iunie 2013

Tobarlanii. Guşterele _ fragment



          Dealul se lăsase prăvălit peste case şi anii rupseseră porţiuni întregi din costişa pornită la vale odată cu pomii dezrădăcinaţi. Lângă lăstărişul din stânga rămas agăţat pe vechiul loc, se formase o râpă adâncă de zece- cinsprezece metrii, ca o rană galben-maronie dintr-un pământ nisipos unde noi copii ne dădeam drumul pe tobogan cu picioarele înainte, însoţind lunecarea cu chiuituri ce întreţineau parcă viteza de deplasare. La bază, un tăpşan cu iarba moale, drept ca fundul unei căldări, ne ascundea privirilor aruncate din drum, sau din curtea unde trebăluia tanti Veroana. Cât timp auzea ţipetele, totul era sub control, dar de ceva vreme o tăcere uşor suspectă avertiza că miezul zilei îi doborâse pe împieliţaţi şi undeva la umbră puneau la cale desigur cine ştie ce drăcie.

          Era gata fiertura, trasă la margine ca să se odihnească pe plita din bucătăria de vară şi pusese tuciul pe pirostrii în curtea mică, mestecând cu făcăleţul din timp în timp. Răsturnă tuciul pe fundul de mămăligă şi îl lăsă acolo cu gura în jos. Aşezase masa rotundă cu trei picioare în umbra nucului, Într-o juma de oră oricum trebuia să-i strige pe copii. S-a uitat în găleată, ridicând capacul, nu ajungea apa să-şi spele mizeria de pe ei când vor coborâ coasta ca să-i poată pune omeneşte la masă. A luat căldarea s-o umple la fântână. Strecurându-se pe portiţa din spatele casei bătrâneşti, totdeauna îi intra în ochi locul unde frat’su Toma apucase să dărâme pătulul cu cele două odăi de sub el. Locul acela gol, nefiresc de gol după ce plecase, o făcu să gândească ce repede se pun anii înapoi. Nelu Mare al Aurichii venit în vacanţă se înălţase în doi ani şi se maturizase, puteai avea încredere în el. În schimb Nelu al ei parcă se încuscrise cu dracu în fire, aşa, de mic. Se încăiera cu copii, sărea gardurile să fure cireşe în vremea cireşelor, sau struguri când dădeau în must. Lua cu piatra la ţintă, dacă mai rămăsese vreun bec întreg în vreun stâlp, în sus pe vale. Te aşteptai la orice din partea lui.

          Dar azi îi rămăsese în gânduri Maria. De dimineaţă, când a dezbrăcat-o să-i schimbe rochiţa, s-a întors cu spatele la Nelu Mare cu aerul de domnişoară. A privit-o uşor surprinsă. Sânii căpătaseră un pic de contur pe dedesubt, iar bumbii înţepau aerul ca două dude mici. Dacă îmi seamănă copila asta! Trebuie să fiu atentă  să nu am probleme cu ea.

          – Mamă, Nelu Mare e verişorul tău, ţi-e ca un frate.”

          Mai devreme parcă îl zărise pe Gică, băiatul Oanţei strecurându-se pe lângă ulucile gardului, spre coastă, pe partea lui de grădină. Se liniştii singură, Gică e mult mai mare decât ei.



          Când Gică a sărit gardul, ne-am oprit din chiot. El ştia poveşti cu extratereştrii, ne mai spusese. Era elev la şcoala profesională în Bucureşti. Tot să fi fost patru cinci ani între noi. Ne-am strâns în jurul lui. Gică s-a uitat lung la noi după care ne-a propus un joc.

          – Azi jucăm în familie. Ne pregătim pentru viaţă. Maria, tu mai eşti fată mare? Maria a dat din umeri nelămurit. N-ar fi vrut să creadă el că nu era pregătită.

          Mama era Maria. Limpede pentru toţi ca lumina zilei. Cu tătăl, trebuia să tragem la sorţi.

          – Ca să fim egali, presupunem că e noapte şi cum în familie nu ne ascundem nimic, toată lumea să rămână în chiloţi. N-a stat nimeni să caute logica. Nu s-a opus nimeni, aşa era jocul. Nici măcar Maria. Aştepta curioasă şi ea să-şi vadă norocul. Pierise reţinerea de dimineaţă. Şi-a aruncat rochia intr-un tufiş, speriind un guştere. Nelu Mic, frat’su, a sărit în picioare să-l prindă. Gică stăpân pe situaţie îşi însuşise deja rolul tatălui. M-a pus să sting lumina şi cu mâinile părea că lipeşte cu întuneric trupul plăpând ce da să îmbobocească mai devreme, al fetiţei de zece ani. Şi-a adus aminte de mine şi m-a îndemnat să mă apropii cu ochii închişi şi să pipăi întunericul acela cald, pe care-l întinsese pe pielea Mariei. Când am atins din întâmplare zvâcnitura sfârcului, m-am curentat şi am aprins lumina. Maria se uita la mine cu nişte ochi strălucitori. Gică m-a dat la o parte pierzându-şi cumpătul şi s-a aruncat asupra fetei. Chiloţeii ei roşii parcă nu voiau să coboare. Maria nu mă slăbea din ochi.

