sâmbătă, 30 septembrie 2017

Cronica de carte. Daniel Marian




                 

            Atunci când gândul şi faptul se împacă
                    într-o benefică năucire continuă


         În spaţiul dintre cuvinte e de găsit însuşi poetul, de aceea e făcut acel spaţiu pentru ca să aibă poetul pe unde respira de atâta broboadă a sufletului şi a minţii. Poetul e rupt de cuvinte tocmai ca să le poată pieptăna adăpa el nu dresează şi nu călăreşte cuvinte ziua-n amiaza mare nu el îi bâzâia luminii să treacă pe o altă frecvenţă să se facă subversiv cum plouă. Nu-l poţi citi pe poet pentru că el n-a fost niciodată dacă e de găsit e doar din pricină de ploaie odată pornită judecând aspru lumina.

            Pornind a scrie despre o carte, mai rar ţi se întâmplă să-ţi iasă poem, astfel încât trebuie să o iei de la capăt, de unde o fi el acel capăt asta în caz că ar trebui să existe, iar dacă nu atunci de oriunde din cuprins.
           Cântărind esenţele, după ce iniţializându-le în felul său bine definit, Ion Toma Ionescu evită să aibă o busolă sau un gps cu care să călătorească zările înţelesurilor. El trăieşte pur şi simplu în confortul stupului propriu, de unde „ceară şi miere”, iar de acolo dă lumea peste cap după legi încă neomologate, poate chiar neinventate, dar care funcţionează.
           Este remodelat universul nu neapărat din vreo ambiţie ci mai degrabă din bună-voinţă. Atunci când se ajunge la anti-arhetipuri, sau neo-logisme, în loc de cea mai vagă urmă de surpriză se întâmplă trecerea mai departe, de pe o linie de probă pe alta, de fabricaţie. Produsul este de regulă halucinant, niciodată previzibil.
           A se vedea cum răstoarnă poetul, ca pe un cuplu de forţe, un cuplu de simţuri, în „poem alb”: „de atâta alb răzvrătit/ mă dor ochii/ privesc fix şi aştept/ să-i ţâşnească/ miresei prin rochii/ uraniu îmbogăţit// la un capăt al ceţii/ privesc fix şi aştept/ un concept încolţit/ din fum de ţigară/ viscolit în cafeaua/ amară a dimineţii// privesc fix şi aştept/ (ca)trenul încărcat/ cu metafore/ ieşit de pe şine/ înzăpezit undeva/ între coline veline…”
           Jocul imagistic nativ deloc naiv doar aparent ca datul pe tobogan ori în montagne-russe, îi este caracteristic poetului şi pare a nu avea limite, ceea ce e perfect… „nu e decât/ un ghem/ de lână/ care/ se desfăşoară/ rostogolindu-se/ în ghearele/ unei pisici/ jucăuşe// numai tu vezi/ obstinat până/ dincolo/ de departe/ că cea ghemuită/ e o zână/ cu degete lungi/ şi manichiură/ îngrijită/ nu/ blâna/cruda/ moarte…/ şi ajungi/ să te luminezi/ te îndoi/ de mamă/ de copil/ şi de ploi/ te cobori de/ umeri// şi nu mai crezi/ că lâna-i de aur/ în ghem…/ firul se rupe şi/ nu rămâne/ nimic/ din tezaur// …degeaba numeri/ din doi în doi/ înapoi” (viaţa ca o pisică sălbatică).
           O exaltare lirică îndreptată spre autodepăşire provocând această „aguridă”: „sunt cel mai iscusit vânător// vânătorul ne nopţi/ dintr-o vamă/ dacă-mi intri-n vizor/ şi sunt strugurii copţi/ gloanţele mele/ de-argint/ n-au nici tată/ nici mamă// sunt cel mai îndrăgit vânător// vânătorul de nopţi/ dintr-o dramă/ am în vizor/ numai struguri necopţi/ aguridă/ fără tată şi mamă/ şi-n piept/ port un glonţ de aramă”.

