„Sunt scriptorul, îmi scot de la brâu
cǎlimara și pana, nimeni nu-mi dǎ de lucru, îmi scriu mie scrisori pe care le
trimit cu poșta...” Spunea Tom - Prinţul într-o poezie, caligrafiind cu eleganţǎ
pe coala albǎ a veșniciei cuvintele de zǎpadǎ. Pe atunci toate scripturile erau
cenzurate și rar scǎpau lupi singuratici în migraţie spre EUROPA LIBERǍ. Poștalionul
special al lui Tom în anii 70 era însǎși Revista Argeș, un fel de corabie a nebunilor la
bordul cǎreia dacǎ urcai, ţi se pǎrea cǎ ai primit libertatea zborului.
Am vǎzut ieri un set de fotografii,
postate pe facebook de Jean Dumitrașcu, cu Gheorghe Tomozei printre prieteni,
în curtea de pe bulevard a redacţiei revistei Argeș. La comentarii, Claudia
Duminicǎ a devoalat povestea acelor clipe imortalizate în memoria aparatului de
fotografiat. O mânǎ de scriitori coborâserǎ de la bordul corabiei pe insulǎ, în
curtea redacţiei, sǎ facǎ poze pentru un pariu cu destinului. Tom cu multǎ
delicateţe încerca sǎ-i întârzie pe mateloţi, sǎ-i desprindǎ de chemarea
valurilor și sǎ-i așeze în pozǎ pentru pariul lui. În timp ce sus, în redacţie, o oalǎ cu sarmale
aburinde și o damigeanǎ plinǎ ochi cu zaibǎr așteptau semnalul de început al
festinului.
L-am cunoscut pe Tom, fǎrǎ ca el sǎ-mi
dea atenţie, în mai multe ocazii. I-am ascultat vocea învǎluitoare care parcǎ tot
timpul domnesc, într-o sǎrboare a
cuvintelor, potrivea pe grumazul unei tinere femei un șirag de perle.
L-am privit de la distanţǎ. Când îl
avea în preajmǎ pe Nichita, pǎlea; se mulţumea sǎ fie doar umbrǎ a voievodului,
dar când nu era lângǎ prietenul sǎu, ci singur, o luminǎ vie, blândǎ ca o aurǎ,
îi lumina faţa mǎslinie de înger.
Odatǎ, citeam, fiind programat, la Palatul culturii. În
seara aia la Cenaclul Rebreanu, printre participanţi s-a numǎrat și el, Prinţul,
împreunǎ cu Florin Mugur. Cezareea Budescu mǎ anunţase cǎ vor fi oaspeţi
importanţi. Nu eram mulţumit. Pregǎtisem un grupaj de poeme ce încǎ își cǎutau
în capul meu forma. N-a comentat nimic dupǎ lecturǎ și când ședinţa de cenaclu
s-a încheiat, a intrat în biroul directorului Dorel Ștefǎnescu împreunǎ cu
Cezareea și Mugur. Nu mai ţin minte dacǎ nu cumva și Claudia Duminicǎ. Ea era deja de-a
lor.
Am întârziat pe scǎrile clǎdirii, de
vorbǎ nu mai știu cu cine și în ușa palatului au apǎrut și ei. Tomozei, l-am citit pe
buze, l-a întrebat pe Mugur:
– Nu e autorul?... Zi-i și tu câteva
cuvinte! Mugur s-a apropiat cu mersul lui șchiop și mi-a zis de convenienţǎ o
frazǎ întortochiatǎ. La sfârșit m-a invitat sǎ trec prin redacţie. N-a mai fost
timp. Securitatea începuse sǎ scrie „Dosarul Albaștrii”. Totuși în anul acela mi
se publicase o poezie pe care am considerat-o debutul meu scriitoricesc.
Mult mai târziu, dupǎ tulburarea
din 89, steaua lui Tomozei a pierdut pe nedrept ceva din strǎlucire și întâmplarea
a fǎcut sǎ trecem din nou aproape unul de celǎlalt, fǎrǎ însǎ a ne întâlni faţǎ în faţǎ prin 95, dupǎ un sfert de secol. Aveam materialul pentru volumul meu de debut
Pasǎrea ceţii și întâmplǎtor vorbind cu Claudia, ea mi-a propus: „Dacǎ
vrei înainte o pǎrere avizatǎ, îi dau eu poeziile tale lui Tom!”
A doua zi m-a sunat Claudia din București.
– Ioane, Tom vrea sǎ stea de vorbǎ cu
tine! Vino mâine searǎ la Cireșica. Te așteaptǎ la ora cinci. N-am avut curaj! Provincialul din mine, mǎ gândeam cǎ mi-ar trebui ceva bani sǎ-i ofer un whisky. Cât sǎ poatǎ costa un
whiski la Cireșica? Aveam nevoie de învoire la servici. Și dacǎ îmi spune cǎ nu-i plac poeziile mele, abia mǎ hotǎrâsem
sǎ public cartea. Convenisem deja cu editorul, fǎcusem rost și de sponsorizare.
Fratele meu Dan, era atunci student, l-am trimis pe el la locul întâlnirii. S-a
descurcat. Tom la invitat la masǎ și a vorbit cu vorba lui aleasǎ despre poezia
mea.
– Ar fi trebuit sǎ fi acolo! Un domn.
Te știa. A fost plǎcut surprins de poezia ta. Venise pregǎtit. Pe o coalǎ de hârtie
cu caligrafie desǎvârșitǎ a scris pentru coperta patru a cǎrţii o prezentare deosebit
de mǎgulitoare.
– Sǎ știi cǎ nu m-a lǎsat sǎ plǎtesc
consumaţia. A plǎtit el pentru amândoi. A insistat sǎ vǎ întâlniţi dupǎ ce tipǎrești
cartea.
Dupǎ câteva luni, am aflat cǎ n-a mai
putut sǎ aștepte și a plecat la Nichita.