          Se auzii un urlet victorios şi Nelu Mic apăru de după tufiş cu guşterele în mână, ţinut de cap. Ii văzu pe cei doi, ţintuit o clipă şi fără să ezite dădu drumul şopârlei pe spatele lui Gică. Maria se eliberă şi tocmai atunci s-a auzit din curte glasul Veroanei care ne striga la masă.

          Ne-am îmbrăcat repede scuturând de pe noi întunericul. Gică a rămas să strivească între două pietre capul guşterului.

vineri, 7 iunie 2013

Scandalul de la Polirom



          Am închis Scandalul. Câteva clipe doar. Simt nevoia să recitesc finalul:

          „Suguro a stins veioza de la capătul patului.

          În toiul nopţii l-a trezit telefonul. Ţârâia insistent. Îl chema. L-a auzit şi soţia, cu ochii larg deschişi...”

          Ţârâitul acela a rezonat şi în capul meu, lipindu-se strident pe ţiuitul urechilor care mă însoţeşte de la o vreme. Şi eu şi Suguro avem 65 de ani. Amândoi am scris cărţi, măcar că pe ale mele nu le-a citit nimeni, sau foarte puţini. Chiar dacă el e japonez, m-au străfulgerat gândurile şi trăirile, obsesiile personajului, recunoscând sub mască propriile mele descoperiri. Periculoasă vârstă, ai puţină libertate de mişcare.

          Prea târziu să mai poţi înfrâna bestia.

          Cu o simplitate dezarmantă Shusacu Endo exploreaza cu bisturiul, despărţind zona întunecată pe linia dintre intenţie şi faptă. Meticulozitatea şi stilul alert al recunoscutului romancier japonez, te ţine în priză şi nu te lasă să stingi veioza.

Nord



Poeţii au picioarele în catalige
ca să spargă cu fruntea norii.
Înaintea lor, îngerii pe schiuri
le deschid drumul
ca salvatorii.


„Ce e cu picioroangele
alea cu crăcană?” se miră îngerii;
„Nu au aripi pe spate
şi cangele incomode
ce le ţin picioarele legate,
le-au făcut rană!”


Poeţii continuă să înainteze,
în echilibru, în Marea Nordului
pe stăvilarul de la Afsuitdijk,
măsurând iambii, sau
numărând oile
pe partea de dig dinspre Den Oever
şi spărgând cu fruntea piatra,
o vor aşeza
împletită în nuiele de răchită,
frământată
şi călcată în picioroange,
nopţi şi zile,
peste inimi şi peste Gange,
în burta monstrului.


Cândva un extraplanetar,
desigur boem,
va călca nesigur peste stăvilar,
minunându-se de poem

joi, 6 iunie 2013

Extraterestrul Mitică



           Pământul e brăzdat de canale misterioase ascunse în miezul lui de negura timpului. Poţi avea surpriza, intrând într-o peşteră undeva în Giorgia, să te trezeşti, urmărind luminiţa de la capătul tunelului, în Egipt sub o piramidă. Sau în canalele subterane dedesubtul Mexicului.

          Structurile artificiale, lasă deschisă poarta de intrare către civilaţiile de demult, sau către civilizaţiile interplanetare, poposite o vreme în tranziţie cosmică în interiorul planetei albastre. Extratereştrii soseau numai noaptea în farfuriile lor zburătoare şi intrau în pământ, să nu-i vadă băştinaşii care puteau crede că-i aproape sfârşitul lumii şi se instaurează Apocalipsa.

          Şi dacă din întâmplare vre-un cercetător curios descoperea în catacombe vreo fosilă ciudată, obiecte stranii, sau vreun mecanism de neînţeles, se declara zonă interzisă şi armata federală sau armata roşie, după caz, lua în stăpânire locul minat

          Totuşi lumea tunelurilor, pasajelor şi grotelor subterane, a dezvoltat o ramură specială a ştiinţei numită spelestologia. O grupare din cele mai active în domeniu îşi are sediul la Leningrad, “Mişcarea spelestologică din Leningrad”,  abreviat în limba rusă LSP.

