luni, 21 iulie 2014

La Bârsana mi-am luat moroșancǎ.

          Culorile vii ale Bârsanei mi-au atins sufletul. Maramureșul a deschis larg porţile ca sa-mi îngǎduie sǎ intru în grǎdinile sale, dar mi-a pus o condiţie. Aici intri doar dacǎ ai lângǎ tine o moroșancǎ. M-am uitat împrejur, – câteva mǎicuţe ocupate sǎ explice vizitatorilor, cum Carol Robert I de Anjou a întǎrit printr-o diplomǎ în aceste locuri pe cneazul Stanislau, fiul lui Bârsan, pe la anul 1326 – iar alǎturi o fatǎ tânǎrǎ, pe post de ghid, explica unor strǎini cum a fost cu Stan Bârsan și urmașii lui pǎcurari ce aveau oi bârsane, nǎzdrǎvane, cu lânǎ moale, deasǎ și lungǎ, din care împleteau balada Mioriţei.

          Moroșencele din partea locului strângeau fânul, dincolo pe malul Izei și-l puneau pe șiri sǎ se zvânte la soarele blând și sǎ se îmbete în mirosul de trandafiri. Așa cǎ am rǎspuns mizei cu ce venisem de-acasǎ. Am dat un ban pe o trǎistuţǎ frumoasǎ de fete și pe batic, iar fusta-nfloratǎ am gǎsit-o pe nimic la o mǎicuţǎ la poartǎ. Ce soartǎ am și eu ce ghinion nesocotit, ce nǎpastǎ – și la mânǎstire sǎ fiu însoţit de nevastǎ.

          Poftiţi sǎ vedeţi cu ce desfrâu de culori s-a delectat Nikonul
 


Textul  in editia de dupa-amiaza...

vineri, 18 iulie 2014

Cimitirul Vesel



          Bunicul dinspre partea tatei avea un picior beteag.  Cǎzuse din tei la 75 de ani, urcat sǎ-i culeagǎ floare Dumitrei. Dumitra, de tânǎrǎ, rupsese orice legǎturǎ cu bunica Lina, mâcar cǎ, frumoase amândouǎ și bune prietene, au frânt multe inimi în sat și au chicotit împreunǎ povestindu-și aventurile. Pânǎ ce Lina i-a destǎinuit într-o searǎ, așezate pe bancǎ sub teiul de peste drum, cǎ Miticǎ a cerut-o de nevastǎ. Odatǎ, pe fruntea Dumitrei, s-au strâns norii și fulgere au ţâșnit din ochi-i neguroși. Avea pentru MiticǎTobârlan un gând ascuns.
          Cu bunicul a pǎstrat legǎturile, de parcǎ nu s-ar fi întâmplat nimic și la timp potrivit (când bunica rǎmânea grea și slavǎ cerului, a nǎscut opt copii), li s-au împletit gândurile înnodând niscaiva legǎturi ascunse, pe care le știa toatǎ Valea Pribei. Probabil le aflase și teiul, fragil la suflet și sensibil și nu s-a opus când Dumnezeu i-a rupt o cracǎ, pedepsind cǎlcǎtura srâmbǎ a bunicului meu.
          De la un timp mǎ înjunghie mereu genunchiul. S-a betegit. Nu poate fi GENA, cǎci atunci când Tobârlan și-a luat pedeapsa, tata nu mai era, iar eu deja începusem sǎ înţeleg buchia lumii. Și nici în vreme târzie, când m-am fǎcut mare, nu m-am legat la cap cu vre-o Genǎ, Floare sau Marie. Și atunci de ce junghiul?
          Mǎrturisesc acum, la capǎt de drum, parcǎ mǎ încearcǎ o pǎrere de rǎu. Câte femei s-or fi supǎrat cǎ nu m-am urcat în tei!... La ce bun atunci, cele zece porunci dacǎ, și cu ele și fǎrǎ ele, nu trece durerea de genunchi?
          Aste judecǎţi îmi frǎmântau mintea, bǎtut de soare în moalele capului,  în mijlocul Cimitirului Vesel de la Sǎpânţa, unde, dacǎ mǎ uitam mai bine înapoi pe cruci, parcǎ se risipise sǎmânţa în pǎmânt, din același soi. Majoritatea epitafelor începeau așa:
          “Pop Marie mǎ numesc și aici mǎ hodihnesc…” Câtǎ floare de tei sǎ fi avut de cules și Pop ǎsta!?
          Nu pot încheia fǎrǎ sǎ transcriu un epitaf de pe crucea lui Holdiș Ioan:
          “Cǎt pe lume am trǎit eu Partidul l-am iubit.” Am fǎcut investigaţii Holdiș Ioan, decedat în 1975, nu s-a dezis. E încǎ pe listele de vot ale PSD-ului. Dumnezeu sǎ-l ierte! 