           Dacă e să găsim o explozie, fiind oricum pe tărâm minat ideatic, de aflat că se poate la tot pasul; eu m-aş ancora de „insurgenţă”: „opriţi larma vocalelor/ ţipetele lor deşănţate/ exacerbează/ păcatele şi trufia// cu umilinţă/ consoanele/ sunete oarbe/ aproape mute/ secerate de gloanţe/ îngenunchiate/ în faţa porţilor/ se vor ridica/ mărşăluind/ în cadenţă/ pre limba morţilor”.
           Concisă conclusivitate: „sumă de poveri/ încovoiate sub nopţi/ ceară a mierii…” (haiku).
           Vrându-se – sigur vrându-se?... fiind una dintre cele care chiar sunt, de fapt „definiţie poetică”: „sherezadă/ virgină/ ispitind/ în surdină/ o mie şi una/ de nopţi// are inimă/ cu aripi/ şi sept/ de ceară/ flacăra-i/ trece/ de pe umărul/ stâng/ pe cel drept/ ca un lingou/ de povară// poezia e în ciorchinul de struguri/ copţi/ zdrobit/ de steaua/ alcor/ într-o/ groapă de nor/ şi vinul/ ţâşnit din apă// îl bei/ sau te bea”.
           Ceea ce mă cutremură: „doar în noaptea învierii/ sunetul clopotelor/ intră în carne/ precum lumina/ prin cuiele/ lui hristos” (noaptea învierii). Şi: „îngerul/ introvertit/ se fereşte să treacă/ pragul luminii…/ nu se îngăduie/ zidit// dar lasă însemn/ în troiţe/ de vânt/ cruci din lemn/de salcâm/ înflorit” (îngerul).
           Întotdeauna cauţi „cuvintele”, dar se întâmplă ca ele să vină de la sine, trec pe lângă tine, agaţă-le, nu trece indiferent mai departe: „nu eu sunt/ cel ce a împărtăşit/ această taină/ căci însuşi el/ întâi a rostit/ apoi şi-a dezlegat/ păsările gândului/ să aprindă înţelesul/ vorbelor sale/ pe care/ le-a adeverit/ binecuvântându-le// cuvintele sunt fiinţe”.
          Ceea ce neapărat trebuie spus dinspre şi despre Ion Toma Ionescu, este „credinţă”: „s-a ridicat umbra/ de la picioarele mele/ ca o flacără vie/ înconjurându-mă/ şi mi-am zis/ se poate să fii/ o singură dată/ şi să arzi/ de mai multe ori”. Da!

Daniel Marian

miercuri, 27 septembrie 2017

Toamna nu se numără frunzele





Poeţii cetăţii sunt ca frunzele.
Ţin afişul în teatrul de operaţiuni cam de două ori pe an. Când dau mugurii şi predispuşi la viziuni îşi fac optimişti studiile de fezabilitate, expunând pe simeze în libertate toate nuanţele de verde crud în concret…
Sau toamna, când privind lung la buget îşi fac bilanţul provizoriu şi simt cum drumul pavat cu glorii s-a irosit efemer, căci a dat ger pe floare şi asfaltul iluzoriu s-a topit în înaltul cer…
Ştii cetitorule, toamna nu se numără frunzele!
Se rostesc în piaţa publică poezii până răsar zorile. Asta ar putea deveni o dramă dacă nu s-ar găsi în republica Buftea must şi pastramă.
N-am nici o grijă, se îngrijeşte ca întotdeauna înainte-mergătorul

sâmbătă, 23 septembrie 2017

Raftul literei M



Aseară la Filarmonica Piteşti a fost omagiat scriitorul şi profesorul Marin Ioniţă la împlinirea vârstei de 88 de ani. I-am oferit o carte de-a mea recent apărută la Editura Grinta, Tablete în alb şi negru, în care scriu şi câteva pagini despre personalitatea omului care a lăsat urme prin toate locurile prin care a trecut. Cum era de aşteptat oficialităţile au lipsit, dar au venit prietenii adevăraţi. La mulţi ani Marin Ioniţă!

