12. Fragment Gușterele. Cap Lenuţa

            Venise momentul să aflu câte ceva despre viaţa romanţată a mătuşii mele misterioase şi am lăsat fragile în iarbă, lângă celelalte şiraguri pe care le adunasem până atunci. Numai ochi şi urechi. Ascultam cu urechile şi prelucram cu ochii minţii. Ţaţa a lăsat şi ea culesul plantelor medicinale miraculoase, dezlegându-şi şorţul şi înnodându-l într-o bocceluţă. S-a aşezat lângă mine în iarbă începând povestea.

            – Erau mai multe fete de la APACA în sâmbăta aia. Ştii că tanti-ta Leana a lucrat o vreme la fabrica de confecţii.(Habar n-aveam!) Se organizase un fel de serbare câmpenească pe Stadionul Ministerului Muncii din Parcul Veseliei. Breslele lucrătorilor obişnuiau asemenea reuniuni, cu un scurt program artistic înainte şi încheiate cu dans. Musai să se aleagă Regina Balului. Învăţasem ceva la liceu despre bresle, dar în mintea mea parcă nu se potriveau anii.

            – Iniţiativa în acea sâmbătă o aveau breslele din industria textilă, pielărie şi încălţăminte, numai că se infiltraseră în comitetul de organizare comuniştii care ţineau cu tot dinadinsul să dea manifestaţiei o tentă politică. (Adunând materiale documentare pentru a scrie cartea, în anii din urmă, mi-am dat seama că ce-mi povestise ţaţa atunci, se întâmplase în 13 august 1939, un moment de referinţă în istoria de cuplu a celor doi Ceauşeşti).

            – Cei care animau cu adevărat serbarea câmpenească s-au dovedit mai ales lucrătorii din cadrul Cercului Cultural al breslei cizmarilor, printre care şi Nicolae Ceauşescu pe care Lenuţa noastră îl cunoscuse de la Gica. În jur de ora zece s-au împărţit cărţile poştale. Fata care reuşea să vândă cele mai multe cărţi poştale era declarată Regina Balului. S-a dus la Nicolae. Acesta s-a uitat lung la ea.

            – În seara asta tu n-ai să participi. Şi fără altă explicaţie nu a vrut să-i dea cărţile poştale. După ce organizatorii au anunţat câştigătoarea şi i s-a pus coroana, înciudată Lenuţa noastră a izbucnit în plâns. Declaraseră regină pe o anume Elena Petrescu, o muncitoare la fabrica Jaquard. Una tânără, dar ştearsă, nu se compara cu ea, însă nu s-a sfiit să vorbească în public de la tribună. Erau acolo să zic câteva sute de oameni. Cu o voce spartă, piţigăiată, a cerut să fie eliberaţi comuniştii din închisori.

            Lenuţa a tras-o de braţ pe Marcela, prietena ei, din mulţimea care nu bănuia atunci pe cine încoronase şi au ieşit în stradă. Pe Marcela a cunoscut-o în atelier şi s-a imprietenit repede cu ea. Aveau maşinile de cusut una în faţa celeilalte. O fată plecată de la ţară, dinspre Vâlcea, numai că se stilase. Îşi făcuse ucenicia la Crucea de Piatră. Mureau de râs fetele din atelier când Marcela povestea detaşat, cum îi dresa ea la aşternut pe bărbaţi şi îi golea de conţinut.

            N-au făcut prea mulţi paşi, în jos, pe Strada Veseliei, Marcela s-a trezit strigată. S-au întors amândouă şi Marcela l-a recunoscut pe unul dintre cei trei soldaţi care veneau din urmă. Numai că împrejurările, locul, nu se mai potriveau acum căci îl întâlnise la Crucea de Piatră. S-au făcut prezentările şi buna dispoziţie, încet dar sigur, a pătruns în inima Lenuţei. Mai ales după ce se încălziseră cu un lichior de nuci verzi la terasa Cercului Militar. După miezul nopţii au plecat împreună acasă la Gheorghe. I-a plăcut Gheorghe din prima clipă, chiar dacă acesta era cel care o strigase pe Marcela.

