Vis alb

 Acuarela Karramba Dead

aluneca troica

pe urlet de lup,
scade zǎpada în cer,

vizitiu, numai bici,
fǎrǎ trup,
își mângâie caii de ger

în saricǎ-i cald
și pustiu
(zǎpada îmi umple auzul)

și taina cǎ-s viu
se stinge
și ţip

și nu-i chip

sǎ știu
cât mai ninge...

(Din volumul Glonţ de argint)

La Eminescu

                              Imaginea Constanta Abalasei Donose

           Cuvântul, ca persoană fizică în limba română, are milionimi de chipuri. Nu e nici om al străzii, nu are nici funcție publică cu program fix, dar nici nu poartă cu el în loc de buletin de identitate, Oda în metru antic. El nu vine din cărțile sfinte, fundamentale, cum s-ar putea crede și nici odată cu laptele supt de la sânul fraged al mamei, care, după multe potriviri magice, să descopere sâmburele şi rostul dramei.

            E aproape 15 ianuarie. Privesc grupurile de băieți și fete grăbindu-se pe stradă către sǎrbǎtoarea limbii române. Fetele sunt mult mai frumoase decât în tinerețea mea și băieții mult mai înalți. Dar cuvintele lor, care țipă din stradă, miros a asfalt.

Ponta la marţieni. Pamflet

            Ce constatǎm dupǎ aproape 25 de ani de democraţie demonstratǎ original? Cǎ atunci când dispui de o majoritate USL de 70%, fǎrǎ stângǎ, fǎrǎ dreaptǎ și fǎrǎ cap, (Victorașul nostru, dupǎ doctorat, s-a strǎpuns cǎ e bine la vremuri grele sǎ-ţi ţii capul între ghilimele ascuns, neapǎrat!), sunt totuși reguli în picioare, de respectat.

            Chiar dacǎ n-ai fǎcut autostrǎzi cu semne clare de circulaţie, nu poţi intra cu tǎvǎlugul în populaţie, sau în statul de drept, fǎrǎ ca nimeni sǎ te tragǎ înţelept de urechi. Unchiul Sam ţi-o trimite pe cap pe Victoria cu ochii ei blânzi, specialistǎ în kumite, cu o listǎ.

            Consilierii ǎștia asistenţi, sau adjuncţi, americani, licurici tehui, sunt cam troncani, au tehnici de ei știute și vin sǎ te-ajute. Nu poţi sǎ te-ascunzi. O datǎ fac cip-cirip și poţi sǎ-ţi înfunzi urechile cu zǎpadǎ în munţi, sau sǎ-ţi pui pe plajǎ nisip, tot îi auzi.

            Bietul Pontonel, ieșit din troieni, auzind cǎ a demisionat și Firea, s-a gândit sǎ-și caute fericirea la marţieni. OZN-ul ǎla de la Bremen, cu el a plecat.

Sǎ împușcǎm doi iepuri în LaserMaxx

            Prea mulţi escroci în aer liber! Vremea, atipicǎ, de iarnǎ, în care singura rudǎ apropiatǎ a zǎpezii e ceaţa, favorizeazǎ infractorii. De-aia vǎ zic, sǎ-l lǎsǎm pe Ponta și ai lui sǎ lucreze în plata Domnului (în plata cui?...) pentru ţarǎ și sǎ ne scoatǎ din iarnǎ. La consilierii pe care-i are, gândesc, poate fi și o inversare pânǎ-n primǎvarǎ. Sǎ lucreze pentru iarnǎ și sǎ ne scoatǎ din ţarǎ…

            Decât sǎ mergem la povarnǎ/ de necaz,/ sǎ primim informaţii pe fax/ când înflorește cireșu/ în Caucaz,/ vǎ dau un sfat;/ haideţi cu toţii/ la LaserMaxx c-a venit Bǎieșu/ șofer/ pe Mașina de vise,/ s-a întors din cer/ cu ușile deschise/ și umorul la el, garantat.

            Lǎsaţi escrocii la aer curat și cǎutaţi Mașina cu vise, neapǎrat! Puteţi împușca doi iepuri teribili, irezistibili!

            Cupletul Monica Davidescu și rarul Dan Tudor, e la pachetul, când se deschide bufetul. Pardon, barul! Nu iei biletul dacǎ nu bei, paharul!

