Poetul
şi criticul Daniel Marian de la Deva ne bucură cu încă o cronică de carte. Mulţumim
poete!
Poezia care toarce subconştientul
înţelesului
De regulă avem în cap o turmă de unde,
neţesălată de nicio autoritate de reglementare a undelor. Ne prefacem că
miraculos am şti de noi, când de fapt suntem varză, cotor de varză şi moare de
varză. Cam asta se petrece cu percepţia în ziua de azi. Astfel că devine
suspect dacă nu chiar paradoxal atunci când emisia inversă se poate realiza
neaglomerat. Când comunicarea se face şi dincolo de aditivii toxici care sunt
înşiraţi să intre prin orice por rămas descoperit.
Se întâmplă ca îndeletnicirea
poetică premergătoare artei să suporte această poluare căreia să i se
împotrivească ori până la înec ori până la izbăvire. La Ion Toma Ionescu, are loc deopotrivă transcrierea unei ispăşiri,
precum şi luciul de după, depinde în care carte a sa te uiţi încercând să
găseşti rezonanţa care să-ţi fie potrivită şi nu potrivnică.
„Argintarium”
reprezintă întocmai formularistica necesară în scrierea ce tinde spre
apogeul unei oaze bine definite. Aici te apropii de înţelesul direct, uneori
emoţional, alteori destul de dur, ca şi cum ai fi fost dinainte la păscut cu
toate variantele sale prezumtive, lăsînd însă acasă câinele de pază
subînţelesul.
În „rescrieri”, cum le intitulează
poetul, lucrurile se aşează devenind clare, la urma urmei pe parcursul unui traseu firesc măcinat de
torente… „ce suntem noi să fim// pune ţăranul sămânţă/ în brazdă/ şi nu se
întreabă// dumică tacticos/ în strachină/ ochii femeii// îi frânge oasele/
pălind-o cu un plod// şi vine de seceră/ stă ţăranul stâlp/ în capul locului/
şi înnorează// fulgere-i brăzdează/ faţa de glod// ce suntem noi să fim/
ţăranul împietreşte/ în crucea nopţii/ îngândurat// şi-n trupul încercat/ de
secetă înfrăţeşte/ grâul curat” (ce
suntem noi să fim).
Categoric interesant pe tărâmul
inexplicabilului, refugiul în „cuneiforme”:
„ai putea tu să crezi că frunza/ e o lacrimă/ căzătoare/ (în memoria iubirii
frunza/ scade în cercuri concentrice…)// că iarba/ e o ninsoare/ subterană/
(cât sânge atâta rană…)// că aerul/ e o dovadă uitată/ a atlanţilor/
)cuneiformă necercetată…)// că piatra în inima ei/ este oglinda începutului/
lumii luminii// şi grindă casei e femeia…// trupul ei/ răcoros/ curcubeu/ peste
o vale izbăvitoare/ unde m-astâmpăr/ de dumnezeu”.
Aici, unde legăturile dintre marile elemente
dacă nu riscă să se rupă, atunci trebuie să se explice ca într-o temă de
trecere la şcoala curajului.
Chiar şi moartea poate fi delicată, iar viaţa
indiferent de la care pecete luminoasă sau oarbă are dezlegare şi pe care
traiectorie se înscrie, care-i este mănunchiul de culori destinat, îşi face
întreg rondul în ograda fragilităţii fiinţei. „regimentul argeş”: „s-au pus capăt de început/ între dealuri de
oameni/ casă cu casă la drum ştiut/ între dealuri de oameni// zidi şi o moară-n
hotar/ între dealuri de oameni/ mircea cel morar/ fixând roată-ntre maluri// ţăranii
de piatră/ pe piatră-şi strivesc anii/ între dealuri de oameni/ macină
ţăranii…// şi argeşul curge/ şi grâu-i domnesc/ între dealuri de oameni/ pe
ogor ceresc”. Şi: „străzi sunt/ cuvintele…/ răsfirate foşnesc/ atingând briza//
îmi vin în minte/ tot felul…/ tălpile goale/ abia de învaţă/ să lipăie/ şi eu strivesc/
sânii cu dinţii de lapte…/ cu mâna la gură/ mama/ încremeneşte mută/ într-un
cocon/ de umbră” (cocon de umbră).
Lui Ion Toma Ionescu îi este optim
explorată sensibilitatea şi exploatată eficienţa, atunci când se identifică
alegoric în creaţia sa. Mie-mi pare că astfel este cel mai bine însuşită
valoarea gândurilor care bat întotdeauna mult departe. Într-atât încât ne pot
atinge şi convinge.