            În dormitorul lui Gheorghe lucrurile s-au petrecut de la sine. Găsise modalitatea să se răzbune. Parcă nu mai conta cine e prinţul, căci adevărata regină era doar una.

            Profesionistă, dincolo, Marcela i-a golit de conţinut pe ceilalţi doi.

            Sincer, m-am minunat căt de liber povestea ţaţa şi cum ştia să întoarcă frazele fără pic de vulgaritate. Avea în faţă pe nepotul ei preferat, dar parcă vorbea cu frate-su Toma, sau numai cu Joiana, mă pierduse de mult pe drum.

            – Dar Tomo, tu ar trebui să ştii, eraţi apropiaţi ca vârstă şi nu-ţi ascundea nimic. Ai fost cu ea să-l cauţi pe Gheorghe după ce s-a terminat războiul. Se auzise că a murit. Nu l-a iubit, dar rămăsese gravidă în noaptea aia şi copilul avea nevoie de tată. Îşi pierduse urma în Breaza. Se mutase cu Marcela, prietena Lenuţei, trăia cu ea. Rănit pe front, Lenuţa nu s-a dus la spital să-l vadă. Marcela s-a dus şi a rămas cu el.

            Toma l-a adus în faţa lui tăticu să-şi recunoască fiul. Când i l-a pus în braţe, în faţa figurii crunte a lui tăticu a spus că renunţă la Marcela. Nu aveau actele încheiate şi o va lua în căsătorie pe Lenuţa, dar a cerut foaie de dotă cum se făcea pe-atunci. Nu ştiu ce a fost cu ăla bătrânu’, nu era ăl sărac, nu l-am înţeles de ce s-a mâniat atât de tare. Trebuia în primul rând să se gândească la Lenuţa, la Cornel. L-a alungat din curte pricopsindu-l cu un batalion de Cristoşi.

Moș Nicolaie

            Bǎiatul ǎsta Moș Nicolaie,/ e tare mintos./ S-a uitat pe fereastrǎ, mǎ rog frumos,/ azi noapte,/ ne-a numǎrat rǎbdǎtor în tǎcere/ pe toţi din fiecare odaie,/ ca pe niște mere/ coapte/ – pentru scor./ Ghetele curate,/ stǎteau așezate/ pe hol/ la locul lor/ știut/ și n-a vǎzut,/ nu ieșeau la control/ încǎlţǎrile motanului./ Motanul Mario își lustruise/ și el ciubotele, comform planului/ le dǎduse cu cearǎ,/ dar asearǎ/ de atâta joacǎ cu Alexandru, obosit,/ mǎ tem/ cǎ adormise/ încǎlţat pe calorifer/ într-un târziu,/ încolǎcit/ ca un ghem,/ cǎ nici el nu-i de fier/ e viu./ 

            Moș Niculaie încurcat,/ evitând dramoleta/ și-a deschis tableta/ și-a cercetat în registre/ pe listele lui./ În dreptul motanului Mario/ se înghesuiserǎ salbe/ de bile albe/ S-a uitat/ în jur și-a gǎsit/ castronul de plastic pentru lapte./ A lǎsat/ darurile și-a plecat/ fericit/ în noapte./

            Prin urmare/ dacǎ privesc atent la pozǎ,/ mai sus de bombeu,/ se pare cǎ în anul ǎsta de crizǎ/ am fost cuminte/ și eu./ E acolo o dozǎ/ mare/ de optimism,/ ar conta într-o analizǎ!... Sǎ  mai uit de Ponta și de accizǎ./  

            Moșule ești tare/ n-am cuvinte!/

Alexandria capǎtul visului

            Un dialog ca un spectacol strǎlucitor de mare forţǎ și inteligenţǎ, ca un joc de șah în care mișcarea cailor și a turnurilor, cumva la vedere, într-o permanentǎ ripostǎ, strǎfulgera ricoșând elegant peste fileul imaginar, din racordul întins al rachetelor. Tot timpul mi s-a pǎrut cǎ pe tabla aia cu pǎtrǎţele albe și negre, mǎcar într-o tabǎrǎ, nebunii sunt ţinuţi în rezervǎ, ca și cum într-o trântǎ, pe ring nu pe maidan, unul dintre combatanţi n-ar fi dorit sǎ-și foloseascǎ braţele, chiar dacǎ atacatorii erau mai mulţi.

