2. Fragment din Tobȃrlanii. Ediția a doua. Gușterele

Nota pentru Alin: 

Dacă reuşesc să termin edidiția a doua la Guşterele, promit  să lansez Tobârlanii cu ocazia evenimentului vostru de la Casa Dogarului Arena

                              *

            Înainte să bat la uşa unui alt iglu, am auzit un semnal sonor şi vocea tatălui meu prezentându-şi emisiunea locală pe un ecran uriaş. Întâi ceva ca o muzică a sferelor. Parcă se înviora ţâşnitura apei în arteziene. De undeva apăruseră fluturi albi şi albaştrii, se prinseseră cu stropii strălucitori într-un dans. Tata arăta pe ecran, cum nu-l văzusem niciodată. El îşi alesese ȋn cer o vȃrsta pe care n-o apucase ȋn viata normala. Ȋn plină maturitate, 55 de ani. S-a putut asta cu o dispensã. Era avocat o meserie pe care i-o sugerase tata-mare, dar pe care eu personal nu am stimat-o niciodată. Nu puteam ȋnțelege cum dreptatea se putea ȋmbrobodi cu abilitãțile avocãțești. Luase de la ăl bătrân servieta şi el singur avea îngăduinţa să treacă peste râu pentru litigii. Vocea îi rămăsese neschimbată.

            Citea un fragment din romanul său, Tobârlanii. Semăna cu un decupaj dintr-un jurnal de familie. Acţiunea era cursivă, se întâmplase recent. Văru-meu Cornel era eroul acelor pagini. Povestea era ciudată, dar textul te captiva ȋndeajuns.

            Cornel intrase de curȃnd pe insulã cu vârsta de după căsătorie. La atras de la ȋnceput cârciumă din igluul lui Nilã. Pe firma luminoasã se putea citi Cȃrciuma Dogarului, însǎ aprovizionarea cu alcoluri era o treabă anevoioasă ȋn condițiile date. Nilã meşterise din te miri ce alambicul, numai cǎ nu avea ce sǎ distileze în el. Ȋntr-o parte de luncǎ Nicolae plantase tot felul de pomi, dar nu erau încǎ pe rod. Din cartofi fermentaţi, reuşise un fel de whisky. Ȋn cârciuma intrau şi femei, căci în igluul din făţă, Miţa deschisese stabilimentul Crucii de Piatră şi curtezanele, în pauzele prelungite şi-ar mai fi clătit gura sporovăind. Lipseau fructele pentru lichioruri, cum lipseau şi clienţii dincolo, peste drum.  

            Partea periculoasă a afacerii, aprovizionarea cu fructe i s-a părut lui Cornel că-i stă la îndemână şi el a intrat în parteneriat cu unchi-său Nilã.

            A trecut râul şi nu departe a descoperit o livadă cu pomi exotici, portocali, migdali, lămâi. Din când în când poposeau cetele zgomotoase ale îngerilor, se înfruptau şi plecau în drumul lor mai departe. Cornel şi-a umplut rucsacul revenind, încă o dată şi încă o dată, iar la un moment dat nu s-a mai întors. Îngerii gardieni l-au închis. Încălcase normele locului şi consemnul dintre Tobârlan şi Dumnezeu. Tobârlan nici nu a vrut să audă, n-a dorit să intervină. De la o vreme nu-i mai putea ţine în frâu. L-a lăsat pe Cornel să-şi facă pedeapsa. Nimeni nu avea ce să caute dincolo de râu.

De aici ȋncolo tata avea un rol principal. Îşi terminase romanul şi ȋncheiase și lectura lui pe ecranul mare care se vedea din orice parte a insulei. Ȋn fața mea citise ultimul capitol cu finalul deschis. Nu putea sã-l lase așa!

           Ȋnaintea unei pauze de publicitate, la sfȃrșitul emisiunii, ne-a anunțat cã lucreazã asupra epilogului și are deja cȃteva idei. Dar ȋn primã instanțã, e important sã convingã jurații la tribunal și sã-l scape pe Cornel de condamnare. Pledase pe vremuri ȋn Merișani pentru colectivizare, așa ȋi ceruse funcția de secretar la sfatul popular. Nu faci ȋntotdeauna ce vrei! Acum trebuia sã pledeze pentru libertatea lui Cornel. Nu-și fãcea din asta un titlu de glorie, dar prezența lui Cornel ȋn studio ȋn dezbateri era obligatorie. Conta fiecare opinie! Nu se admitea nici o lipsã! Ȋn fond Cornel nu fãcuse de capul lui, așa ȋnaintau vremurile, cu strȃmbãturi.

           Ca autor, Toma putea sã decidã asupra finalului cãrții sale, dar epilogul cu siguranțã va avea urmãri. Situația pe insulã devenise tensionatã. Prea grea și importantã decizia ca sã-și i-a asupra lui toatã rãspunderea. Ȋi va strȃnge pe toți Tobȃrlanii ȋn studio ȋntr-o Conferințã și vor hotãrȃ ȋmpreunã ȋn transmisiune directã, ca sã rãmȃnã mãrturie, ce vor face cu Tobȃrlan ãl bãtrȃn. Nu se mai putea trãi așa cu el! Se retrãsese ȋn coverga lui ca ȋntr-o chilie, suferind pentru toți.