          M-am luminat dintr-o dată şi nu mi-a fost greu să fac legăturile, citind materialul documentar de pe net şi gândindu-mă la Liga Profesionistă de Fotbal. LPF-ul nostru.  După modelul ăsta a creat Mitică, spelefotbalogia lui. Ce canale subterane construise el cu aprobarea lui Mircică de la Bistriţa la Cluj şi mai departe la Bucureşti! Cum se făceau schimburile în catacombe şi circulau valizele cu bani, de la unii la alţii, civilizat, fără să le vadă lumea. Iar tricourile de campioni, ajungeau în ultima clipă cu elicopterul, la vedere, pe stadion, odată cu trofeul pe care se încrusta acolo în faţa tribunelor numele campioanei, ca să vadă prostimea că nu se fac mişmaşuri.

          Şi a venit Becalii cu valiza lui. El a trimis-o cu Maybachul, nu prin fundul grădinii, sfidând canalele oculte ca un Cavaler al luminii.

          Ce să facă bietul DNA, când a fluturat verzişorii în faţa lui, chit că a vrut la un moment dat să întoarcă maşina ca la Ploieşti!?...

          Şi necum să mai declari „zona interzisă” şi să chemi armata de microbişti să te apere de mirosul ce vine din catacombe.

          Bietul Mitică, i s-a cam luat piuitul. E DNA-ul pe el cât Casa Poporului.

miercuri, 5 iunie 2013

Nori cu Nikon



Dumnezeu se încruntă de sus
şi norii sparg
pe unde trece tunetul,
ca un ecou surd
al luminii de dincolo de apus.


Doar Nikonul, vultur agil,
tiveşte rănile în urmă,
mângâind brazdele nopţii,
până când dimineaţa
încolţesc seminele ierbii.


Fotografii: Cristina Florescu




marți, 4 iunie 2013

Şansa premiilor



Citesc pe o pagina de net : Asociaţia Şansă _Viorica Hagianu  a anunţat câştigătorii concursului literar de volume. Fără tam-tam, discret… Tot discret a fost si juriul. Apropo, cine o fi jurizat?







Castigatorii Concursului literar de volume:

Victoria Milescu, Liviu Baitel, Geo Galetaru, Daniela Varvara, Cornelia Georgescu, Elisabeta Luscan, Bogdan Catalin Mereuta

Felicitări câştigătorilor!


Şi în aceeaşi măsură şi învinşilor, căci nu se ştie niciodată care au fost mai buni… (să fie doar mugurele invidiei în interpretarea mea?...)

Jin Ji Du Li. Medicală



            Corpul uman este fără îndoială o orchestră care interpretează o simfonie sau o sonată. Un şlagăr, sau o geampara, o horă staccato sau o manea, după cum dictează căştile din urechile fiecăruia. Se întâmplă ca părţi din întreg, suflătorii sau instrumentele cu coarde, percuţia, orga sau pianul, chitarele, acordeonul sau cornul englez, să se abată suav anapoda peste câmpul verde cu gardul dărâmat al portativului, părăsind linia melodică spre disperarea dirijorului care, închide ochii şi într-un picior, cu bagheta sprijinindu-se de aer, cu cerul căzut pe el, încercă să ţină totul în echilibru.

          Domnilor/doamnelor, aţi stat vreodată într-un picior cu ochii închişi? Încercaţi vă rog acum şi număraţi clipele. Dacă reuşiţi să rezistaţi până la 10 înseamnă că orchestra dumneavoastră încă performează. Dacă nu, sigur s-au dezacordat clapele, s-a rupt vreo coardă mai sensibilă la vioară, s-a înfundat timpanul cornului englez şi suflătorii s-au dedulcit la tutun sau etnobotanice.  În cazul ăsta, starea de sănătate a corpului arată că aveţi 60/70 de ani, chiar dacă n-aţi împlinit 40 şi credeţi-mă e inútil să mergeţi la doctor. Lăsaţi-l pe Nicolaescu, nu-l disperaţi, să-şi facă reforma în linişte.

          Şansa dumneavoastră sunt exerciţiile Jin Ji Du Li. Staţi într-un picior precum cocostârcul, cu ochii închişi, zi de zi. După cum spun specialiştii chinezi, practicând  zilnic un minut sau două exerciţiul, veţi evita senilitatea, iar hipertensiunea arterială, diabetul, afecţiunile coloanei sau cele cervicale nu vor mai întrerupe peisajul. Memoria şi calitatea somnului se vor înbunătăţii.

          Nu-mi cereţi să dau din casă ştiinţific ce meridiane ale corpului stau în echilibru în picior şi armonizează centrii nervoşi ai diferitelor organe. Nu e casa mea, am primit-o pe net şi o dau mai departe.