            Partida a avut loc azi la emisiunea Evenimentele zilei între George Maior Directorul SRI și de partea cealaltǎ, trei dintre puţinii ziariști obiectivi(alţii le spun bǎsiști), cavaleri rǎtǎcitori rǎmași în jurul mesei rotunde sǎ cerceteze adevǎrul de pe tabla de șah. S-au spus multe lucruri interesante, altele doar sugerate. Mi-a rǎmas ultima întrebare:

            – Ce așteptaţi dumneavoastrǎ și comunitatea de informaţii al cǎrui Directosr sunteţi de la noul viitor președinte ales în 2014?

            – Sǎ ofere aceeași libertate de manifestare a independenţei și dezvoltǎrii activitǎţii noastre specifice în interes naţional, pe care a oferit-o Traian Bǎsescu.

            – Credeţi cǎ ar exista posibilitatea ca viitorul președinte sǎ se implice și sǎ limiteze prerogativele comunitǎţii de informaţii și sǎ încerce s-o implice politic?

            – Posibilitatea cu siguranţǎ existǎ, dar n-aș recomanda-o celui care va venii!

            Avertisment?...

            Acesta este Nașul, dar finul? Cu finul este altǎ poveste. El se dǎ în spectacol de când se scoalǎ. Și-a pus în faţǎ un perete gros transparent de sticlǎ, o uriașǎ oglindǎ și dacǎ e sǎ rǎmânem în tennis, a luat copy-paste de la Federer. Dar e un actor prost, cu idei fixe, trist și pǎţit, de data asta și-a  pus ghilimelele și le poartǎ tot timpul zâmbetul mincinos, ca pe o mascǎ, la vedere. Baronii și-au legat sforile de segmentele lui lungi de baschetbalist și-l împing de la spate sǎ atace adversarul, ţinta mișcǎtoare. Dar mingea ce pleacǎ din rachetǎ se izbește tot timpul de perete, nu trece dincolo și pare cǎ marinarul se bronzeazǎ la soare. Îl înţeleg și pe el când e cuprins de frustrare, doar e jucǎtor.

            Ce nu înţeleg, de ce noi spectatorii suntem un popor jalnic?

            Vǎ aduc aminte cǎ în 2014 alegem un nou președinte. Știţi pe cineva care minte mai puţin, îi respectǎ pe români, joacǎ tenis și șah adevǎrat și nu are dosar la DNA? Omul providenţial pe armǎsar alb? Nu de Maior vorbeam, nu cred cǎ ţara asta se uitǎ doar la el și eventual Mugur Isǎrescu. Sǎ privim mai puţin la televizor și sǎ gândim, altfel ne trezim pe autostrada lui Șova și Dragnea, la Alexandria.

11. Fragment Gușterele. Cap Gogu

            „– Unchi-tu Gogu a fost om umblat mamã. Era prim grefier la Curtea de Casaţie. A făcut şcoala, parte din ea la Curtea de Argeş. Fugit la Bucureşti, stătea într-o cameră cu Constantin Drăgan, ăla care a ajuns mai târziu mare. Foarte mare. (Nu-mi era clar care, cel ajuns în Comitetul Central, sau marele afacerist, istoricul? O intreb altădată)

            „–Tăticu se împãcase cu gândul. Gogu îi semãna leit, n-aveai cum să-i impui ceva. Nu-l mai puteai întoarce de pe drumul lui. Acceptase situaţia simţindu-l cã ştie ce face. Practic, financiar, i-a susţinut o vreme pe amândoi. Şi pe el şi pe Costică. Îi îmbrăca, îi încălţa. Erau mai apropiaţi ca fraţii, ăştia doi. Încã unul în plus, ce mai conta. A stat şi tãticu o vreme în Bucureşti. Nu mă întrebaţi ce învârtea pe-acolo. Nu mai erau ţânci. Cum sã-i struneşti? Cum sã-i supraveghezi? Gata-gata să dea nas în nas cu ei o dată, la Crucea de piatrã.  