Refuza mȃncarea, bãutura, nu-i trebuia nimic! Devenise o umbrã ce-i urmãrea ȋndeaproape pe toți ai lui, mustrȃndu-i și amintindu-le cã fericirea nu e veșnicã nici mãcar aici. Se credea Dumnezeu, dãdea edicte, stabilea reguli pentru insulã, le trimitea lui Toma sã le citeascã ȋn emisiune, se purta ca un dictator comunist. Nu mai ȋnjura de Cristoși! O luase razna, nu mai era ȋnțeleptul ce se dovedise pe pãmȃnt.

          De la un moment dat atenția lui Toma fu prinsã de ce se ȋntȃmpla la publicitate. Nu mai vãzuse reclama. Cuvintele se insinuau ȋn ecran pe fondul unor imagini care i se pãreau cunoscute.

          "Momente de Ogradã", este prima ediție a unei conferințe anuale despre tradițiile si locurile Merișanului, despre responsabilitatea lucrurilor care ȋți plac, despre familie și despre prieteni adevarați.

          Anul trecut am avut o ediție, sã-i spunem, pilot. Cei care au venit știu cã a fost despre muzica bunã, mȃncare la ceaun, vin curat tras ȋn oale de pamȃnt, pe care ȋl bei pȃnã dimineața si nu te doare capul, despre copiii care s-au jucat pe deal ȋn timp ce rockul se imprietenea cu satul.

        Totul ȋntr-o ogradã mare și, cel puțin, foarte frumoasã.

        Anul acesta va fi și mai bine, pentru cã așa sunt ȋntȃlnirile ȋntre prieteni: de fiecare datã mai bune.

        Mai binele acesta va fi fãcut de muzica celor de la ROA, RELATIVE, The Kryptonite Sparks si DJ Jiji. Surpriza este ca nu doar vor cȃnta, dar se vor ȋntrece ȋn gãtit alãturi de neȋntrecutele Maria și Nadia. (Maria, iarãși Maria, care dintre Marii?)

        Da, și mai avem vin d'ãla bun, dar si multe altele.
Sã nu uitãm, conferința noastrã este un eveniment al ȋntregii comunitãți a Merișanului și tot efortul acesteia trebuie recompensat pe masurã. Altfel spus, conferința noastrã va deveni anualã dacã ea se va putea susține singurã. 

        Accesul, ȋn limita spațiului oferit de ogradã, se face pe bazã de bilet, dupa cum urmeazã:

        75 de bilete la prețul de 150 lei care include accesul in ograda + cazare.

        100 de bilete la prețul de 100 de lei care include accesul ȋn ogradã, fãrã cazare.

        Parinții cu copii sub 14 ani (vai, cȃt or sa se mai joace prin ogradã ȋn timp ce pãrinții se bucurã de atomsferã), primesc acces gratis pentru cel mic.

        Detalii despre cum puteți achiziționa bilete la:
alin@dark-side.ro
alin.voica@inyourmind.ro 

        Ia uite de ce sunt ȋn stare nepoții Tobȃrlanilor! Locul nu e altul decȃt Cȃrciuma Dogarului din ograda lui Nilã. Acolo pare a fi Raiul, nu aici la noi pe insulã! Fãrã muzicã bunã, fãrã mȃncare la ceaun, fãrã vin curat tras ȋn oale de pãmȃnt, pe care ȋl bei pȃnã dimineața și nu te doare capul.

Ȋn Studioul principal Toma construise deja decorul. Nouã grãmezi de pietre ȋn fațã, iar ȋn spate la circa 20 de metri fȃntȃna lui Tobȃrlan cu gura decupatã ȋn peretele de ciment cȃt sã ȋntre coferul. La mijlocul distanței dintre pietre și fȃntȃnã, plasase un scaun cu trei picioare ca cel al Oanței. Deasupra fȃntȃnii, dealul prãvalit pe care se ghiceau terasamentele lui unchiu Nicu.
Grãmezile de pietre erau egale. Rãmȃnea ȋncurcatã treaba cu anii. Cum sã aduci personajele la aceeași vȃrstã? Nu era ușor, dar la dimensiunile astrologice, cerești, se putea orice cu puținã ȋnțelegere din partea Tobȃrlanilor ãștia ȋncãpãțȃnați!