                                                            *



joi, 21 septembrie 2017

Semnal




Alături pentru prima dată, cele două cărţi apărute la Editura Grinta au fost prezentate unui public select, cu acte în regulă, bine primite, în tabăra literară Cosău-Călineşti,Maramureş. Într-un timp rezonabil cu sprijinul Direcţiei 9 urmează a fi lansate la Bucureşti şi Piteşti…

marți, 19 septembrie 2017

Poezia taberei de la Cosău. Maramureş




Nu ştiu cât aur mai păstrează pământul în Maramureş pentru urmaşi!
Ceea ce ştiu sigur e că am văzut un minereu mai preţios lucind în sclipirea ochilor vii şi am ascultat glăsuirea pădurii în vocea pasionată şi caldă a Măriucăi Verdeş, în Bisericuţa de lemn de la Călineşti Căieni, povestind cu mândrie despre strămoşi, obiceiuri, credinţe, legende ale locului culese de ea umblând din poartă în poartă, vorbind cu bătrânii care la rândul lor în copilărie le aflaseră de la alţi bătrâni şi le păstraseră în memorie ca să nu se piardă. Legende şi fapte transmise din gură în gură, prelungind în cântec sufletul neatins al maramureşeanului, frate cu lemnul şi în rezonanţă cu el.
Sau, cu aceeaşi acribie, ca cercetător, scuturând praful în arhive, iscodind cu de-amănuntul inscripţiile chirilice şi picturile de pe pereţii bisericii, centimetru cu centimetru, cu sete de cunoaştere şi dragoste de adevăr, mângâind pereţii exteriori, neatinşi de vremuirea vremurilor şi descoperind ca pe o minune potrivirea crucii în fibra lemnului.
Câtă frăţietate în Maramureş cu lemnul!

Se zice că atunci când înalţă o construcţie sau o poartă, maramureşeanul se adânceşte în mijlocul pădurii, unde copacii se înalţă drepţi către lumina soarelui, pune ochii pe cel ales şi nu apropie securea de tulpină până nu cade în genunchi în faţa copacului şi se roagă de iertare, pentru nevoia de a fi strămutate în frăţinătate, cum a lăsat Dumnezeu, sufletele lor pereche într-o altă lucrare care să dăinuie.
Venisem de la Pensiunea Cosău, aşezată pe malul râului cu acelaşi nume într-un câmp deschis, la poalele unui munte înverzit, locul unde poezia îşi făcuse tabără, fără să ştim că din vârful acelui munte care ne ţinea umbră a fost tractată bisericuţa întreagă, pe un soi de tălpici ca de sanie, cu sute de ani în urmă, pentru motivul probabil de a fi fost ridicată iniţial prea departe de aşezarea satului. Întreaga procesiune a fost privită ca o minune şi convoiul era condus de o femeie Călina, cu trei lumânări în mână care o dată s-au aprins în locul  ales de Dumnezeu.
O priveam fermecat pe Măriuca Verdeş cum călca cu smerenie desculţă prin biserică, părea atât de mică în straiul ei cusut cu acul la lumina lumânării, luminând cu o lanternă chipul îngerilor pictaţi de Alexandru Ponehalschi. Mi-am închipuit pentru o clipă că e întruchiparea Călinei. După ce am ascultat-o cântând un cântec al locului înălţându-şi glasul cristalin în biserică, am avut imboldul să recit acolo o poezie de-a mea intitulată
Credinţă.

s-a ridicat umbra
de la picioarele mele
ca o flacără vie
înconjurându-mă
şi mi-am zis
se poate să fii
o singură dată
şi să arzi
de mai multe ori

         Mi s-a părut că ar fi fost o impietate şi am renunţat la imbold.
       Mulţumiri organizatorilor acestei tabere private „pe persoană fizică”, la prima ediţie, Roşianului Ioan Romeo şi primarului comunei Călineşti, Mihai Memeş, un om ca nimeni altul, cei care ne-au adus din toate colţurile ţării în mijlocul poeziei Maramureşului. În plus, „pe persoană fizică” eu am de mulţumit şi Direcţiei 9.