            „–Rostul lui Gogu în amănunt n-am de unde să-l ştiu. Eu am stat la el după ce s-a mutat la Piteşti. Terminase de mult cu învăţătura, avea servici. În timpurile alea tulburi, la aspiraţiile lui, la cheltuielile lui... Să fi făcut politică legionară, greu de zis. Apoi a venit războiul.

            „– Nu cred sincer, văd că insişti, ca în mintea lui unchi-tu Gogu, pe lângă aventurile galante, să aibă loc şi alte însufleţiri. Ştiu unde baţi. Dacă te duci la CNSAS, la arhivă poate găseşti ceva...

            „–Poate că Nicu, sau prietenul lui Costică, avea şi el înclinaţii legionare (m-am dumirit, e vorba despre istoric!) or fi încercat să-l convingă, dar dacă nu s-a convins singur, sunt sigură că nu l-au tras. El ştia să trăiască şi să aprecieze frumuseţea şi viţelul gras. Iar Micul Paris, Slavă Domnului, oferea destul...

            „–Viaţa  i-a despărţit. A început războiul. Şapte ani a stat pe front. A avut servici bun şi pe front. Băiat deştept, şef tehnic la aviaţie. Avea un cap, fi-i-ar capu-al dracului, dar a fost un curvar.

            – Unchiu Gogu curvar?...

            „– Dac-aţi ştii voi! Nu i-a ajuns Bucureştiul, a plecat cu Sandu Leră, un prieten, fost prefect în Transnistria la Ovidiopol, undeva pe lângă Odesa. Atunci aveau bani, cu toate rusoaicele după ei. De acolo a adus „ociciornaia oci craci avea...” de ne spărgea urechile când lua un pahar în plus şi începea să ne povestească. Şi tot de acolo i-a cumpărat şi servieta aia de piele lui tăticu. Avea har la poveşti. Ţineţi minte că îl apucase şi la nunta lui de pomină.

            „– Mamă, Dănuţ, tu nu ştii, a avut o nevastă extraordinar de frumoasă. Lenuţa noastră şi cu Tanţi. Amândouã. Noi ăstelalte am fost mai urâte, dar am avut sufletul şi dacă gândeşti aşa că eşti om cu carte, nu vezi frumuseţea, dar vezi sufletul care te face mai frumos decât tot ce e pe lumea asta.

            „– Nenea Gogu ştie c-a trăit şi a iubit. Eu le-am cunoscut pe toate, mă rog, la Piteşti, cele mai multe că eram confidenta lui. Odată l-am văzut cu Puşa, nevasta unuia, era săracu în puşcărie, avocatul Ion Gheorghe. Frumoasă femeie şi asta! S-au dus la ea mai mulţi, ca să joace poker ziceau. Ce crezi că făceau acolo? M-am cocoţat pe geam sã vãd. Or fi jucat şi poker ce să zic, dar ea era în pielea goală şi ei trei îi turnau în cap şampania şi sorbeau cu buzele licoarea de pe corpul ei. Când am văzut-o, să mor! Am bătut în geam.

            – Hai, nene Gogu vin-o acasă!...

„– I-am spus eu ceva lu Tanţi? Niciodată. Cred că în felul ei mă ura. Numai pe Gogu l-a iubit. Nu şi-a iubit nici copilul. Ea l-a omorât, n-a vrut să-i dea piept ca să nu-şi deformeze bustul. Nişte chestii!... După ce a luat în Piteşti Trustul de Construcţii ca şef la aprovizionare, mergea să contracteze materiale în ţară sau în Ungaria. În tot locul unde ajungea, avea câte o iubită. Tanţei îi aducea la întoarcere ce era mai bun. 

.........