Timpul de uriaș al lui Horia

Se zice cã ȋn ținuturile noastre mitice au trãit uriași. Argedava, Roșia Montana, Ardeu. Legendele și poveștile noastre tradiționale sunt pline de personaje urieșești titani care, ori se bat cu zmeul facãtor de rele oamenilor, alungȃndu-l, ca uriașul Novac( celebra Brazdã a lui Novac ce strãbate Cȃmpia Romȃnã n-ar fi altceva decȃt urma zmeului pus pe fugã de uriaș), ori sunt douã reprezentante ale sexului slab ce ȋși construiesc fiecare cȃte o cetate pe cȃte un vȃrf de munte și observȃnd una dintre ele cã e mai frumoasã a celeilalte, aruncã furioasã cãtre cetatea rivalei cu o stȃncã, retezȃnd vȃrful muntelui cu cetate cu tot, de-a rãmas pȃnã azi Muntele Retezat.( De remarcat slãbiciunea pentru frumusețe și competiția femininã care s-a transmis prin genã sau prin influiențã romȃncuțelor de azi.) 

Nici Strȃmbã-Lemne, sau Sfarmã-Piatrã nu sunt altceva decȃt niște uriași de treabã care au conviețuit ȋn bunã ȋnțelegere cu strãmoșii noștrii. Cu timpul și cȃt se poate de misterios, uriașii au pierit ascunzȃndu-și taina ȋn diverse grote și galerii secrete. Din cȃnd ȋn cȃnd ȋntȃmplarea scoate la ivealã cȃte un schelet de uriaș, complicȃnd greaua misiune a oamenilor de științã de a le ascunde taina și urmele.  

Ȋn viața realã, cea la vedere, s-au ȋntȃlnit de-a lungul timpului uriași mai mici, acceptați din punct de vedere științific. Unul a fost ȋmpãratul roman de origine tracã Maximilian Tracul care susțin istoricii cã avea peste 2,60 metrii ȋnãlțime. Mai spre zilele noastre Gogea Mitu cel mai ȋnalt boxer, un romȃn de 2,42 m era atracția Circului Globus prin anii 1930. A pierit la 22 de ani de o moarte suspectã, dar nu i-a pierit și numele, el a intrat ȋn vocabularul nostru de-aia putem rosti azi mȃndri:

Gogeamite (Gogea-Mitu) performanțã a realizat la Wimbledon Horia Tecãu ridicȃnd deasupra capului trofeul ȋnvingãtorului ȋn proba de dublu ȋmpreunã cu olandezul sãu zburãtor scutierul Julien Rojer.

Astfel ȋl putem trece de ieri pe Horia, fãrã teama de a greși, printre uriașii sportului. Doar Ilie Nãstase a mai avut onoarea sã fie primit dintre romȃni la masa zeilor și tragem nãdejde (trecem peste recentul accident) cȃt de curȃnd, s-o vedem acolo cu coronița pe cap și pe Simona Halep, sfidȃnd statura urieșeascã a titanilor

Și un supliment care se potrivește. Circulã o legendã ȋn Maramureș cã acolo s-ar fi stins ultimul uriaș. El se numea Cingalãu.(aduce cumva cu Tecãu la nume, nu?) “ȋnalt cȃt vȃrful Pietrosu” care avea o fatã frumoasã Rozalina. S-au ȋntȃlnit pe malul Izei cu un grup de oameni printre care cãpetenia daco-romanã Turda Robonban. Crezȃnd cã aceștia sunt jucãrii i-a luat acasã. Rozalina s-a ȋndrãgostit de Turda și dorea sã se mãrite cu el. Bãtrȃnul Cingalãu a simțit cã i se stinge nobilul neam și a pus la cale nunta celor doi.

Atȃt de fierbinte s-a rugat Rozalina toatã noaptea dinaintea nunții, sã nu mai fie uriașã și sã se poatã cãsãtori cu alesul inimii ei, ȋncȃt i s-a ȋmplinit rugãciunea transformȃndu-se ȋntr-o femeie obișnuitã de ȋnãlțimea Simonei. Din unirea lor s-au nãscut strãmoșii moroșenilor de azi.

Tecãu și Simona cȃnd au deschis ochii au vãzut pe fereastrã mai ȋntȃi marea albastrã. Ei par a fi din neam de titani. Stim noi ce urmași ai Cingalãului au coborȃt la Constanța venind din Sãpȃnța și risipindu-și sãmȃnța?...

Semn de Duminica

De școalã nouã

Din abecedarul lui Tomițã

- percepte biblice -

Oleg_07_3acadam_and_eve.275114215_std

Ana are mere coapte.

M-aș urca ȋn pom la noapte

sa le-ncerc gustul divin!

Dacã nu-i cu supãrare

le-aș servi... muiate-n vin!

Ȋncurcãtura zeilor

 

Cele douã sãptãmȃni ale Wimbledonului se apropie de final. Pentru noi romȃnii celebra  competiție pe iarbã a sportului alb a stat sub semnul sibilicei rostiri: Dacã Halep nu e nimic nu e!

Iacã-tã, cã și fãrã prezența agreabilã pentru noi recunosc a Simonei (eliminatã ȋn primul tur), previziunile pesimiste nu și-au gãsit rostul. Vom avea chiar și ȋn ultima zi prezent un romȃn care va lupta pentru trofeu, la una dintre finale și va ține arborat tricolorul romȃnesc pȃnã anul viitor deasupra bãtrȃnului templu.