          Staţi într-un picior fiţi propriul dumneavoastră dirijor şi dacă tot auziţi în cască o muzică proaspătă, nouă, când schimbaţi piciorul de sprijin poate scuturaţi şi manelele.

          Sănătate multă!



Notă : Pe piciorul drept la prima mea încercare am numărat până la patru, iar pe stângul m-am prăbuşit la trei. Ce să înţeleg de-aici? Că stânga democrată e într-o boală gravă şi dreapta nu se mai repară?... Ce noapte! Mă antrenez Jin Ji Du Li mai mult pe dreptu. Rămân cu Ungurenii mei, eu ca deşteptu…

duminică, 2 iunie 2013

Bookfest. Defileul actorilor.




          Postările de până acum au vrut să arate că din punctul meu de vedere(de ce să conteze punctul meu de vedere?... când măcar şi virgulele, înnoată la mine prin text dezordonat, ca nişte peştişori speriaţi de hăul răsucit între subiect şi predicat de propriul gând?), sărbătoarea cărţii începută mai timid ca altădată nu a atins nivelul pe care mi l-aş fi dorit.(acceptaţi vă rog salturile, destul de largi, peste paranteze, ca exerciţii de gimnastică!) Dovadă că organizatorii au dat în stăpânire Pavilionul Central, unei expoziţii de bunuri de consum şi servicii, păstrând pentru carte un drum colateral, undeva în dreapta   Pavilionul C (litera asta joacă în A-ltă ligă. Bine că n-au ales un loc mlăştinos şi n-au secat fântânile...).
          Ziua de sâmbătă, 1 iunie, a prins în sfârşit culoare pe placul Nikonului, bucurându-se şi el şi soarele de afluenţa vizitatorilor. Lumea mică, aleasă, specială a iubitorilor şi creatorilor de literatură, a ţinut să voteze pentru viitorul care contează, cel adevărat al frumoşilor nebuni ce încă mai cred că slova scrisă trăieşte şi în viaţa de după.
          Am ales pentru azi „monumentele de patrimoniu”, fericita sintagmă a academicianului Răzvan Teodorescu, fost ministru al culturii, mai mari, mai mici. Obiectivul aparatului meu a tremurat de emoţie, fascinat să găsească sub platoşa cărnii, sutele de vieţi arse pe rugul marilor scene, o clipă cât veşnicia. E greu să te regăseşti pe tine însuţi ca personaj, luptând cu munţii pe care singur i-ai înălţat.
          La BOOKFEST, în aceste zile, am avut privilegiul să înregistrez imagini cu uriaşi. Poate cineva să conteste ameţitoarele piscuri pe care le-am fotografiat? Muntele Beligan, Culmea Tamara, Piscul Mălăele sau Grohotişul Uritescu?...
          După defileul actorilor am fotografiat la întâmplare. Vă invit să priviţi:




vineri, 31 mai 2013

Bookfest. Jocuri sportive. Petanche



          Ameninţările de furtună m-au ţinut ieri în casă. Mi-a fost teamă că tentat de afiş, urmând chemarea celor 11 paşi, în loc să ajung la Bookfest, să nu mă trezesc în „grădina icoanei” pe cap cu grindina cât bila de petanche, sau cât un ou de struţ. Ca bietul Mitică Dragomir taman de ziua lui.

          Mai ţuţ ca mine, el a plecat de-acasă asumându-şi riscurile şi, ca să scape musafirii de cadou. A nimerit săracu, ceasul rău, direct la DNA în puţ. Când l-am văzut cum se dă jos din mersul maşinii, am crezut că-l aleargă ori stafiile, ori dracu. Da de unde! Omul se antrena ca să joace petanche cu Gigi Becali în curtea puşcăriei. N-aţi auzit de petanche? E un joc cu bile venit pe filiera Franţei. Vai steaua lor de cocoşi! Ei încă n-au aflat că noi jucăm din moşi strămoşi purceaua pe deal la Râmnic, sau pe maidanele Constanţei.


          Seara la televizor, preşedintele ligii îşi cam pierduse din umor. A încercat să ne explice cum că el a picat de martor între doi elefanţi, Antenele şi RDS-ul, făcând distincţie ca filozoful Nice, între morala celor slabi şi morala celor mari şi tari.

          „Nu e imoral să te gândeşti la fotbalişti! Eu sunt curat. Grosu s-a dus la Ligă sau la stat”

          Lui i-a rămas de-un ciur de mămăligă.




N.A.

          E groasă rău! Am aflat că dacă stau acasă, dispar hahalerele vânate de DNA sau DIICOT. Cu orice risc, azi merg la BOOKFEST. Nu vreau ţara-ntristată de tot.