Gusterele. Poate un alt început...

            Pe urmele Gușterelui, sub semnul Adormirii Maicii Domnului, de Sfântul Ioan, am ajuns la Merișani sǎ-mi iau rǎmas bun de la vǎrul meu Cornel, personaj din carte, mai mare ca mine cu cinci ani de care eram legat cu fire, unele vǎzute altele nevǎzute. Cert e cǎ doar eu și el rǎmǎsesem sǎ purtǎm mai departe numele de Ionescu. Eu cu ceva mai multǎ mândrie, fiind singurul dintre urmașii lui Tobârlan în linie bǎrbǎteascǎ. Nu mǎ întrebaţi de ce am fost întotdeauna mândru de numele pe care-l port, n-aș stii sǎ rǎspund,  mai ales cǎ am explicat, nu Ionescu, ci porecla lui tata-mare era de falǎ, sǎditǎ adânc în memoria satului. Am cǎutat la bisericǎ sǎ stau în prima strana, spre rǎsǎrit, lângǎ altar, pe locul lui tata-mare. Aveam un oarcare ascendent acolo, priveam de sus pe lângǎ coșciug, ocolind centrul de greutate al imaginii. Așa sunt eu nu pot privi un mort la faţǎ, de parcǎ m-aș uita într-o oglindǎ, speriat cǎ nu-mi pot recunoaște chipul. Doar pe tata, eram copil de opt ani, l-am privit îndelung.

            Biserica era plinǎ de oameni strǎini (strǎini pentru mine), femei cu baticurile negre pe cap și haine ponosite, dintr-un timp împietrit. Culorile vestejite, cenușii ale veșmintelor, abia mai stǎteau agǎţate ca niște vrejuri uscate pe tulpinile de porumb. Din loc în loc, pâlcuri-pâlcuri de fete tinere, elegante, cu cismuliţe înalte și eșarfe la gât, colegele de servici ale Elenei, așteptau resemnate sǎ se termine slujba, sǎ-și aprindǎ o ţigarǎ dupǎ ce vor fi aruncat în groapǎ un bulgǎre de pǎmânt. Bǎrbaţi, mai puţini. Câţiva din neam și bǎieţii care trebuiau sǎ poarte patul mortului în cimitir și apoi sǎ coboare coșciugul cu ajutorul frânghiilor, dedesupt.

            Nu-mi era gândul la slujbǎ. Glasul pǎrintelui te învǎluie înǎlţându-te și fǎrǎ sǎ cuprinzi sensul deplin al cuvântului. Din locul pe care îl ocupasem, îmi închipuiam privirea întunecatǎ a lui tata-mare peste lǎstǎrișul de uniforme verzi, cǎutând în zadar vre-o privire fugarǎ aruncatǎ ca o promisiune secretǎ dinspre icoanele la care își faceau rugǎciunea de iertare a pǎcatelor, enoriașele, cǎrora le-ar mai fi dat inima brânci.

            În duminica aia pe care o povestisem în carte și o aveam proaspǎt în minte, au avut loc în bisericǎ doar femeile care jucau vre-un rol la nunta legionarǎ a lui unchiu Nicu. Soacra mare, soacra micǎ, nașa si bineinţeles mireasa. Se stricaserǎ cumva firescul datinilor. Iar portul de sǎrbǎtoare al lui tata-mare, pantaloni albi de dimie încinși cu chimirul peste cǎmașa lungǎ de in, înfloratǎ la poale cu muște din fir de borangic, se pierduse în desișul verde al legiunilor înghesuite în bisericǎ. De aici privirea întunecatǎ și dezamǎgirea faţǎ de fii sǎi (doi dintre ei), care fǎrǎ sǎ-l întrebe îmbrǎcaserǎ cǎmașa verde. La slujba de cununie n-a vrut sǎ stea lângǎ Niculae ca tatǎ și socru mare. A rǎmas sǎ fulgere cu privirea pe deasupra capetelor înfierbântate, din strana lui.