Reacţia Nikonul la Cimitir...

joi, 17 iulie 2014

Mocǎniţa care și-a pierdut vagoanele



          Periplul nostru de varǎ cǎtre legendara ţarǎ de Maramureș pare cǎ merge mult mai gureș decât reușesc sǎ postez eu pe blog. Am bifat pe listǎ o seamǎ de obiective întâlnite pe traseu, Sǎpânţa cu Cimitirul vesel, Sighetul cu sǎmânţa durerii, Biserica de lemn de la Perii, ne-am plimbat cu Mocǎniţa la Vișeu, am vizitat biserici și mânǎstiri de maici la greu, Borșa, Prislop, Bârsana, iar Pasǎrea ceţii si-a împotmolit pana, de-a surda, în Salina de la Turda și a rǎmas fǎrǎ glas între zidurile Cetǎţii Sighișoara. De parcǎ Pasǎrea ceţii, nu noi, a trebuit sǎ pǎcǎleascǎ absurda vigilenţǎ a poliţiștilor cu radarul și a dat în ciurda de gropi pe șoselele patriei, cu mare rugǎciune sǎ nu plece bucǎtarul, cǎ la zece se inchide grǎtarul la pensiune…
          Azi o întâmplare mai veselǎ cu Mocǎniţa.

          Cineva, de la o fundaţie elveţianǎ de sprijin cu sediul la Berna, s-a rǎtǎcit într-o buna zi în Vișeu prin anul douǎ mii urcând în Mocǎniţǎ. O aventurǎ curajoasǎ care se pare cǎ va mai ţine printre vii, cu o gurǎ de oxigen, locomotiva de viţǎ nobilǎ cu aburi. Nu punem la socotealǎ cǎ încǎ se mǎnâcǎ în zonǎ o pâine albǎ dacǎ ţinem seama de îngrǎmǎdeala de pe scǎrile vagoanelor, când s-au format cele douǎ garnituri de tren.
          Vǎ spun confidenţial, nu sunt bun de scandal, biletele de tren mi s-au pǎrut piperate fiindǎ, nu se oferea mǎcar un pahar cu horincǎ din partea casei, în numele bonusului, pentru menţinerea tonusului, sǎ te dea pe spate, ar fi fost necesar. Dacǎ nu se poate, nu se poate! Cumperi o bere cu șapte lei jumate și aștepţi sǎ-ţi iei un leu înapoi când cobori și predai sticla, sǎ nu faci gunoi pe munte. Astea sunt mǎrunţișuri mǎrunte. Costǎ distracţia pe munte. Și pornim la drum.
          Locomotiva șuierǎ, impegatul fluierǎ, garnitura vibreazǎ, locomotiva danseazǎ, nevasta recalculeazǎ bugetele, Andreea, controloarea, composteazǎ biletele. Toate privirile în jurul ei ca la urs – fata câștigase un concurs – “Eu Mis Moroșeancǎ” și Tomiţǎ nepotul pe deplin convins rosti din adins:
          – Fata asta tataie, e un vis! M-am lǎsat învins EU, sorbind cuvintele de pe buzele ei și admirându-i șuviţele în fluturare ca panglicuţele de la zmeu:
          – Stimaţi cǎlǎtori, sǎ staţi liniștiţi cǎ mocǎniţele au deraierile rare, se întâmplǎ doar, uneori…
          Ce minunatǎ e Valea Vaserului, verde și cerul albastru de cernealǎ, pe care scriu aburii de la locomotivǎ și odatǎ ne-am oprit din zgâlţâialǎ. M-am uitat în zǎpǎcealǎ, întâi înspre divǎ și apoi spre locomotivǎ. Se desprinsese și luneca liniștit singurǎ pe șine. Omul ǎla care bǎga lemne pe foc cu o lingurǎ, se uita și el nedumerit la mine.
          – Șefule, stai pe loc, am pierdut vagoanele! Oprește! Iar mecanicul mulţumit cǎ viteza sporește, scǎzuse tangajul, continua sǎ fluiere admirând peisajul.
          – Așa Vasile, bagǎ lemne pe foc!
          – Șefule, am pierdut bagajul. N-avem noroc. Se pare cǎ s-a rupt cuiul de tracţiune.
          L-am însoţit cu privirea pe mecanic, luând-o în jos, agale, pe lângǎ șine. Mergea la depou sǎ aducǎ un cui nou. Ghezeșu odihnea pe calea feratǎ.
          – Pânǎ vine mecanicul de tren sǎ luǎm o gurǎ de oxigen, o alunǎ, o cǎpșunǎ, o afinatǎ, ce gǎsiţi în cadru natural împreunǎ. Si Tomiţǎ cu gura cǎscatǎ:
          – Andreea n-am sǎ te uit niciodatǎ!...