sâmbătă, 7 aprilie 2018

XI. Uzina. Fragment din Albaştrii.Dosarul




„Ionescule, tu mergi la uzină!"
Acea expresie mi-a conturat mult mai ferm viitorul decât am crezut. Un viitor cu orizontul li­mitat. Uneori timpul se rostogoleşte lent, poate că nici nu se rosto­goleşte cu adevărat, e ca o linie dreaptă desfăşurându-se pe un arc de cerc şi descriind o altă curbă specifică, din perspectivă diferită, cu alte înţelesuri, dar cu aceeaşi origine punctul de la care s-a pornit.
Raza cercului meu de bază se întindea pe 15 km, între Cartierul Trivale şi Colibaşi poarta 1, într-o lume pe care aveam să o cunosc bine preţ de o viaţă de om. Nu m-a copleşit nici cu micile ei probleme, nici cu cele mari. Mai degrabă mi-a conferit doar o anumită valoare de întrebuinţare. N-am să descriu mecanismul, intrasem în el şi prima şi a doua oară, angrenându-mă din mers. Reveneam în uzină.
După terminarea liceului, câteva luni am fost suplinitor în învăţământ, apoi recepţioner de marfă la o întreprindere comercială. Primul contact cu industria de automobile e încă viu în memorie. Mi s-a părut dur, dar l-am suportat sperând că trecerea mea prin acea experienţă de viaţă va fi scurtă şi nu-mi va afecta planurile de viitor.
Când am deschis uşa în secţie, impresia a fost catastrofală. Un zgomot surd, nici ţipenie de om pe culoare, doar undeva în dreapta, trei bărzăuni probau la bancul de probe ultima cutie asamblată în schimbul de noapte. Se luptau cu ea s-o ridice pe un cârlig. Semăna cu o carcasă de porc…
Imaginea în sine m-a frapat, pedeapsă nemeritată. Parcă revedeam într-o altă dimensiune, o tăiere de porc la tata mare în curte. Guşterele ăl bătrân.
Trei bărbaţi puternici luaseră de picioare porcul şi îl trântiseră pe jos. Îl ţineau strâns şi am văzut clar când unul dintre ei i-a împlântat cuţitul adânc. A ţâşnit sângele şi un guiţat sfâşietor m-a făcut să alerg şi să mă închid în casă. Abia după vreo oră la insistenţele Veroanei, o soră de-a tatei, am ieşit afară la şorici.
N-am mai văzut porcul, îl porţionaseră; inima, ficatul, bojogii, şuncile, slănina pentru topit, greabănul, şira, coastele, şoriciul rulat şi aşezat pe fundul hârdăului. Tata-mare mi le-a prezentat pe toate şi mi-a explicat rostul şi rolul fiecăruia, inclusiv filozofia vieţii porcului. „Tăierea în ajunul Crăciunului e împlinirea destinului!” îşi susţinea ăl bătrân dizertaţia.
N-am înţeles! Am început să plâng, aveam opt ani, în primăvară murise tata. Am cerut oamenilor acelora să-l lipească bucată cu bucată şi să-l facă la loc cum a fost. Rădeau în hohote. Mi-au explicat că nu se mai poate, băuseră ţuică fiartă, le tremurau mâinile şi cuţitul nu tăiase la semn, nu se mai potriveau îmbinările.

Nu mai eram copilul neştiutor de atunci, dar nu avusesem nici-o legătură cu industria. Nu ştiam cum arată o cutie de viteze. Cui să fi pus întrebările? Mama  nu le ştia pe toate… Pe mine mă stârnea metafora, n-am crezut că voi fi pedepsit de viaţă să ajung în industrie.

Părăsisem uzina cu multe speranţe în vara lui 71, înainte de evenimente, să mă pot pregăti în linişte pentru examenul de admitere la facultate şi nu concepeam să revin acolo. Credeam că am închis acel capitol.
După procesul public, atunci când securiştii m-au obligat să mă întorc, am luat acest fapt ca pe o condamnare. Se poate trai şi înconjurat de sârmă ghimpată!...

Scriind la prima ediţie a cărţii mi-am dat seama că în mintea mea cele două perioade se contopiseră. Poate pentru că mi-am impus să şterg din memorie noaptea din clădirea securităţii, pistoalele, procesul, atacurile de panică, insomniile, xanaxul prescris de doctoriţa Ierimia, reuşind cumva să pot merge mai departe. De aceea probabil în prima ediţie nu am consemnat nicăieri că până în vară, mai fusesem angajat al uzinei.
Am vrut să ascund o parte a vieţii mele. În plus nu eram deloc mândru de eşecurile repetate la examenul pentru admiterea la facultate. Îmi alesesem regia de teatru şi film, acceptând în cel mai rău caz teatrologia şi filmologia. Concurenţa la Institutul de teatru era mare în jur de 50 candidaţi pe un loc. Ca suplinitor în învăţământ, recepţioner la un depozit de menaj, militar şi apoi lucrător în uzină, pierdusem trei ani, deja mi se părea prea mult
Prima construcţie a Dosarului Albaştrii, după patru decenii de la cutremurul nostru, s-a ridicat pe baza dosarului găsit la CNSAS şi rămăşiţelor scoase de sub dărâmăturile memoriei mele profund afectate. Secvenţele s-au lipit lângă amintirile celorlalţi albaştrii cu care am reuşit să stau de vorbă. Descopăr acum când rescriu pentru ediţia doua o serie de inadvertenţe, dar acestea nu au schimbat cu nimic sensul povestirii. Sunt doar mici amănunte, mă străduiesc să le înlătur, mi s-au mai limpezit multe, am reuşit să vorbesc şi cu Sanda, doar Anca şi Gess dintre albaştrii n-au lăsat nici o urmă, să le pot găsi. 