Acum, dupã disputarea semifinalei romȃnești, știm cã el se va numi Horia Tecãu, dar la fel de bine putea fi și Mergea care mie mi s-a pãrrut a fi fost cel mai valoros dintre cei patru semifinaliști.

Ȋn chestia cu tricolorul, sincer sã fiu, nu m-aș mira dacã englezii ãștia conservatori nu ar avea ca la Roland Garros cutuma cu drapelele naționale, ei fiind mult mai atenți la culoarea chiloților albi ai sportivelor, decȃt la steaguri.

Dar sã revenim la Simona. Unii susțin cã a avut mare noroc și rãmȃne dupã acest Wimbledon, cu toatã contraperformața, tot pe loccul trei ȋn clasamentul WTA. Eu ȋnsã am o altã teorie mult mai credibilã. Nebunul ãla de Tsiparis, prin emisarii sãi bancari, a cumpãrat de la Drãgãșani un butoi cu vin “Casa Isãrescu” pentru ofrandã adusã zeilor, aceștia, sã-i monteze pe greci sã voteze NU la referendum. Ȋncȃntați de licoarea guvernatorului, zeii, protectorii Simonei. s-au ȋmbãtat atȃt de tare ȋncȃt au ȋncurcat-o pe Halep cu Monica Niculescu, conducȃnd-o pe aceasta din urmã din victorie ȋn victorie pȃnã era gata-gata sã intre ȋn semifinale.

Atunci s-a trezit din beție unul dintre zei și a cerut o fotografie. Nu i-a venit sã-și creadã ochilor! Mai erau doar cȃteva mingii și Monica intra ȋn semifinalã!...

Nene Isãrescule, Doamne ce greșealã! Dacã fãceai vinul mai tare, azi conta! Era sãrbãtoare, demisiona și Ponta, neputȃnd stãpȃnii criza de cernealã.

Mai glumim și noi.

Ecouri roşiorene

ARMONII  CULTURALE  ROŞIORENE

                                     

                                                         Domniţa Neaga

În ziua de 26 iunie, a.c., Centrul Cultural din Roşiorii de Vede, Teleorman, a găzduit întâlnirea literară dintre membrii şi simpatizanţii Asociaţiei culturale „ Mileniul 3”, conduse de prozatorul Constantin T. Ciubotaru şi un grup de scriitori argeşeni (la origine, fiindcă acum unii sunt răspândiţi prin ţară şi prin lume), în frunte cu poetul şi prozatorul Ion Toma Ionescu, la invitaţia poeteselor Domniţa Neaga şi Florina Isache.

 „Întâmplarea literară”,  cum ne-a plăcut să o numim, moderată de Monica Tuinea, redactor la Radio Impact din localitate, a fost concepută pe două segmente. Prima parte a cuprins prezentarea scriitorilor roşioreni, o parte dintre ei citind din creaţia personală (C. T. Ciubotaru, George Tutcălău, Cristian Gabriel Moraru, Alexandru Cutieru...). Apoi au fost prezentaţi  autorii argeşeni de către moderatoarea, care, printr-o  documentare minuţioasă, a reuşit să creeze portretul fiecăruia în parte, să comenteze în cunoştinţă de cauză aspecte dintr-o perioadă nefastă a istoriei noastre naţionale, cu influenţă directă asupra unora dintre cei prezenţi. Este vorba de „Dosarul Albaştri” în care au fost implicaţi o parte din scriitorii argeşeni sosiţi astăzi la Roşiorii de Vede, un dosar de urmărire informativă deschis de Securitate, în toamna anului 1971, la Piteşti, împotriva unui grup de tineri ( pe atunci) care începuseră să scrie, dar care în cercul lor restrâns „ comentau duşmănos politica partidului, audiau postul Europa liberă, scriau o poezie sau o proză pesimistă, absurdă, elogiau modul de viaţă occidental...”. Scriitorul Ion Toma Ionescu a scris o carte despre drama trăită atunci, consultând dosarul aflat în arhivele CNSAS, carte intitulată „ Dosarul Albaştrii, Fenomenul Piteşti, 1971”, apărută în 2011 la Ed. Paralela 45, din capitala judeţului Argeş. Cert este că drama trăită i-a făcut să se simtă excluşi dintr-o viaţă normală, dar lăudabil este faptul că au avut tăria de a merge mai departe, de a-şi cultiva talentul cu care Dumnezeu i-a înzestrat, de a scrie cărţi.