10. Fragment Gușterele. Cap Cutia cu chibrituri

Vara se terminase. În curte la Cornel străjuia o căpiţă mare de fân cât căciula lui Dumnezeu. Aveam în mână cutia cu chibrituri pe care mi-o lăsase în păstrare să nu-i sune în buzunar şi să-l audă tanti Leana care începuse să-l bănuie. Ţinea in casă câteva ţigări ascunse. Drăcoaica de Maria îl spurcase şi la tutun, iar acum îl aştepta peste gârlă cu caprele. Semnalul sonor, un ţiuit înalt şi drept, cu un singur ocol scurt ce se dorea ca un tril de pasăre mai ciudat, venise deja dinspre pădure. Cornel zăbovise mai mult înăuntru. Se pare că nu reuşise să găsească momentul prielnic să-şi strecoare ţigările.

Am aprins un chibrit în mijlocul căpiţei, după ce smulsesem o pală de fân, făcând o gaură destul de mare. Căpiţa era mai înaltă de cinci şase ori cât mine. Îmi încălzeam mâinile, flăcărui albastre, vioaie, se căţărau jucăuş. Pala de fân de la picioarele mele era gata pregătită să înăbuşe focul. L-am mai lăsat o clipă, flăcările se căţărau ca nişte şerpi luminoşi. Când am pus fânul deasupra focului, stăpân pe mine, a pornit vâlvătatia. Cornel a văzut şi a ţipat de pe sală. Treceau pe drum nişte oameni, au sărit să ajute. De peste drum, băieţii lui Menghel au adus furci. Tanti Leana a leşinat în scară. O ţigancă, nu ştiu de unde apăruse, mai veneau pe uliţă să vândă linguri de lemn, o uda cu apă.

Realizând în sfârşit dezastrul, după minute de buimăceală, am sărit peste fânul negru împrăştiat prin curte ce fumega încă. Ieşind în drum nu m-am oprit din alergătură decât pe vale. Cornel s-a ţinut o vreme după mine, dar nu m-a ajuns. Tata nu dărâmase camerele de sub pătul. Cu inima ce se zbătea să iasă din piept, am încuiat uşa.

Focul se putea întinde din casă în casă şi putea cuprinde satul întreg. Aşteptam ţipetele care să anunţe prăpădul. Norocul a fost că vântul s-a uitat adormit peste Priba, poate sub picioarele Mariei. Mă ghemuisem sub masă. Nu mă mişcasem de acolo când au ajuns împreună spre seară mama şi tata. Mama ţipa prin fereastră ca să-i deschid c-o să-mi rupă urechile. Eu le înfundasem şi le ţineam strâns în mâini.

– Lasă-l tu, cu mine are să vorbească, nu vezi cât de speriat e? Vocea tatei liniştită mi-a cerut să-i deschid, promiţându-mi că nimeni nu mă va atinge. Doar şi el, parcă în oglindă, când era ca mine, gata-gata să aprindă casa lui tata-mare. Se pare că asta vine din neam.

Stâlpul netaxat. pamflet

            M-am uitat ca tot omul la premier. Dupǎ ce a prezentat bugetul, a ieșit mulţumit pe hol între ziariști, cu un zâmbet lǎbǎrţat, multiplicat pentru fiecare în parte. Rǎspunzând  întrebǎrilor ce-l înconjuraserǎ din toate pǎrţile, agil îmblânzitor de minciuni, semǎna tot mai mult cu un balaur cu șapte capete.

            O reporterǎ de la B1, curajoasǎ, nemaiputând admite cǎ acciza pe benzinǎ e o binefacere în preţ, a ridicat paloșul și a lovit în plin, mortal. Dar un alt cap al premierului, rânjind, s-a arǎtat triumfal pe un val de venin venind din infernul de la guvern:

            – Drǎguţǎ,/ eu sunt etern!/ N-ai matale paloș în poșetuţǎ/ câtǎ strategie/ și taxe de viitor/ am eu în minte/ pentru popor,/ sǎ fie mai/ relaxat./ Ia-l pe președinte/ și du-te cu el/ pe tractor/ la arat./ Stai!/ Poate n-a aflat/ secretul/ cǎ dacǎ nu semneazǎ/ memorandumul și bugetul,/ am vorbit cu Olguţa/ la Craiova/ și cu Șova,/–  e copilul belelei./ Stǎlpul ǎla rebel/ din mijlocul șoselei,/ singurul netaxat,/ l-am pǎstrat pentru el/ nu l-am suspendat.

9. Fragment Gușterele. Cap Nilă

 ...........................................................

            Târziu, pe la optzeci de ani, Nilă şi-a pierdut din facultăţi, dar era cuminte. Nu trebuia să laşi poarta descuiată. Scăpat în drum, picioarele îl duceau singure pe Priba către casa bătrânească dărâmată demult.

            – Săru’mâna unchiule!

          – Tu eşti Tomo? Bată-te să te bată, n-ai mai trecut pe la cărciumă. Şi nici tăticu’. Mă duc să văd ce e cu el, sau o fi în luncă? La Dumitra nu e că am bătut în poartă şi n-a răspuns nimeni.

          Avea dreptate, casa Dumitrei era părăsită de ani buni. Tata-mare Tobârlan, ca şi taică-meu Toma (tata era Toma, nu eu), se mutaseră definitiv în luncă la cimitir. Şi în cârciuma lui care nu mai exista de mult, intrau doar în gând neamurile. Comuniştii i-o luaseră punând pe roate afacerea statului, MAT-ul.

            Păcatele vechi nu se uită uşor. S-au gândit ei că trebuiau păstrate. Ba se pare, cu cât sărăcea lumea după ce venise colectivul, erau cultivate intensiv. Satul bea şi mai mult şi mai prost. Se stricaseră şi femeile. N-ai fi văzut picior de femeie la Nilă în curte. Acu e adevărat că şi Aurica s-ar fi uitat strâmb.

            Comuniştii construiseră la şosea, lăngă gară, o clădire nouă de cărămidă. Jumătate din ea au făcut-o Magazin general. Acolo intra de obicei lume puţină, cam o dată la săptămână fiecare, după gaz, zahăr, ulei şi marmeladă. Cealaltă jumătate de clădire, MAT-ul, era mereu plină. Se intra zilnic la MAT. Venea ţaţa Maria Smioarţii, Dumnezeu s-o ierte, de pe Valea Pribii şi-l întreba pe Moldoveanu ăl de vindea la tejghea. Era chiar moldovean şi ca neam şi ca nume:

            – Moldovene, omul meu trecu?

            – A fost, ţaţă Mario. A plecat de cinci minute.

            – Ia spune el ce bău?

            – Păi o litră de ţuică...

           – Atunci dă-mi şi mie o jumate, hai iute să-l prind din urmă! Nu pleca până nu golea sticla toată Smioarţa şi-o punea goală în straiţă. De ce s-o lase pe masă că era plătită.

          – Tomo, să treci într-o zi pe la mine că am adus un butoi cu vin roşu de la Sâmbureşti. Unchiul Nilă îşi continua drumul pe vale. Eu cu o sacoşă încărcată de ţaţa cu de toate, mergeam către gară. Se terminase vacanţa. La fântână în dreptul lui Cioc, cu un băţ în mână, cocoşată de tot, dar vioaie, tanti Aurica se grăbea să-l prindă din urmă pe Nilă. Când ridică spre mine capul stricând unghiul perfect de nouăzeci de grade şi transformându-şi corpul într-o linie în zig zag, mă bombardă cu un potop de vorbe:

         – Ptiu, Nelule ce mare te făcuşi! Pe unchit’u Ionel l-ai văz’t?... Ce ţi-a dat acolo Miţa? Pe la mine de ce nu treci niciodată, că om avea şi noi să-ţi umplem sacoşa cu ceva. Maică-ta Aurica e bine? Ce face s-a măritat? Ea de ce nu mai vine să-i aprindă o lumânare lui Toma la biserică?

            N-am apucat să-i răspund.

