Ieri am tratat Maastricht-ul

În 1992 a fost semnat la Maastricht tratatul care stã la baza Uniunii Europene. Voiam sã ajungem în acest oraṣ, oarecum simbolic, mai ales cã auzisem despre el numai de bine. Dupã 250 de kilometrii pe autostrãzile de vis olandeze, plecaţi din Zwolle, nu mult înainte de ora prânzului, ne-am lãsat maṣina într-o parcare ṣi am coborât cãtre râul Meuse. Un pic ciudat sã cobori, sau sã urci în Olanda pe strãzi, dar uite cã se poate întâmpla!

De pe pod –  nu ṣtiu dacã acela era podul construit pe vremea împãratului roman Octavian August, probabil da! (de întrebat e tare greu cu olandeza mea)  –  m-am mulţumit sã pot admira stilul architectonic ṣi coloristica specific olandezã a clãdirilor. Nu fac nici o descriere, are cine! Altfel de ce-aṣ mai purta dupã mine geanta Nikonului, riscând tot timpul sã ma izbesc de vre-un biciclist, cu ochii în obiectiv. Noroc de ei cã sunt cu multã înţelegere pentru artiṣti…

Ne-am învârtit o vreme, am mâncat ceva de-al lor ṣi numai bine ce s-a vãrsat o cãldare dintr-un nor ṣi ne-am orientat spre plecare.

Pe drumul întoarcerii ne-am oprit si la Haidenhoven, tocmai ce ne luasem cu o zi înainte o amendã, pe degeaba ṣi cãutam un avocat, când la poarta stadionului l-am zãrit pe Dick Advocaat, o cunoṣtinţã mai veche. Frumos oraṣ, un oraṣ viu, colorat, mi-a plãcut ṣi vrãjitoarea doar scheletele alea de la catedralã, nu le-am pozat

 

Ioneṣtii de Canterbury

Foto Cristina Florescu

Nu ṣtiu cum sã scriu despre Londra! Ca despre un Eldorado turistic?... Am vazut prea putin din el. Ca despre un leagãn al istoriei lumii?... Nu sunt într-atât de documentat. Ca despre o citadela a culturii?... Nu îndraznesc sã-l supãr pe Marele Will.

Pânã am sã mã hotãrãsc cumva, voi face azi un ocol strategic în sud-estul insulei, revenind în Comitatul Kent ṣi anume la Broasters, reṣedinţa noastrã temporarã unde suntem încartiruiţi la o nepoatã dragã mie, singura englezoaicã cu numele Simina, dar nu ne vom opri nici acolo, cãci s-a hotãrât cu o zi înainte în conclav sã mergem împreunã sã vizitãm Canterbury, cu douã maṣini în echipaje complete de câte cinci. La ducere am ales sã mergem prin Margate, iar la întoarcere am trecut prin Ramsgate pe ṣosele la fel de strâmte pe care, ca sa depãṣeṣti un vehicul, ar trebui sã fi dispus sã te riṣti într-o aventurã.

Ajunṣi la destinaţie, acolo unde cu siguranţã Sfântul Augustin de Catenbury, trimisul papei, nu a avut nici o problemã sã aṣeze pe pãmânt englez prima abaţie, cam prin secolul VI, la sfârṣit, noi am avut ceva probleme pânã am gãsit locuri de parcare.

Despre catedralã, las sã vorbeascã doar Nikonul, eu mai adaug doar cã aici este capul bisericii engleze de pe vremea când Papa Grigore cel Mare l-a fãcut Episcop pe Augustin ṣi l-a însãrcinat sã-i evanghelizeze pe englezi. De atunci ṣi pânã azi, a rãmas ca Arhiepiscopul de Canterbury sã fie cel ce-i încoroneazã regii Marii Britanii.

La întoarcerea acasã am schimbat impresii cu nepoţii, cei trei copiii ai Siminei, Jo-jo, Alfred si printesa Annie, ṣi am mâncat clãtite. Trebuie sã vã spun cã ei nu stiu deocamdatã o boaba româneṣte, tot ca mine engleza, dar ne-am înţeles foarte bine! Fiecare pe limba lui. Mie mi s-a dezlegat limba de la un whiski cu gheaţã…