Notă: Câte ceva despre Mariile mele
Scrisura
mea în carte e ca lucrătura bunicii cu andrelele.
Bunica Păuna, cealaltă, din partea mamei, împletea ochiurile unu pe faţă două
pe dos, sau trei pe faţă şi unul aiurea cum îi dicta imaginaţia. Niciodată după
vreun model anume. I se umplea inima de bucurie când mă privea cum îmi vine
pulovărul la sfârşit. Mai trăgea un pic de mânecă, îndrepta gulerul, ridica
uşor în sus pieptarul să facă o cută la mijloc, după care rostea:
– Ptiu, bată-te ce mult te-nălţaşi! Aproape că s-a dus toată lâna! Dar lâna nu
se termina niciodată. Andrelele ei n-aveau stare şi nu odihneau să împletească
cu măiestrie un gând, o idee, o pată de culoare care să distingă lucrătura.
După
moartea tatei, mama a trebuit să se desprindă de locurile în care parcă trecuse
viitura şi gârla Pribei umflată îi curmase toate bucuriile. Nu i-a spus nimeni
să plece. Au înţeles cu toţii şi nu s-au opus. A fost mai greu să-i spună lui
tata-mare.
– Aurico!
Aveţi grijă de voi!... şi l-a podidit plânsul. N-aş fi crezut.
– Să-ţi
faci viaţa ta că eşti tânără şi să mi-l aduci pe Toma-n vacanţe, să-l văd cum
creşte. Mi-a rămas de atunci numele Toma, cum îi rămăsese lui, Tobârlan. Am
plecat din cămăruţa pe care ne-o pusese la dispoziţie ţaţa – dinainte ca tata
să dărâme cele două odăi ale noastre de sub pătul şi să meargă la operaţie – şi
ne-am mutat în Malu Vânăt, la bunica Păuna. Despre vremile acelea am mai scris
în Dosarul Albaştrii.
Veneam de
la şcoala din satul vecin, Brăteasca, am făcut acolo clasa treia şi a patra,
însoţit de cele mai multe ori de Titel şi Maria. Până în clasa patra n-aş putea
spune că aveam griji. Toate grijile se concentru pe umerii mamei. Titel se
despărţea de noi în capul uliţei. Locuia mai în deal. După ce mâncam şi ne
terminam temele, de obicei el ieşea primul în curte şi striga de sus: „cu-cu”,
„cu-cu”, atât cât se putea de cifrat. Eu răspunzând mai din vale la semnal:
„var-vara”, „var-vara”.
Ne întâlneam
să ne jucăm jocurile copilăriei. Maria auzea semnalul nostru şi în cele mai
multe rânduri ne însoţea. De la o vreme, în privirea ei lucea ceva, un licăr ce
parcă-l mai văzusem... Într-o zi Maria a tras de mine să intru cu ea în casă,
să-i arate maică-sii modelul meu de pulovăr. Am însoţit-o nebănuind nimic.
Casa
curată, primitoare era goală. Părinţii, plecaţi cu treabă la oraş, veneau pe
seară. Desigur că Maria ştia asta, se înroşise toată şi vocea îi pierise. Eu,
m-am repliat mai repede şi curajos i-am propus să facem schimb de pulovere.
L-am scos
întâi pe-al meu. Ea s-a întors cu spatele şi înceată, abia de se mişca. Se
dilatase timpul. Mi-am plimbat uşor mâinile amândouă pe sub pulovărul ei, să o
ajut, pănă am simţit zbaterea hulubilor speriaţi luăndu-şi zborul de pe prispă.
Am apucat să i-l trag peste cap şi s-a deschis brusc uşa.
Bunica
venise în fugă, cu andrelele în mână ca să nu piardă ochiurile. Nu ştiu cine-i
şoptise la ureche. Poate vre-un hulub.
– Maria, ce frumoasă te-ai făcut! Hai să-ţi iau măsurile să-ti tricotez şi ţie
un pulovăr.
*
Ultima
vară la Malu Vânăt e cu altă Marie. Toată viaţa m-au urmărit Mariile, dar se
pare că n-au fost întru totul adevărate.
Argeşul
unduia leneş căutând parcă malul mai înalt, să prindă şi el puţină umbră. În
spatele buturugii, nisipul se aşezase într-un mod anume, astfel că pe o
porţiune de câţiva metrii despărţea cumva în două apele. Locul era vrăjit, căci
în timp ce în dreapta râul se rostogolea ceva mai repede pe cursul ştiut, în
stânga se alegea într-un ochi liniştit, ocolind şi întorcându-se să privescă
spre locurile de unde venise.
Nu
pricepem atunci la unsprezece ani, că apele puteau fi viclene. Nici ele n-aveau
de unde să-şi ştie cursul. Izvorând din munte, sau strânse din ploi, curgeau la
vale mereu altele, ocolind pietrele, suportând căldura, spălând picioarele
ţigăncilor ce-şi jucau păturile zdrenţuite, îmbibate de praf sau răcoreau
potolind de sete caii înhămaţi la căruţe, înainte să treacă prin vad şi toate
cele. Doar duhul râului ştia dinainte unde se grăbeau apele. Poate că şi zilele
mele aveau un duh.
Lăsasem în spate râpa ruptă în mal pe poteca pe care coboram din grădină şi
încă auzeam râsetele ţigănuşilor în locul lor de scaldă, la vijoi, unde apa
destul de mare te rostogolea scoţându-te la suprafaţă ceva mai încolo.
Încercasem şi eu, nu ştiam să înot, dar nu-mi plăcea locul. De pe atunci din
copilăria mea, la Malu Vânăt se purta frust spiritul de mai târziu de la Vama
Veche. Şi dacă vreuna dintre copile intra în apă ferindu-şi trupul cu vreo
cămăşuţă subţire, care oricum nu ascundea nimic, nu era de ruşine, ci doar ca
să mai înece din păduchi. Aveam pe mine pantaloni scurţi de pânză încheiaţi sus
cu un nasture mare alb şi riscam să rămân fără ei în hohotele de râs ale
ţigăncuşelor.
O
luasem din coada vijoiului, de unul singur pe firul albiei aventurându-mă.
Sfoara, sau apa, mă trăgeau către buturugă. Am zărit-o pe mal, întinsă la soare
pe un cerşaf alb în costum de baie, ascunsă de tufişuri privirilor indiscrete
ale celorlalţi. Ştiam că în sat venise o bucureşteancă în vacanţă. Mai mare
decât mine, nu cu mult. M-a văzut şi ea. Simţind că mă duce apa, mi-a strigat
sa fiu atent la buturugă şi m-a întrebat dacă ştiu să înot. Nu era greu de
priceput.
Urcat pe
dâmbul de nisip care împărţea râul, am ales apa ce părea liniştită unde se
forma ochiul. Şi-a strâns iute părul blond eliberându-şi gâtul, şi-a pus o
casca roşie, şi a sărit de pe mal. Mă agăţasem cu privirea de casca roşie dând
neputincios din mâini. Liniştea mă acoperea ca o umbră, trăgându-mă în jos.
Când
m-am trezit pe cearşaful alb, Maria de deasupra mea mă trăgea înapoi din apă,
sărutându-mă. Îşi scosese casca. Părul mirosea a flori. Nasturele meu, sub ea,
se descheiase ca din întâmplare. În următoarele zile m-a învăţat, pe spate,
pluta.
A fost singura Marie adevărată. Despre ea, bunica Păuna n-a avut timp să afle.
I-a scăpat firul, i s-au încurcat ochiurile. Curând s-a prăpădit. Dumnezeu s-o
odihnească!