Partea a doua a întâlnirii a fost rezervată lansărilor de carte. Scriitorul Ion T. Ionescu a adus cu sine mai multe cărţi de proză şi poezie pe care le-a dăruit cu autograf confraţilor roşioreni, dar lansarea s-a oprit asupra volumului de versuri, „ Norduri”, o carte de poezie pură în care autorul „cultivă un discurs liric ca un imn al neliniştii, născut din perceperea desacralizării ireversibile a lumii, dar şi din căutarea fără sorţi de izbândă a unei soluţii salvatoare...”, după cum comenta, în cuvântul său, Domniţa Neaga. A urmat poetul Aurel Sibiceanu, personalitate recunoscută în lumea literară piteşteană, cu un volum de „ Poeme”, bine primit de critica literară. Venită special din Olanda pentru acest eveniment cultural, poeta Claudia Keuterman Duminică ne-a adus un volum de versuri, sugestiv intitulat „ Viaţa şi moartea în culori şi sunete”, carte apărută cu sprijinul Fundaţiei Cultural-Umanitare „ Millennium III”, Zwolte- Olanda. Poeta Liliana Popa, stăpână pe versul său, scrie cartea „ Stăpână pe tăcerea mea” pe care o aduce în atenţia cititorilor roşioreni. Scriitorul Nicolae Radu şi-a lansat a doua carte de proză, „ Povestiri despre ziua de mâine”, o proză scurtă interesantă, cu deschidere spre fantastic, o carte în care  „şi-a păstrat instrumentele, tenta fantastică şi nota stranie, dar acuitatea observaţiei a mutat-o cumva asupra propriei persoane, dându-ne posibilitatea să-i observăm reacţiile spontane şi imprevizibile în diferite locuri şi spaţii mai mult sau mai puţin fireşti” ( I. T. Ionescu).

Într-un decor consolidat de tăria pietrei de râu prelucrate cu mâinile şi sufletul de sculptorul Costel Păun, înconjuraţi de portrete şi peisaje ale aceluiaşi artist plastic, pe fondul unei după-amieze care a avut toate „ ingredientele” meteorologice: ploaie, fulgere, tunete, soare..., „Întâmplarea literară” de la Centrul Cultural roşiorean a stat sub semnul frumuseţii sufleteşti şi al emoţiei trăite la cele mai înalte cote, fiindcă o parte din cei prezenţi nu se văzuseră de mai bine de patruzeci de ani.

Seara s-a încheiat cu o agapă, unde gazdele şi oaspeţii au socializat, unii au încercat să se cunoască mai bine, alţii, mai în vârstă, au depănat amintiri din anii tinereţii, şi-au amintit de şedinţele de la cenaclul literar „ Liviu Rebreanu” din Casa de Cultură, Piteşti, de revista „Argeş”, din perioada când redactor-şef era poetul Gheorghe Tomozei şi când majoritate celor prezenţi (Claudia Keuterman Duminică, Nicolae Radu, Ion Toma Ionescu, Flori Badea alias Domniţa Neaga...) au debutat publicistic. S-a discutat despre literatura de astăzi, în general, despre proiectele de viitor ale fiecăruia, s-au schimbat adrese de e-mail şi numere de telefon...

1.Fragment din Tobârlanii (Editia II-a la Gușterele)

Toma

            Au făcut amândouă nunţile într-o duminică. Toma cu Aurelia şi Veroana cu Petre. Cortul imens pentru acele vremuri l-au pus în curte. Doi fraţi în aceeaşi zi nu e de bine, gândeau cu voce șoptitǎ nuntaşii. Nici nu conta pentru care dintre miri veniseră la nuntă. De fapt mulţi veniserǎ pentru Tobârlan. Toma era fericit. Nu simţea rana de sub braţ. Nu avusese nimeni o mireasă atât de frumoasă ca a lui! Când s-au dus la dispensar pentru analize – dispensarul era în aceeaşi clădire cu caminul cultural, unde se afla şi staţia lui de radioamplificare  – doctorul Galibin l-a scos afară din cabinet pe Toma şi i-a zis Aureliei:

            – Măi fată, tu realizezi că Toma este bolnav şi că rănile sale îl usucă pe dedesupt? Te-ai gândit bine de ce vrei să-l iei de bărbat? Eu nu-ţi semnez certificatul până nu vii la mine cu maică-ta Păuna, să stau de vorbă cu ea.
            – Domnule doctor, şi un an dacă trăieşte, eu tot mă mărit cu el! I-a răspuns scurt, fără dubii, Aurelia. 
            L-a chemat şi pe Toma înăuntrul cabinetului. Ei doi mai vorbiseră, îl ştia bine. Venea la pansat, îi curăţa rana aceea care scotea afară magma vulcanului agitat de schijele rămase în interior. Chirurgii făcuseră minuni, reuşind să-i scoată cea mai mare parte dintre aşchiile care-l ciuruiseră, dar mai era de lucru.
            I-a privit lung, doi tineri frumoşi. Îi potrivise Dumnezeu. Poate că era vrerea Lui. A semnat hârtia. Era un om bun Galibin, nu le-a mai spus nimic, strângându-le mâinile le-a dorit în sinea lui noroc.

*

            Totdeauna am avut o reţinere să întreb despre tata. Tot ce am de la el e o carte poştală scrisă pentru mine în clasa întâi, cu o zi înaine să moară, iar în bibliotecă, două cărţi pe care îşi aşezase caligrafic, aplecat spre stânga, numele. Toma Ionescu. Una dintre ele cu coperţi groase era Istoria Partidului Comunist al URSS. Cealaltă, Codin a lui Panait Istrati. Fără relevanţă titlurile, cu toate că m-am întrebat iritat ce căuta la tata acea istorie? Personal n-am citit-o şi sincer cred că nici el. 
            În cartea poştală mă ruga să am grijă de mama că el mai avea un război de dus.