Uzina începea cu prelungirile ei, un fel de tentacule uriaşe care funcţionau ca nişte ventuze, absorbindu-i sau vărsându-i pe muncitori prin cele opt guri/porţi de intrare/ieşire, direct în/din burta monstrului. Nici caracatiţă, nici balaur! În realitate avea câte ceva din amândouă, dar şi o puturoşenie oarecum domestică.
O lentoare pe care nu ştiai de unde s-o apuci. Un mutant care te storcea de vlagă în malaxorul lui şi-ţi atrofia simţurile.
Am avut oarecum revelaţia de la prima angajare, că uzina era înconjurată în extensia ei imaginară cu sârmă ghimpată. Unul dintre informatori scria într-o notă că ciudatul de mine căutam prin uzină sârma ghimpată cu care să-mi decorez camera albastră. E puţin adevăr aici!
În vara aceea, existase tentativa de a umple caracatiţa desenată pe pereţii apartamentului meu cu un colaj şi aveam nevoie de sârma ghimpată să-i marchez conturul, sârmă pe care am căutat-o inutil pe terenul viran din spatele cutiei de viteze.

*

Între şase şi şase şi zece minute plecau autobuzele spre uzină din toate cartierele Piteştiului şi se încolonau la ieşire pe sub podul din capătul străzii Calea Bucureşti, peste care trecea calea ferată, Un şarpe lung segmentat de farurile aprinse, înşirat pe câţiva kilometrii, dar şi o întrecere nebunească în interiorul corpului de table pe roţi, ce se smicea în ocolişuri şi depăşiri periculoase până la Miceşti, unde se termina şoseaua pe două benzi către Câmpulung şi făceai dreapta la nouăzeci de grade pe strada uzinei. Cel care intra primul în Colibaşi, acolo nu mai era loc pentru depăşiri, se mândrea toată ziua zicându-şi Domnul Viteză. 
De obicei primul ajungea Gică Nebunul, un puşti înalt, cu o nevastă frumoasă, blondă, contabilă pe undeva prin uzină. Gică a lucrat câteva luni la Cutia de viteze  strungar, de acolo l-am cunoscut. Probabil îi luaseră caralii temporar carnetul, dar s-a întors la autobază după ce i l-au dat înapoi.
Dacă te grăbeai — sau doreai să-ţi testezi rezistenţa la rupere, voiai să încerci cât ţi se slăbesc şuruburile când trăieşti periculos, sau să te scuturi de coşmarurile nopţii — îl alegeai pe Gică. Nu poţi ştii niciodată ce zace într-un om! Pe mine mă saluta respectuos şi manierat de departe. N-ai fi zis că e acelaşi om care la volan turba, fierbea sângele-n el! Nu mai contenea cu înjurăturile dacă nu i se făcea loc să depăşească în traseu.

Ţuica se vindea direct din portbagaj, de către negustori ambulanţi, pentru înviorarea degustătorilor matinali la juma de litru. Se creau grămezi spontane, moluri în mişcare înaintând lent spre porţi. Sticlele gata pregătite circulau cu iuţeală de mână, de la mijlocaşii la grămadă către linia de trei-sferturi. Pare că puterea octanică a combustibilului, sau cantitatea, nu era suficientă pentru maximum de capacitate, la care se puteau tura motoarele, ceea ce de fapt îi îndârjea pe combatanţi, dar nu voiau să rişte.
Produsul inflamabil, interzis conform decretului 400, se consuma doar în afara gardului uzinei, iar la poartă trebuia să întorci capul când arătai legitimaţia şi să-ţi ţii respiraţia, ca să nu-i dai un damf puturos în faţă portarului. Portarii se arătau băieţi sensibili, dar pe fond erau cumsecade!
„Măi nene a intrat în haine! Mirosul e rămas de la povarnă!... Am făcut ţuica şi nu mai scap de damful ăsta păcătos! Te-nţelegeau. Important era să te ţii pe picioare, căci dacă vreun ins mai al dracului băga de seamă clătinări în peisaj, nu te mai lăsa sa intri.

M-am dat jos din autobuz la poarta 1. Nimerisem în autobuzul lui Gică. Cu o zi înainte, la el în birou, securistul care mă anchetase şi cu încă unul, îmi dăduseră o hârtie pe care era scris cu litere mari un nume MIU PETRE. Nu le-am spus că-l cunosc şi că am mai lucrat acolo. Ei m-au asigurat şmechereşte că MIU e o prescurtare de la Meseriile Industriilor Uşoare şi Petre e Sfântul Petre, şeful de la calitate. Dintre toate posibilităţile ce mi se puteau oferi, la el era raiul pe pământ. Musai să-mi dispară din gând facultăţile şi apucăturile duşmănoase! Trebuia să consider că acela a fost un vis urât. Aş fi pierdut vremea degeaba. Doar clasa muncitoare are perspective certe să ajungă în paradis. „Şi unde pui că la uzină  salopetele sunt albastre tot ca idealurile voastre!” Mi s-a cerut să nu-i fac de râs că ei securiştii au investit încredere în mine. „Poezia adevărată o poţi găsi doar la munca de jos!”
(Recunosc în context, m-a furat un pic condeiul desenând floricele pe text. Realitatea e că securitatea nici măcar nu se sforţase să cerceteze şi să afle că eu îl ştiam pe Miu şi mai lucrasem în uzină la cutii de viteze, chiar în echipa lui.)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu