Într-un clasament al impresiilor la revederea cu
Amsterdamul n-aş trece nici plimbarea cu vaporaşul pe canale, obligatorie dacă
vrei să înţelegi mai mult din oferta cu paletă largă a oraşului şi nu ai o
bicicletă la îndemână – nici mulţimea
pestriţă, un babilon de turişti din toate rotunjimile pământului (unii
scriitori mai cubişti ar folosi aici expresia neadecvată „toate colţurile
pământului”, ce trişti!), chemaţi parcă să respire libertatea din aerul înmiresmat
cu marijuana, dornici să se înfrupte cu mierea locului –
şi nici măcar rătăcirea pe care trebuie să ţi-o permiţi dacă tot ai venit, de a
privi mai ferit dacă eşti om serios, vitrinele vii ale Cartierului Roşu.
Am să las pentru altădată şi întâmplarea plină de
haz trăită în Scenic-ul nostru cu şapte locuri ocupate, în care doi erau copii,
un comando adevărat!… Ajunşi, printr-o eroare de comunicare a internetului cu
harta de pe telefonul mobil, în spatele unui tramvai, rulam pe şine şi nici în stânga, nici în dreapta, nici o lege a circulaţiei nu ne
dădea dreptul să mai ieşim. Am făcut circuitul de patru ori. Am martor o pisică
la geamul unei case ce ne privea printre glastrele cu flori şi ne făcea cu
lăbuţa, plină de admiraţie, bezele ca pentru învingători.
Eram sigur că celula de criză a poliţiei se activase
şi, în mintea mea mă pregătisem să fim somaţi cu pistoalele în mâini, ca orice
grupare de terorişti sadea. Nu s-a întâmplat! Până la urmă am reuşit să ieşim de
pe şine şi, fericiţi, ne aşteptăm acasă amenzile, dacă nu cumva spre norocul
nostru camerele video au rămas blocate.
Mă opresc deci la cea mai puternică impresie!
În faţa debarcaderului, doi tineri, decent îmbrăcaţi,
nedrogaţi. Ea îl sprijinea pe el şi-l aşeză aproape de mine pe parapet, galben
la faţă şi dintr-o dată secerat evident de o durere atroce. Fata l-a întins pe
spate şi agitată se adresă celor din jur arătându-şi telefonul. Pare că nimeni
nu-i înţelegea limba. Lângă mine, un negru continua impasibil să mănânce
dintr-un pachet, eu m-am ridicat în picioare în întâmpinare, dar nu am înţeles
nici o boabă şi discret am dat negativ din umeri.
Tânăra continua să întrebe de zor trecătorii bătând
cu degetul în ecranul telefonului, nebăgată în seamă de nimeni, disperată,
alergă către debarcader. În sfârşit o altă pereche, tot tineri, tot frumoşi,
s-au oprit să o asculte. Cei doi s-au dus către debarcader, iar fata s-a întors
la bolnav să-l ţină de vorbă. Un purtător de uniformă, probabil bodyguard, care
de altfel văzuse toată scena, împreună cu cei doi, şi-a părăsit postul de
observaţie deplasându-se spre locul evenimentului.
Tacticos, fără grabă, stăpânind situaţia, le-a
dictat tinerilor un număr de telefon privind în continuare neutru evenimentul
în desfăşurare. Băiatul a sunat la salvare, dar pare că nu se înţelegeau de fel
cu cel de la urgenţă. Bodyguard-ul, separat, pe telefonul lui, preluă iniţiativa
şi sună prezentând în amănunt şi el situaţia celui de la capătul firului. Am
înţeles de la Laurenţiu, care între timp apăruse lângă mine şi mi-a tradus, că
ar fi nevoie de paşaport şi o adresă ca cetăţean străin. În concluzie, salvarea
nu vine! Probabil cel de la telefon îi dăduse un sfat util de prim ajutor şi
cel în uniformă îl comunică răbdător şi oficial mai departe.
–Daţi-i bolnavului zahăr cu apă, nu lapte sau doamne
fereşte vre-un drog…
Tânărul
al doilea, cel săritor, nu cel întins pe parapet, ţâşni printre maşini direct, nu
pe la trecerea de pietoni, pe celălalt trotuar văzuse o cofetărie. Se întoarse repede
cu ciocolată şi cola şi reveni în stradă făcând cu mâinile la un taxi. Când
l-au urcat pe bolnav, era viu. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat mai târziu…
Am făcut comparaţia cum e la noi în Românica. Suni
la 112 şi în minutul următor salvarea a şi plecat către bolnav, iar Arafat e
ajuns deja la televizor să dea detalii…
Mai povestim… Guşterele la Amsterdam