            Am ieșit afarǎ în curtea bisericii și am rugat-o pe Marioara verișoara mea de-o vârstǎ cu Cornel, fata mijlocie a lui unchiu Nilǎ, sǎ meargǎ cu mine sǎ aprindem lumânǎri la morminte. De 40 de ani cred, nu mai cǎlcasem prin acele locuri și în timpul ǎsta pǎmântul înghiţise atâtea vieţi, iar pe deasupra se mutase din luncǎ cimitirul vechi, o sondǎ descoperind petrol în apropiere. Mi-aduc aminte când a erupt sonda aia, flǎcǎrile și noroiul negru au împroșcat locul pe o întindere de aproape un kilometru acoperind și cimitirul. Un zgomot groaznic a izbucnit din adânc de-ai fi zis cǎ scǎpaserǎ toţi morţii, s-au trezit din somn și s-au întors pe pǎmânt.

            În cimitirul din curtea bisericii abia de aveai unde sǎ pui piciorul. Erau toţi acolo: mama-mare Lina, unchiu Gogu, unchiu Nicu cu cea de-a doua nevastǎ, “Smochina”, crucile lor de lemn se sprijineau una de alta, tanti Gica, tanti Veroana cu Petre, Miţa cu Nae al ei, tanti Leana mama lui Cornel mǎ privea din fotografia îngǎlbenitǎ, doar Nilǎ avea cavoul un pic mai spre bisericǎ printre cei înstǎriţi. M-am uitat cu atenţie la unchiu Nila, avea pe cruce o fotografie de când era tânǎr. Exagerasem se pare în carte, nasul lui nu-mi mai pǎrea cât un cuib de rândunicǎ, era o idee mai mic.

            Știam cǎ tata nu mai avea cruce demult, dar nu mǎ așteptasem sǎ disparǎ și crucea lui tata-mare. Unde am fost noi? În jurul mormântului, un grilaj de fier înconjura un loc destul de larg pentru douǎ morminte, al lui și al mamei-mare Lina. Atunci mi-a venit în minte insula lui din cer.

            Când a murit tata-mare eram militar, s-a întâmplat în timpul evenimentelor din Cehoslovacia, fiind în alarmǎ, comandantul nu mi-a dat permisie sǎ ajung. Neamurile au pus într-un sǎculeţ, la picioarele lui tata-mare, osemintele dezgropate din cimitirul vechi, tot ce rǎmǎsese din tata. Când m-am liberat din armatǎ, dupǎ douǎ luni, o singurǎ datǎ am venit cu ţaţa sǎ aprindem lumânǎri. Crucea tatei putrezitǎ la bazǎ se sprijinea de crucea nouǎ de stejar a tatǎlui sǎu, abia înfiptǎ.

            Tata a fost primul din generaţia lui care s-a dus la El. Tobârlan cu judecata sǎnǎtoasǎ a ţaranului domn, a fost sigur atunci cǎ prin plecarea tatǎlui meu, nimeni nu va mai avea puterea sǎ amâne declinul. Și uite cǎ azi, în cimitirul din curtea  bisericii consemnǎm un nou început. Noi generaţia urmǎtoare, prin Cornel, pe care tocmai îl scoteam din bisericǎ…

            Dintre cei opt nepoţi ai lui Tobârlan eram prezenţi la nedoritul moment doar trei: Melania, Marioara și eu. De ce nu suntem toţi? Ce întrebare nepotrivitǎ. Noi, nepoţii, niciodatǎ nu am fost uniţi.

Aghiasma mare

Bǎut-am apa sfinţitǎ întâiul

și înnoitǎ pare sǎ fie faţa lumii.

M-am bucurat de tainǎ

întru Hristos și-mi simt

trupul curǎţat

de pǎcatele cele multe.

Cugetul e ca un drum deschis

și mǎ arunc în vâltoare dupǎ cruce.

Subţire ca peștele și ca el

de ager prind crucea.

Apoi din casǎ în casǎ

o înfaţișez cu smerenie

celor care-mi deschid

Ion mi-e numele

și v-am adus un tropar

ca un mǎnunchi de busuioc

înmuiat în apa sfinţitǎ

a Iordanului

Prǎjitura Simonei

            Prea mari mizele pentru acest an 2014 și, așteptǎrilor, cu modul nostru dramatic de a vedea lucrurile nu știu cum le vom putea face faţǎ. Mǎ tem cǎ vom începe sǎ numǎrǎm dezamǎgirile, demonstrând, nu mǎ îndoiesc de acest fapt, cǎ la acest capitol vom stǎpânii cu asuprǎ de mǎsurǎ chiţibușurile unui bun contabil. Din pǎcate, nu știu a se decerna Nobelul sau mǎcar Lingura de lemn pentru asemenea abilitǎţi speciale și în consecinţǎ, nu cred cǎ am sǎ am ocazia sǎ împlinesc vreodatǎ în pozǎ, gestul viu al victoriei, precum Cǎrtǎrǎscu doar cu degetul mijlociu.

            Totuși, nu pot sta departe de fenomen, ne vin imagini însorite prin televizor din Australia de la Sydney, cu fetele alea bronzate pe covorul albastru, în fustiţele scurte, albe sau roșii, cu șepcuţele pe cap, într-o plǎcere a mișcarii ușor cabrate, de gazele alergând liber dupǎ un ghem galben-auriu, care parcǎ le-a luat minţile și îi tot deșirǎ firul poveștii.

            Miezul veștii, e cǎ Simona Halep ne-a servit prima linguriţǎ de dulceaţǎ amarǎ din racheta ei, în primul tur la Sydney. (1-6/ 4-6, cu Madison Keys)

            I s-au dat sfaturi, cum cǎ ar fi bine sǎ participe doar la turneele mari, restul timpului sǎ stea pe chaturi…

            Am o altǎ pǎrere, mai veche, de bine. Fata asta trebuie sǎ stea în joc, și-n turneele mari, și-n turneele mici, fǎrǎ nume. Atunci se întrece pe sine, are tot timpul din lume de prins forma și culoarea potrivitǎ. E un fel de dolce de leche, se aurește, ca o ispitǎ, la foc întins.

Steaua nordului

 Foto Helen Mirren

Stol de pǎsǎri ca un nor

de cuvinte se ţine scai dupǎ mine. 

De el nu mǎ pot pierde,
mǎ bântuie junghi la încheieturi.

În urechi zumzetul de licheni

a împânzit locul, râie a nordului;
doar gândurile,
avioane de hârtie ies din hartǎ.

Am sentimentul
cǎ trag în nǎvod
un banc de pești adormiţi,
cǎtre marea moartǎ.

Sarea lucește stins
pe braţele tot mai obosite.
Doar în buricele degetelor
puzderie de scântei s-au aprins

cǎutǎnd în nisipul umbrei
trupul întinerit

Hachi

Viaţa e mai complicatǎ

decât povestea câinelui Hachi

așteptându-și stǎpânul

în faţa unei gǎri prin care trec

trenurile, pânǎ când într-o zi

trenul lui n-a mai oprit

Dar Hachii a continuat sǎ revinǎ

la ora fixatǎ zi de zi

nouǎ ani la rând.

Azi l-am vâzut pe Hachii

stand pe calea feratǎ,

cu privirea lui lungǎ aţintitǎ

paralel între șine.

I-a zǎrit și mecanicul lucirea din ochi

și-a oprit lângǎ el.

Apoi, stǎpânul a coborât de la bord,

l-a luat pe Hachi și-au plecat

amândoi pe camp, cǎtre nord

Torturi useline

Cele bune sǎ se-adune!
Cum sǎ se adune dacǎ nu a nins?

A rǎmas toatǎ zǎpada suspendatǎ în cer
dinadins.
Îngerii au dat roatǎ marcaţi de suplicii
cu aripile desfrunzite de fulgi.

Înfǎșurat într-un giulgi,

pruncul 2014, a venit fǎrǎ sanie
sǎ priveascǎ focul de artificii.
Felinarele cu trenǎ, lampioanele,
înǎlţau în aer sfeștanie,
iar trupa Hara pe scenǎ
cu Muro shavo al ei, hop, hop,
îi cântau Mariei de Mangop…

Stropi de șampanie
ţâșneau pe sub dop
iar primarele Negoiţǎ de la trei,
strâns în chingǎ la mijloc
de marea iubire,

promitea Janei D’Arc
cu foc,
de doi lei 
fericire și noroc,
suflând în tilingǎ
în parc la IOR, la titani
și urând de bine,

cǎ la anul care vine
și la mulţi ani înainte  
o sǎ ningǎ cu bani

și torturi useline.
(Mǎ da ǎștia toţi
se plagiarǎ la minte?...)

Mǎcar de le-ar cumpǎra din colţ
de la Cofetǎria Irina...