          În rest, ştiu doar frânturi. Cele mai multe aflate de la ţaţa. Când mă prindea în vacanţă, fără să o întreb, începea să-mi povestească. În general avea un ochi critic şi îşi forfeca fraţii. Despre tata numai de bine. Lucruri disparate, amestecate  întregeau cât de cât, imaginea unui om puternic. Era greu de admis că s-ar fi putut lăsa doborât.

           Pãstrez cu el secvenţe ca dintr-un film mut, cu pelicula afectatǎ de intemperiile vremurilor. Am încercat sǎ recondiţionez pelicula, sǎ tai, sǎ lipesc. Firul întâmplǎrilor se înnoadǎ cȃt de cȃt – din memoria celor tot mai puţini care l-au cunoscut, din deducţiile mele – dar chipul pe care l-am pǎstrat pânǎ azi desenat pe retinã e doar cel întunecat, cel dezamǎgit cǎ pierduse ultima lui bǎtǎlie, fǎrǎ ca Dumnezeu sǎ-i fi întins mâna. Nu putea concepe s-o lase singurǎ pe Aurelia. Cum sǎ nu vadǎ copilul lui crescând? Figura aceea o ţin eu minte de la tata, cea care nu se mai putea lumina într-un zâmbet, culcat între flori.

           Și mama, și ţaţa mi-au povestit încercând sǎ mǎ convingǎ cǎ tatǎl meu ar fi fost o fire optimistǎ. Avea o voce caldǎ și te trezeai cu el din senin cântând. “Foaie verde ca aluna asearǎ fusei la una”. Melodia lui Zavaidoc izbucnea ca o explozie de zorele și mama din sperieturǎ, neluând în seamǎ cuvintele – știa pe cine are în casǎ – sǎrea la el cu pumnii ei mici, uitând de rana deschisǎ ca un crater sub braţul drept. El se prǎpǎdea de râs și cu mâna stângǎ o rǎsucea rǎsturnând-o ușor pe pat. Nu simţea nici o durere. Ea, aducându-și aminte de ranǎ, nu se zmucea, se lǎsa lin pe spate copleșitǎ de sǎrutǎrile lui. Apoi intrau dincolo ca sa-l bandajeze. Rana supurase. Nu aveam voie dincolo când îl bandaja. Dǎrâmasem casa și ne mutasem la ţaţa. Taţa și unchiul Nae, ajungeau din treburile lor numai spre searã.

           Altǎdatǎ era cǎtrǎnit rǎu. Mai ȋnainte! A intrat în curte și m-a strigat. Eram în casǎ cu mama, în cǎmǎruţele de sub pǎtul. Aveam patru sau cinci ani, nu înţelegeam mare lucru. Cu atât mai puţin am priceput când i-a spus mamei cǎ nu intrǎ în casǎ cu registrul de la primǎrie sub braţ. Era în timpul serviciului și stǎteau unii permanent cu ochii pe el, oricând dispuși la reclamaţii. Susțineau cã nu pune osul pentru colectivizare, nu are putere de convingere. „Nu l-a putut lãmuri nici pe tac’su pe Tobȃrlan, sã intre cu toate pãmȃnturile ȋn colrctiv!” O vreme a fost secretar la sfat. Studiind mult mai târziu niște registre vechi, pentru documentarea cǎrţii, am descoperit în multe locuri scrisul ȋngrijit al tatãlui meu aplecat spre stânga.

           – Mǎ duc la Oanţa, dǎ-mi nǎpârstocul cu mine!

           – Parcǎ nu ţi l-aș da! Toatǎ dimineaţa am auzit-o bodogǎnind și blestemând pe lângǎ gard ca s-o aud. Zicea cǎ îi rupe picioarele ǎluia care-i va cǎlca bǎtǎtura fǎrǎ voia ei. “În curtea mea mǎ cac numai eu și dacǎ intrǎ vreunul sǎ deschidǎ gura ca sǎ mǎ înscriu în colectiv, schimb locul și mǎ cac în gura dumnealui!”

           Tata m-a luat de mânǎ și fǎrǎ tragere de inimǎ, scurtând pașii și lungind momentul posibilei confruntǎri, preţ de o sutã de metri cȃt ținea grãdina, a ajuns în poarta Oanţei. Vecina noastrǎ era o femeie din generaţia lui tata-mare. Vǎduvǎ. Purta un șorţ în faţǎ fustei largi și lungi, și totdeauna baticul negru pe cap. În picioare avea sandale de gumǎ. Nu era fioroasǎ, dar mie mi se pǎrea cǎ arǎta ca o vrǎjitoare. Eram puţin speriat.