            – Mă grăbesc să nu-l încaiere pe ăsta bătrânu’ vre-un câine. L-ai văzut că e dus! Şi făcu un semn învârtind mâna cum ai răsuci un bec deasupra capului. Să vi o dată şi pe la noi.

            Unghiul drept se refăcu în mişcare, pendulând alături băţul înalt ţinut de mijloc. Ajuns în dreptul lui Petrică Iliescu, singura gospodărie înstărită de pe Priba, continuam să mă minunez, cât se micşoraseră casele faţă de cum le ştiam eu copil.

8. Fragment Gușterele. Cap Gica

„– He-hei, sunt multe maică! O să scriu eu şi cartea noastră cu toată viţa în ea.

Complotasem cu frate-meu  pe care şcoala îl făcuse istoric, dar pe care eu îl simţeam cu vână de prozator, s-o prindem în zi de poveste odată pe tanti-mea Gica, „comunista”, cea care în tinereţea ei ratase (nu ştiu dacă e cuvântul potrivit) măritişul cu Ceauşescu. Şi iată că venise momentul.

Nu l-a plăcut pe ucenicul cizmar. Ea terminase croitoria de lux în Piteşti. S-au întâlnit de câteva ori, au mers la film era timid, a ţinut-o de mână dar n-a sărutat-o lipiţi în întuneric. Gica i-a povestit lui Tanţi, nevasta lui „nenea Gogu”, pe care frate-su ăl mare a dus-o ca mireasă la biserică târziu, abia la 60 de ani. A scutit o cheltuială unind ceremonia religioasă cu nunta de argint. Gica locuia în casa lor. Era ceva diferenţă de ani între ei. De fapt „nenea Gogu” a ţinut-o la şcoală.

(Despre căsătoria religioasă a lui Tanţi cu unchiu Gogu, altădată. O poveste homerică! Nu credeam, să-mi fi garantat cineva că nu vom ajunge în duminica aia la miliţie. Pe ginere, administrator la pensie în CEAIR, blocul 7, fost sef în construcţii mai nainte, şi mai înainte, prim grefier la Curtea de Casaţie în Bucureşti, cu casă mare şi bazin cu peşti la curte pe Livezilor, în buricul târgului, îl cunoştea tot oraşul. Oraşul mic, toţi aşteptau evenimentul.

Şi-a pus cortul de nuntă în faţa blocului şi întorşi de la biserică, n-am plecat de la distracţie pănă după miezul nopţii. Neamul mare. Nepoţii crescuseră. Şi copiii lor. Nunta, cu dar. Ginerele şi-a luat avânt, s-a urcat pe masă şi în entuziasmul general a intonat cu glas tunător. Cântase în corul bisericii la Curtea de Argeş, înainte să fugă de la Şcoala normală, sărind peste gard noaptea la internatul de maici unde a „zăbovit”cu novicele, ascuns de năpăstuitele alea, câteva zile. Cânta fericit şi eliberat de complexe:

– Oci ciorneia, o ci craci avea!... Iar noi nepoţii îi făcem de zor urări de casă nouă şi viitor fericit: „Şi la anul şi golanul!” Bietul de el! Singurul copil îi murise de mic. De atunci a rămas Tanţi mai neajutorată.)

„– Cum spuneam, m-am sfătuit cu Tanţi:

– Lasă golanul ăla că nu e de nasul tău! Am vorbit ieri cu Constantineasca (nevasta cizmarului în atelierul căruia lucra ca ucenic Ceauşescu). Nici pomeneală, nu vorbise. Ea n-a ieşit niciodată singură din casă. Gogu îi făcea toate cumpărăturile şi o învăţase să nu vorbească cu vecinele că e securitate cu ochii pe ei. Se temea să nu afle biata femeie despre oarece aventuri galante. Mai bine şedea toată ziua la bucătărie, îşi făcea rugăciuni şi-l aştepta pe el cuminte, cu sarailie sau plăcinte. Doamne ce sarailie dumnezeiesc!

