luni, 4 iulie 2016

Scovergi de ziua Americii



În 4 iulie, anul trecut, de ziua Americii, unicul ginere al meu a făcut scovergi la greu pentru toată familia. Făină albă, apă minerală, un praf de sare, puțină drojdie, brânză rasă și zahăr farin. După ce ai frământat aluatul, îi dai o formă rotundă și plată  ca o farfurie zburătoare văzută mai de departe și lansezi ca la carte obiectele în mişcare, cu uleiul încins în tigaie. Talere aruncate din șanț.
Ce să zic, am împrumutat de la americani câteva ore de frenezie şi entuziasm,  intrând în danţ în jurul mesei cum e la noi când joci hora miresei. Ce, numai ei, americanii, pot face un spectacol de mare grandoare din nimic?...
După ce am isprăvit toată lucrarea, n-a rămas picior de scovergă în zaharul farin întins peste tot. Toma, cel mai din urmă nepot şi cel mai rătăcit miel de turmă, a făcut-o de oaie uşor încrezut. S-a şters cu dosul palmei la bot s-a bătut pe burtă și a dat o declarație scurtă de învingător.
– Mami, curcanul nostru a fost mai bun decât curcanul lor!...

Cică azi soțiile soldaților americani, ăle mai tinere mult iubite, vin la Neptun să le înveţe unicul meu ginere cum se fac scovergile la ceaun…
Nu ştiu ce-o să ne facem cu Toma, că el vrea clătite!




duminică, 3 iulie 2016

Vară la Neptun



O zi superbă azi la Neptun. Soare fără pic de nori, apa ca o saramură de peşte, doar să nu trebuiască să sufle Toma în lingură când înghiţea nesătul, pe nerăsuflate, aruncat în valuri de unchi-su… La un moment dat m-am şi speriat o ţâră! Subtil, ne-a zis că i se mişcă ceva ca o dâră prin burtă, să nu fi înghiţit vreun guvid bietul copil!...

La întoarcere de la Steaguri, am avut o strângere de inimă, uitasem să-mi iau şi pastilele…

Când am trecut pe lângă vechiul Teatru de vară, acum inundat de bălării, am întors privirea peste drum avid, amintindu-mi o seară de neuitat. Nu mai era nimic acolo, doar un loc viran. Ar fi trebuit să fie restaurantul cu terasă Marea Neagră unde am dansat eu cu rusoaica de mult, într-un an, sau într-un vis cu noroc…

N-am vrut să fotografiez acel loc, l-am lăsat ascuns pe un ţărm de stea. Am stat cu Nikon-ul închis, n-am vrut să se vadă cum a ajuns tinereţea mea.










 Fotografii. Cristina Florescu

Pas cu pas



Aşa cum am prevăzut Simona Halep a noastră la Wimbledon pe arena centrală în prezenţa unor personalităţi de prim rang aflate în tradiţionala tribună ca să aplaude şi să fie aplaudaţi a trecut de KIKI Bartens, fără să-şi facă multe probleme de conştiinţă. Şi cum a demonstrat că ştie să citească uşor enigmele literei K n-are decât să trântească în iarbă cu respectul cuvenit şi pe KEIS, notificând dinainte pe prietenii americani că Scutul de la Deveselu e în stare de funcţionare şi că atunci când la butoane e rândul Simonei şi n-o doare-n călcâi, se poate întrece cu oricine de la egal la egal acolo în linia întâi pe trenul central.
Să-i ţină Dumnezeu ascuns călcâiul sub scut până-n finală să ne încoronăm diva şi să apucăm să facem o slujbă la biserica Sfintei Paraschiva din Târgu Frumos…

sâmbătă, 2 iulie 2016

Zidul Berlinului. Să-i dăm Cezarului...



Oare trebuie să fii naiv, să crezi fără oprelişti, să crezi cu adevărat fără nici o umbră de îndoială, pentru ca minunile să se împlinească? Aşa s-a întâmplat aseară în partida cu Belgia, a Ţării Galilor! Ei au crezut, împotriva evidenţei, împotriva calculelor numerice, împotriva logicii matematice, împotriva previziunilor astronomice şi meteorologice, indicilor paleografici şi geodinamici, împotriva zeilor Eden Hazard şi Nainggolan că pot câştiga partida, pentru a infirma brexitul şi au câştigat!

3-1 cu Belgia şi o semifinală abordabilă cu Portugalia, e un fel de revoluţie. E ca şi cum s-ar dărâma în fotbal Zidul Berlinului. (Diseară se dărâmă la propriu şi toată planeta va servi fericită paste Carbonara!)

Noi românii, iar n-am  reuşit să ieşim din spaţiul nostru mioritic… Atâta timp cât ne lăsăm păcăliţi de stelele şi crucea  Generalului şi de smerenia şmecherească a Burleanului… ne merităm soarta!

În definitiv noi suntem cei mai naivi!

Mai rămâne să credem în şansa noastră…

vineri, 1 iulie 2016

De KIKI!!!... Şi de trei lei ridichii!. Avancronica Wimbledon




Privesc nonşalanţa din anii copilăriei mele şi cea a copilăriei copiilor mei, cu inefabilul, dar şi infailibilul ei în acelaşi timp. Îmi aduc aminte cu încântare de un cuvânt care putea face faţă tuturor întrebărilor, mai mult sau mai puţin dificile. Îl descoperisem şi abuzam de el chiar dacă mi-ar fi fost poate la îndemână alte expresii, mai puţin enigmatice dar cu siguranţă mult mai clarificatoare ca să dau răspunsuri.
De ce nu mi-ai pasat mie mingea şi ai vrut să driblezi portarul?... De ce ai sărutat-o pe Maria în spatele şcolii azi, când abia mâine e ziua ei?... De ce ai folosit topsinul când era mai simplu un drive pe rever?... Şi răspunsul venea invariabil, stătea acolo înflorit pe buze:
De KIKI!!!... Şi de trei lei ridichii! dacă doreai să şi argumentezi…
Nu mai ştiu ce ridichii poţi cumpăra cu trei lei. Dar mă bântuie azi KIKI, ca întrebare nu ca răspuns.

Poate KIKI Bertens să-i strice Wimbledonul Simonei? Olandezii ăştia fixişti şi încăpăţânaţi care n-au dorit şi nu doresc să ne primească în Schengen şi ne cotonogesc pe unde ne întâlnesc, mă întreb de ce n-ar putea s-o facă?
Răspunsul va veni sper clar de la Simona, strângând din pumni şi lovindu-i uşor unul de altul, într-un sâc de satisfacţie:
De KIKI, na!