            Oanța avea o cãsuțã micã de chirpici dintr-o singurã odaie, cu o sãlițã unde abia de ȋncãpea un scaun ȋmpletit din rãchitã. Acolo ședea toatã ziua ca sã vadã cine trece pe drum. Cum curtea era ȋn pantã, cocoțatã ca ȋntr-o lojã la spectacol, benificia de o bunã vizibilitate astfel cã nu-i scãpa nimeni. Stãtea acolo neobservatã, singurã cu socotelile și gȃndurile ei. Nu m-aș fi mirat dacã pe amurgite, strecurȃnd privirile printre uluci de la mine din curte, aș fi vãzut cum ȋncalecã o coadã de mãturã și decoleazã ȋntr-o direcție de ea știutã. 
            Mã ȋntrebam cum de cãsuța aceea cu pereții albi dați cu var, nu luneca iarna sã se propteascã ȋn gard, sau n-o zburãtãcise o palã mai acãtãri de vȃnt. Oanța trasã ușor ȋntr-o parte din fața portiței deschise ne ȋndemna sã intrãm. Cȃnd sã intre ȋn casã cu mine de mȃnã, tata s-a aplecat sã nu ȋnsemne pragul cu fruntea. Ȋn ȋncãpere se vedea patul acoperit cu o pǎturǎ țesutã la rãzboi și deasupra, pe perete, un ștergar cusut strȃns la mijloc ȋntr-un nod sub care odihnea o fotografie ȋnrãmatã cu Oanța tȃnãrã și un bãrbat alãturi. În mijlocul camerei o mǎsuţǎ rotundǎ cu trei picioare și patru scǎunele mici. Pe tãblia mesei, rǎsturnatǎ direct, trona o mǎmǎligǎ întinsǎ, galbenǎ ca o lunǎ nouǎ, aburindã. Ȋn dreapta, o sobã cu plitã. Ne-a fǎcut semn sǎ luǎm loc.
          Tata s-a așezat pe un scaun cu mine pe genunchi. Eu mǎ lipisem cu capul de pieptul lui. Oanţa a luat de pe o policioarǎ de deasupra plitei douǎ castroane de tablǎ și unul de pǎmânt. A umplut cu o lingurǎ mare de lemn castronul de tablã al tatei cu varzǎ, iar el dând din cap i-a fǎcut semn cǎ eu nu. A pus la locul lui pe policioarǎ cel de-al doilea castron de tablǎ, apoi și-a umplut castronul ei de pǎmânt. A tǎiat mǎmǎliga cu aţǎ de papiotǎ și a împins o felie cǎtre tata. S-au închinat amândoi și au început sǎ mǎnânce, mestecând rar.
            Dacǎ aș fi știut numǎra m-aș fi încurcat precis, trecând cu privirea de la unul la celǎlalt. Parcǎ nu se mai termina varza din castron. S-a terminat pânǎ la urmǎ și Oanţa s-a ridicat strângând vasele unul în altul cu lingurile deasupra. S-a ridicat și tata. A luat registrul de pe pat unde îl așezase și a ieșit afarǎ cu mine de mânǎ și cu registrul sub braţ.

           La soare am simţit cum Oanţa mǎ ia în braţe de subtiori și mǎ privește în ochi.

           – Tomo, ǎsta mic îţi seamǎnǎ, e tǎcut ca tine. Mergeţi cu bine Dumnezeu sǎ vǎ apere! Nici o vorbã ȋn plus. Ȋncã mai putea sã se cace ȋn curtea ei. Tãcerea tatei și registrul nescris o mai pãsuise o vreme de nãpasta colectivului.

Comunicat albastru

Foto Cristina Florescu

De ieri sunt piteștean. L-am lãsat pe Suciu cu Direcția 9, pe Vorona cu Boema 33, pe Daniela Toma cu Cenaclul de urgențã, pe Florin Caragiu cu Sinapsa lui și mãcar o lunã de zile m-am ȋntors la matcã. Dupã cum ȋi cunosc eu pe oamenii ãștia, profund afectați de lipsa poeziilor mele lecturate cu pasiune și ȋn mare tãcere, mai ales pe prispa open stage, vor simți la claviculã, ȋn plinã caniculã, supãrați, deficitul de bere, ca un junghi și nu vor avea curaj sã rãmȃnã la povești deshidratați ȋn București, din orice unghi privești.

Am auzit deja cã Profetul popular ar pleca ȋn Tibet sã-l ȋntȃlneascã pe Dalai Lama. Cicã oficial Lama ãsta ar fi declarat ȋn ȋnțelepciunea lui, cã ar vrea sã desființeze instituția Dalai Lama –  el sã rãmȃnã ȋn istorie ca ultimul profet. Aiasta-i toatã trama lipsitã de glorie, cã la 80 de ani nu prea mai vizezi, ȋți pierzi viziunea și te sclerozezi, cȃt ai fi de profet!