Dan mă tot înghiontea pe sub masă şoptindu-mi să dau drumul la un reportofon ceva, să înregistrez. Tanti Gica era în formă. De unde la mine tehnică de înregistrare? Nu eram dotat. Luasem deja un pix şi încercam să notez pe sub masă într-o agendă, fragmente. Ce puteam prinde. Cu scrisul meu deformat nu eram sigur dacă voi descifra, mai târziu.

– Ia mai pune, Nelule, un pahar!(ăla eram eu. Câteodată Nelu, alteori Toma) Am pus.

– Să vă povestesc cum m-am dus la Mareşalul Antonescu. Am dat noroc cu paharele pline şi ne-am pregătit să ascultăm.

„– Ionel şi Nicu erau pe front, pontonieri. Gogu, ăl mai mare dintre fraţi, tot pe front şef tehnic la aviaţie. Toma, taică-tu, cel mai mic dintre băieţi, pe front la transmisiuni. Tăticu, (Tobârlan) luat cu boii din curte cu căruţă cu tot, căra alimentele printre gloanţele rătăcite la un kilometru în spatele frontului. Noi fetele, patru zălude, rămăsesem cu mămica acasă: ţaţă-ta Miţa, Veronica, Lenuţa si eu. Toate crude. (Mi se întâmplă şi mie câteodată furat de pix să pun rime în text.) Venit intr-o permisie şi văzându-ne neajutorate, Gogu, speriat parcă de propriul lui gând, în uniforma de ofiţer, mi-a zis:

– Eu n-am timp. Trebuie să mă întorc pe front. Tu de duci mai întâi la madama lui Antonescu, la casa aia mare din gura Trivălii, o ştii că ţi-am arătat-o. Te descurci. Nu pleci de acolo până nu dă telefon mareşalului şi auzi tu cu urechile tale: “Vezi că vine o fată la tine într-o problemă! …” Şi pleci la Bucureşti. Măcar unul din noi să se întoarcă acasă, că aşa nu se mai poate!

Şi m-am dus la Antonescu mamă. Întâi la „madama”. Au vorbit la telefon. Ţărăncuţă, curat îmbrăcată, Mareşalul m-a luat în braţe, m-a pupat, aveam cred 16 ani şi i-am povestit. În şapte zile tăticu a venit acasă la Merişani. Pe unde-o fi venit din Moldova, de la Podul Iloaiei cu caruţa cu boi, nu pot să ştiu... Nişte boi vineţi cu coarne uriaşe.

– I-am prins şi eu când eram copil. N-am mai văzut asemenea coarne, groase, mari, cât braţele unui voinic. Pe unul îl chema Priam, celălalt nu mai ştiu ...

– Vânătu. Au trăit mult mamă, i-a luat colectivul. Când l-am văzut pe tăticu intrat în curte, am izbucnit în plâns şi mândră i-am zis: “Tăticule, eu te-am adus!”… M-a luat în braţe.

– Biserica mătii!... Tu ai să ajungi bine când vei fi mare!”

Lectura - spectacol, Nicolae Radu. Prietenii mei scriitorii.

            Nu am fost în sala Centrului Cultural la originala lecturǎ publicǎ pe care au oferit-o câţiva entuziaști, din scriitura prietenului meu. A fost o surprizǎ sǎ gǎsesc pe net acest filmuleţ care demonstreazǎ cǎ actul artistic, dacǎ este adevǎrat, rǎzbate pânǎ la urmǎ. Cu siguranţǎ și cǎrţile “albastrului” de odinioarǎ înlǎnţuite în mǎrǎcinișul vremurilor vor gǎsi în curând luminișul din inima cititorilor. Vǎ mǎrturisesc nu vorbesc vorbe, așa gândesc și mǎ bucur cǎ redescopǎr…

1 Decembrie

L-am vǎzut
într-o dimineaţǎ
un soldat 
cu pas rar

trecând peste câmp

mǎsurând brazdele

cu talpa bocancului

încredinţat

dupǎ ani de rǎzboi

cǎ talpa bocancului

este singura

unitate de mǎsurǎ

valabilǎ

Din volumul Glont de argint