Se pare cã respectiva situație l-a afectat pe bunul nostru prieten, marele poet Suciu și, l-a invitat pe moșulicã la un congres cu dezbatere despre progres ȋn raiul Bucegilor, ȋn Tibetul nostru mioritic, luȃndu-și cu el ȋn schemã și seraiul mitic al blondelor(sindicatul), singura bogãție naturalã care ne-a rãmas pe moment. Cãci ȋn stemã, din subsol, fãrã glas, a dispãrut argumentul sondelor, brazilor le-au fãcut ȋn parlament parastas și, spicele mãnoase s-au mãnat ȋn pãrțile esențiale. E drept cã unii s-au retras la timp ȋn Beciul Domnesc sã-și scrie cãrțile fundamentale

Dar am deviat de la subiectul principal. Voiam doar sã anunț un lucru banal. De ieri ființa albastrã din mine și-a mutat reședința, și-i e bine! Cu Magda, cu Mircea, cu Denisa, cu Nicolae Radu, cu Iordache, cu Doman, cu Sibi, cu Vlasie, cu Vodãian, cu Virgil, cu Alora, ȋn deplinã armonie, bem bere cu poezie la gheațã ȋntr-o grãdinã cu multã verdeațã.

Ionescule vizesi, ȋți pierzi viziunea dialecticã, te sclerozezi!...

Scovergi de ziua Americii

Ȋn 4 iulie, ieri de ziua Americii, Puiu ne-a fãcut scovergi. Fãinã albã, apã mineralã, un praf de sare, puținã drojdie, brȃnzã rasa și zahãr farin. Dupã ce ai frãmȃntat aluatul, ȋi dai o formã rotundã și platã,  ca o farfurie zburãtoare ceva mai micã și lansezi obiectul ȋn tigaie, cu uleiul ȋncins, ca la talere aruncate din șanț.

Am ȋmprumutat de la americani cȃteva ore de frenezie, entuziasm și danț. Doar ei pot face un spectacol de mare grandoare din nimic. Dupã ce am dovedit toatã lucrarea, n-a rãmas picior de scovergã ȋn zaharul farin ȋntins pe masã. Toma, fãcȃnd-o de oaie, s-a bãtut pe burtã cu palmele și a dat o declarație scurtã de ȋnvingãtor.

- Curcanul nostru a fost mai bun decȃt curcanul lor!...

Cicã soțiile  soldaților americani au venit la Constanța sã ȋnvețe sã facã scovergi.

 

                                            Foto Cristina Florescu

Prietenii mei scriitorii. Claudia Duminicã

Foto Cristina Florescu

SUPRAFAȚA REALITAȚII

Nu privi viața ȋn adȃnc,
sunt stele palide, ȋnnegrite de fum,
schelete de inorogi, gȃnditoare.
Privește viața printre gene, cu gingãșie
Alimentȃnd visul cu imagini comune.
Vȃntul nu zgȃrȃie zborul,
Zãpada nu stãpȃnește – se reȋncarneazã
și, atȃt ȋn cer precum și pe pãmȃnt,
reprezintã o uriașã putere
de renunțare.
Ferește-te, cel mai puternic e spinul –
ȋnfipt ȋn inimã – putrezește totul.
Suprafața realitãții
E drumul lui Cristos pe ape

Despre viațã și moarte este aceastã carte, regãsitã dupã mulți ani, ȋn viața de dupã,  “ca roua pe fructele cãzute ȋn iarbã”

FEMEIA

Aș vrea sã te ȋnțeleg, fãrã istorie,
De aceea sunt ȋn horã ȋn jurul oricãrei vieți necunoscute,
Scȃrțȃind ca un cal ȋn carusel, trezesc orașul,
Proclam virtutea, rulez filme cu cãderea Bastiliei,
Flutur drapelele, pier, revin sã te ascult
Spunȃndu-mi o poveste plinã de zgomote.
Sunt nesfȃrșitã pe cãrãrile dintre soare și umbrã,
Dintre fluviu și firul de iarbã,
De aceea Cristos m-a luat cu sine,
De aceea am devenit cenușã,
Tãcȃnd, tãcȃnd, ȋncercȃnd sã ghicesc, domnule

Și ca sã nu tulbur așezarea ȋn cuvinte a sunetelor continui cu ȋncã un poem

ANOTIMPUL IUBIRII

Mã ȋndrãgostesc numai iarna.
Rãtãcitã-n anotimp,
ȋntotdeauna ȋntȃlnesc iubirea.
Confundȃnd propria dragoste
cu dragostea ta,
pribegesc pe ȋnghețatele cãrãri necunoscute
unde sper sã-ți aflu sufletul
și sã-l descifrez.
Și rȃd spiridușii ninsorilor
ȋn timp ce mã cuprinde
frigul tristeții.
Iubitul meu, oare iarna urmãtoare
vom fi ȋmpreunã?
Cȃnd ne privim
ȋntotdeauna ȋncepe sã ningã.
Ne iubim sub troiene, ca semințele.
Ninge peste trupurile noastre ȋnmugurite,
ȋn care abia de ȋncepe
sã circule seva.
Scurtcircuitate de atȃta zãpadã
inimile
nu ajung sã ȋnfloreascã

Nu e nevoie de mai mult! Adaug doar numele de sãrbãtoare al
poetei și prietenei mele albastre. 

Claudia Duminicã